La multi ani 2012!!

People, be happy!  Eu aşa am de gând!

🙂 🙂 🙂

Advertisements

Brunul om nou

Matei Brunul – Lucian Dan Teodorovici

Polirom, 2011

Ajung pe 31 decembrie să scriu despre Matei Brunul, pe care l-am aşteptat ca nu ştiu ce, a fost cadoul meu de Crăciun!  Sora mea, capricoarnă veritabilă şi ea, născută însă pe 2 ianuarie, a venit în vizită înainte de Crăciun.  Bagajele ei conţineau un număr insignifiant de haine înghesuite într-un colţişor, alături de 8 (opt!) kg de mâncare trimise de mama şi de nenumărate cărţi comandate de mine în România.  Inutil să precizez că voi avea nevoie de cel puţin trei ani ca să le citesc pe toate.  Însă m-am întrerupt din celelalte lecturi (Amantul colivăresei a lui Radu Aldulescu – grrr, greu de citit – şi interminabila Dance with the Dragons) pentru LDT şi al său Brun Matei, fiindcă nu mai puteam de curiozitate!  Bine am făcut.  Un roman “ca la carte”, pe care l-am parcurs cu plăcere de la cap la coadă.  Citisem deja pe blogul lui Lucian şi pe FB o grămadă de lucruri, cronicile profesioniste şi însemnările teroristei şi ale ionucăi.

Foarte bun roman, bravo Lucian!  Da, merită promovat şi tu o faci foarte bine, luptându-te cu modestia, cum spune terorista :).  Nu vă povestesc subiectul pentru că o fac fetele şi cronicarii într-un mod mai detaliat şi mai deştept decât aş reuşi eu în seara de Revelion după ce am jucat 6-7 ore bridge…  Doar să spun că m-a cucerit Bruno marionetistul şi marioneta cum nu m-a mai cucerit de mult un personaj, mi-e atât de drag… Tovarăşul Bojin securistul e foarte reuşit, mult mai puţin clişeistic decât mă aşteptam – ba chiar mi-ar fi plăcut ca Lucian să dea mai multe detalii despre el, aş fi vrut mai degrabă mai puţină documentare (făcută extrem de conştiincios, după cum a remarcat toată lumea) şi mai multă ficţiune despre viaţa privată a lui Bojin.  Deşi trebuie să păstreze puţin mister, iar autorul reuşeşte foarte bine suspansul, si pe Eliza as fi vrut s-o cunosc mai bine.  Eh, dar astea-s fitze.

Puneţi mâna şi citiţi cartea, o să vă placă tare de tot…

La umbra salcâmilor fără de floare

Raiul găinilor – Dan Lungu

Polirom, 2010 (ed. a III-a)

În sfârşit, am ajuns să citesc şi eu o carte a lui Dan Lungu.  Cred că acum e în Viena dealtfel, în programul Writers in Residence, era al treilea pe listă anul ăsta, după Florin Lăzărescu şi Filip Florian.  La cât de tare mi-a plăcut romanul, nu pot decât să mă repet, rugându-l pe autor sau pe consilierii lui de marketing, dacă are, să înceteze cu titlurile absolut idioate din cauza cărora am cam fugit ca dracu de tămâie de el până acum – şi nu sunt singura.  Oare cum să fac eu să-l conving că niciun cititor întreg la cap n-o să ia din raft o carte care se numeşte “Sunt o babă comunistă!” sau “Băieţi de gaşcă”?  Nu că titlul lucrării de faţă ar fi foarte departe de ele.  Domnule Lungu, sunteţi sociolog… nu vi se pare că publicul dvs. ţintă e-n altă direcţie decât cea spre care îndreptaţi dvs. “artileria”? 🙂

Poate că e de vină şi disperarea mea uşor patetică de a citi în româneşte cărţi româneşti după aventura nemţofilă, însă nu adeseori mi s-a întâmplat să mă bucur atât de tare de o carte aparent simplă, fără pretenţii (cred eu) de literatură cu L mare, de talentul remarcabil al unui scriitor de a reda o întreagă lume printr-un decupaj fin al unei enclave aparent utopice, practic credibile.  Strada Salcâmilor din romanul lui Lungu îţi dezvăluie tot ce trebuie să ştii ca să înţelegi fibra, esenţa reacţiei societăţii româneşti la schimbarea de după căderea Zidului.  Aşa, şi nu altfel, poţi pricepe “încremenirea în proiect”, înţepenirea, incapacitatea noastră de a ne adapta, de a lupta, de a crede în frumuseţea zilei de mâine.  Iar Lungu o face cu subtilitate, punându-şi personajele să dialogheze într-unul dintre cele mai realiste registre ironice pe care le-am întâlnit, fără să “se bage” el însuşi în seamă cu învăţăminte sau concluzii.

