Jazz şi tristeţi

14/11/2011 at 10:30 pm (Proza scurta)

Nocturnes – Kazuo Ishiguro

Faber&Faber, 2009

Nu-mi aduc aminte dacă am mai scris vreodată pe blog despre vreo carte a lui Kazuo Ishiguro.  Probabil nu, fiindcă prima carte (A Pale View of Hills – Amintirea palidă a munţilor) i-am citit-o cu mult înainte de a-mi face blog, Rămăşiţele zilei este un film care m-a impresionat atât de tare, încât, pentru prima dată în viaţa mea, nu am mai vrut să citesc şi cartea, iar Never Let Me Go nu am terminat-o niciodată – nu mai ştiu de ce, dar sunt convinsă că din cauza unei încurcături, am pierdut cartea sau ceva, fiindcă de plăcut îmi plăcea mult. 

Cert este că mi se pare un scriitor extraordinar de bun, poate din cauza anglofiliei mele pronunţate, care mă face să mă gândesc cu foarte multă căldură la un japonez adaptat atât de perfect culturii britanice, încât a scris o carte cult pentru spiritul britanic (Rămăşiţele), şi, în acelaşi timp, rămas atât de ancorat în istoria propriei ţări încât a scris una dintre cele mai frumoase şi delicate cărţi despre fantoma bombelor atomice din Japonia în WW2 (Amintirea). 

Principala trăsătură a scrisului lui Ishiguro mi se pare a fi un soi de dulceaţă nostalgică ce nu decade nicio clipă în lacrimogen sau dulcegărie.  Are un incredibil instinct de a prinde cititorul cu o voce de sirenă, cumva romantică, dar autentică în sunet şi onestă în intenţie.  E destul de greu să vorbeşti despre Ishiguro astfel, căutând să-l caracterizezi la nivelul tuturor scrierilor sale, să-i descrii stilul,  pentru că temele abordate de el în cele patru lucrări despre care am vorbit până acum sunt cum nu se poate mai diferite între ele, fiecare are tonul ei.  Iarăşi poate trezi neîncredere faptul că absolut toate cărţile lui au primit premii literare importante.  Suficient să spun de Booker Prize  primit pentru Rămăşiţele zilei şi la care a fost short-listed pentru încă două romane.

Nocturnele sunt cinci povestiri care te duc în lumea muzicii, în special a jazzului american.  Împletesc dragostea pentru muzică cu iubirea omenească (mi-am adus aminte de cartea lui Makine cu acelaşi nume, ce frumuseţe!) şi răscrucile la care ne trezim odată cu trecerea timpului.  Nu pot ocoli cuvântul gingăşie când mă gândesc la ele, sunt create exact ca nişte piese muzicale de mare fineţe şi intimitate, ca nişte sonate pentru vioară.  De o sensibilitate şi tristeţe uneori copleşitoare, vorbesc mult despre sentimentele asociate pierderii iubirii, însă fără să atingă furtunile tragediei.  Sunt nişte scrieri aparent simple, dar de un rafinament care ţi le readuce în amintire, răvăşindu-te, zile întregi după ce le-ai terminat.

Un deliciu pentru împătimiţi, o literatură care vibrează prin puritate, pe care nu poţi să n-o apreciezi chiar dacă nu eşti pasionat deloc nici de muzică nici de tristeţile poveştilor de iubire.  O carte pe care s-o citeşti oricând.

Kazuo Ishiguro este cu siguranţă scriitorul meu japonez favorit, probabil pentru că este atât de britanic!  Sau atât de cosmopolit dacă ne luăm după aceste Nocturne în care se  joacă lejer cu câteva naţionalităţi şi oraşe europene sau americane.  Dacă n-ar fi Yasushi Inoue cu splendida “Puşca de vânătoare”, cred că i-aş da câteva clase peste toţi ceilalţi japonezi pe care i-am citit, însă e cu siguranţă o problemă de gust.  În orice caz, cred că nimeni nu poate regreta că-şi petrece două-trei ore citind aceste Nocturne, sunt scrise pentru aceia care-şi mai aduc aminte cum te atinge literatura adevărată.

Advertisement