O stradă a salcâmilor ce gravitează în jurul Tractorului şifonat, cârciuma de toate zilele, în care bărbaţii stau la taclale nesfârşite, ca nişte cumetre.  Incapacitatea lor de a comunica sau de a înţelege, egoismul atavic, preocupările mizerabile, nevestele resimţite ca accesoriu şi povară – poate nicicând nu am văzut mai limpede cât de crunt misogină e “România profundă” – perfecta închistare în propriile prejudecăţi, lipsa oricărei sclipiri, speranţe, grăunte de empatie.  Toate astea coboară asupra ta pe nesimţite în timp ce treci prin “amuzantele” dialoguri, monologuri sau mici incursiuni în trecut ale lui Dan Lungu. 

Şi ce este cel mai trist e că personajele lui sunt complet, absolut fireşti!  Nimic, nicio vorbă, niciun gest, niciun gând nu poate fi acuzat de literaturizare sau exagerare.  Auzi, simţi, vezi în cartea asta exact ce ştii, ai auzit, ai văzut în realitate.  Dar ţi-ai închipuit, tu, urban metrosexual, whatever cool guy, că e un fel de exotism, că tu deţii de fapt adevărul, că toată societatea gândeşte ca tine, iar ăştia sunt marginalii, alienaţii, părinţii de la ţară, unchii acriţi de munca în întreprinderile socialiste.  Însă Dan Lungu îţi aduce în faţă exact mentalitatea aceea pe care nu vrei s-o accepţi, îi consolidează premisele şi îi alimentează adevărul.

Nicio umbră de floare, de miresme, pe Strada Salcâmilor.  Miros de găinaţ, fiindcă cea mai înaltă speranţă e “raiul găinilor” unde totul se primeşte de-a gata.  Asta e limita superioară, lasciate ogni speranza.

Mi-ar plăcea foarte tare să ascult / să citesc argumentele celor care susţin, după ce au citit şi această carte, că literatura română contemporană este irelevantă sau fără valoare.  În opinia mea, avem aici de-a face cu un scriitor foarte bun, care face şi desface fără să te lase să vezi procedee sau chinurile din spate, care are de spus lucruri grele despre cum trăim, şi care ne dăruieşte acest lucru într-o formă foarte atrăgătoare.

Another Immigrant Song

Drumul scurt spre casă – Cătălin Dorian Florescu

Polirom, 2006.  Trad. din germană Mariana Bărbulescu

Întâmplarea a făcut să pun mâna pe volumul lui Florescu în dimineaţa în care plecam la Praga, fără să-mi dau seama, în momentul respectiv, ce bine se lega cu cartea bulgarului Dinev.  Tot un imigrant, de data asta în Elveţia şi român, cu o carte scrisă tot în limba germană – citită însă în româneşte.

Comparaţia a fost extrem de interesantă pentru cel de-al treilea exilat din ecuaţie, anume eu.  De ce spun asta – spre deosebire de cei doi scriitori eu nu mă simt deloc, dar absolut deloc, o dezrădăcinată.  Iar romanul lui Cătălin Dorian Florescu descrie nevoia irepresibilă a unui tânăr plecat la începutul anilor 80 de a revedea România.  E firesc într-un fel să fie aşa, eu am plecat cu peste 20 de ani mai târziu, când deja cunoşteam suficient de bine ambele lumi, cu istoriile lor ataşate, dintr-o Românie care nu mai avea de mult de-a face cu imaginile din mintea lui Cătălin.  Dintr-o Românie de care, cu scuzele de rigoare pentru patrioţi, nu prea poate să-ţi fie dor decât dacă o idealizezi sau eşti extrem de sentimental, dacă o legi de oamenii pe care-i iubeşti şi uiţi de senzaţia de sufocare pe care ţi-o transmite agresivitatea goanei după supravieţuire sau după formă şi după imitaţia grotescă a unei lumi vestice percepute superficial şi consumerist.  Vă rog să nu vă grăbiţi să mă acuzaţi de denigrare, iubesc România aşa cum este ea, însă faptul că mă aflu atât de aproape, că acum este o joacă să zbori o oră şi jumătate până la Bucureşti, mă face să am o cu totul altă raportare la ţara mea decât a acestor oameni pentru care încă exista un zid uriaş între vest şi est în momentul în care au plecat.

Spuneam la un moment dat că am cumpărat acest roman al lui Florescu după ce citisem cronici extrem de bune la Zaira.  Cum am devenit foarte circumspectă atunci când critica laudă o carte, am hotărât să mă familiarizez cu stilul autorului încercând altceva, ca preludiu pentru pomul lăudat.  Cred c-am nimerit bine, m-a prins atât de tare cartea, încât n-am lăsat-o nicio clipă în zborul de la Praga, tren, metrou şi în pat acasă joi seara, deşi avusesem o zi destul de obositoare.

Cătălin Dorian Florescu este un foarte bun povestitor, cred că ăsta e atuul lui principal.  Aş vrea să iau Zaira în germană dacă o găsesc, sunt extrem de curioasă cum curge, pentru că în româneşte Drumul mi s-a părut naturală, fără forţări de traducere, uneori chiar m-am întrebat cum o fi descris nişte românisme sadea în germană.  Un alter ego al său călătoreşte spre Timişoara, la puţin timp după decembrie 89, plecând dintr-un Zürich pe care puţini şi l-ar fi imaginat, o parte întunecată cu droguri şi drame sentimentale.  O oprire la Budapesta, pe urmele prietenului său italian exaltat, Luca, unde are o poveste de amor cu o unguroaică ciudată, cu o poveste de viaţă scary, împletită cu cea a iubitei lui Luca printr-o cumplită întâmplare demnă de viziunea probabil scenaristico-literară pe care o avem despre sălbăticia şi morbidul sufletului unguresc.  Şi o Românie regăsită aşa cum m-aş fi aşteptat eu, cinstit şi fără aroganţe de exilat, dar şi fără exagerată compasiune.  Cu uimire şi tristeţe, dar şi cu luciditate şi bun simţ.

Roman bun, legat, corect, fără să fie strălucitor sau voit inovativ.  O proză cinstită care nu caută succesul prin trucuri stilistice, mai degrabă scrisă, în opinia mea, din nevoia de a spune povestea şi, la fel ca la Dinev, dintr-o dorinţă poate nemărturisită de a expune oamenilor printre care trăieşte scriitorul acum o altă faţă a Europei de est, de a le dezamorsa nişte prejudecăţi şi de a-i convinge că umanitatea are aceleaşi coordonate indiferent de locul de naştere al personajelor ce o compun.

Later edit: Cătălin are şi un site aici (în germană).

Prima!

Ein Licht über dem Kopf – Dimitré Dinev

btb Verlag in der Verlagsgruppe Random House GmbH, München

Adică prima carte în germană pe care o citesc de la cap la coadă, sunt teribil de mandră de asta.  E adevărat că mi-a luat vreo trei săptămani, fiindcă am citit numai în metrou – şi fac 7 minute cu metroul pana la birou, 7 înapoi.  Seara mă tot chinui în continuare cu dansul cu dragonii al lui GRRM, care mă scoate din minţi  Norocul meu a fost o călătorie la Praga joi, am terminat cartea pe zborul dus şi am citit un roman al lui Cătălin Dorian Florescu pe cel de retur. 

Dinev este un scriitor bulgar, care înţeleg că a publicat ceva ceva şi cat era la el acasă, însă a devenit destul de cunoscut în Austria şi Germania, chiar premiat, cu un roman scris acum doi-trei ani – Limba îngerului.  Emigrat aici în Viena în anii 90, Dinev scrie într-o germană oarecum ciudată, simplificată, de străin, ceea ce pare că dă un farmec special scrierilor sale din perspectiva vorbitorilor nativi.  Pană şi eu îmi dau seama că nu e taman o germană literară ceea ce foloseşte el 🙂 dar desigur că savoarea vine mai ales din temele sale de emigrant est-european.

Cartea conţine o suită de povestiri între care există un soi de continuitate tematică.  Pot fi citite şi separat, însă pierzi ceva din atmosfera creată de Dinev, care descrie de-a curmezişul lor aproape toată istoria Bulgariei din secolul XX şi începutul secolului XXI.  O istorie privată, adaptată la percepţia diverselor personaje care înoată prin greutăţile inerente unei societăţi amărate şi subdezvoltate, la periferia Europei şi, întotdeauna, mai ales, la periferia unei vieţi cat de cat normale.  Bulgarii din poveştile lui Dinev sunt oameni simpli, cărora condiţiile în care se nasc şi în care trăiesc le determină destine absurde şi în majoritate covarşitor de triste.  Însă scriitorul are o nostalgie ironică şi o căldură fraternă cu care se apropie de ei, te face să-i înţelegi din cateva tuşe şi să le împărtăşeşti dorinţele, ai vrea să se descurce cumva în drumul lor încalcit şi disperat spre liman. 

Extrem de inteligentă stratagemă pentru a apropia aceşti germanici xenofobi, sătui pana în gat de imigranţii est-europeni, de o lume pe care nu au cum s-o înţeleagă altfel.  The pursuit of happiness în variantă nehollywoodiană, fără inerentul happy-end, atinsă cu duioşie, înţelegere şi ironie fină, ce nu degenerează niciodată în sarcasm sau tragedie.  Dinev ne aduce aminte nouă, middle class-ului fără grija zilei de maine, de viaţa celorlalţi, pe care  de obicei îi ignorăm în goana după propria împlinire.

Mi-a plăcut mult cărticica bulgarului, în special o povestire absolut fantastică despre un priveghi din Viena, la căpătaiul unui muncitor bulgar, la care participă prietenii lui de aici – doi bulgari, un austriac, un roman şi un ceh.  Scena se dezvoltă genial, de la începutul sobru cu prima ţuică pană la chematul unor ţigani care le cantă melodii din fiecare ţărişoară de-a lor, pe care băieţii încing o horă împreună cu mortul.  Mi-a adus aminte de Dan Coman cel din Irezistibil.

Sunt aproape convinsă că asta este şi prima carte a unui bulgar pe care o citesc – mi-am dat astfel seama cat de tare i-am ignorat pe vecinii noştri de la sud, cu aroganţa pe care ei dealtfel ne-o atribuie.  Nu susţin acum că Dinev scrie capodopere, însă mi-a plăcut contactul cu viziunea lui şi cred că voi continua să-l citesc. 

Peru – Dreams Come True!

Capricoarna e cum nu se poate mai happy, iar a făcut o ghiduşie pe negândite, mai bine zis şi-a făcut un cadou excentric – la nici 6 ore după ce se termină ziua mea voi zbura spre Lima într-o călătorie de două săptămâni.  “Decât”  13 ore fără un sfert de la Amsterdam la Lima şi puţin peste 12 de la Lima la Paris!  Pe Amazon prin junglă către aşezările şamanilor, prin Lima, pe Machu Picchu – pe-acolo mă găsiţi în a doua jumătate a lui ianuarie… Cam aşa: 

P.S.: Pentru fiinţa disperată care caută la mine pe blog de două zile “cum se numeşte spada primită de Arya, fiica lui Eddard Stark” – Needle se numeşte!  Sau Ac! 🙂

Gând

Cat de bine te inteleg acum, prietene… Ce greu trebuie sa fi fost sa fii atins de aripile fluturelui numit iubire la care sa-ti arzi propriile aripi si de la care sa te hranesti, energofag si sinucigas, sperand in fiecare secunda ca neintamplabilul se va intampla, ca intr-o buna zi vei primi gesturile la care tanjesti fara reziduurile neiubirii pe care nu vrei s-o accepti!  Ce greu trebuie sa fi fost sa te lasi amagit de fiecare secunda de aparenta iubire, pentru ca vrei sa crezi, si ce oribil sa constati in secunda urmatoare ca gandurile pe care le asteptai nu vin, ca mesajul pe care il astepti e inexistent, ca sunt ziduri si ziduri si ziduri inexpugnabile intre ceea ce vrei si realitate, intre ceea ce ai vrea sa obtii si posibil.  Agonia orelor in care mesajul tau nu primeste raspuns, agonia fiecarei secunde in care privesti in disperare, ca un maniac un ecran care se incapataneaza sa ramana intact, tremurul degetelor pe obiectul altfel anost devenit intermediar al fericirii tale, mangaierea pe care i-o dai ca si cum, ca si cand… dorinta de a primi un singur, un singur cuvant, care nu iti va ajunge niciodata, nici daca l-ai primi, fiindca stii, inauntrul tau, c-ar fi darul aruncat din varful degetelor, in joaca, de zeitatea pe care o adori si care te ignora.  Si stii ca nu vrea, si stii ca nu poate, si stii ca nu te cunoaste cum ai vrea sa te cunoasca, in felul acela direct, profund, final, dement, pana in prasele, insa speri imbecil, absurd, halucinatoriu, cu el, sufletul intredeschis, mefient, azvarlind tentacule de timida bravada, ca va ajunge sa te vada, ca trebuie sa creada, ca trebuie sa se lase captivata de acel tezaur pe care il pastrezi nu cu sfintenie, ci cu inconstienta copilului care ai ramas.  Trebuie sa vada!

Nu, nu vede.  Trezeste-te… Bogatia sufletului tau ii poate fi evidenta, dar zeitatile sunt parsive.  Nu poti sa-ti asezi sufletul la picioarele lor, ca o tapiserie.  O sa joace tontoroiul pe ea. Se vor hrani din energia ta ca sa mearga mai departe.  Nu!  Nu ramane acolo, cu gandul ca ce ai facut pentru ea va insemna ceva, intr-o zi…

Nu va insemna absolut nimic, in afara de inca un capitol adaugat la catastif.  Catastiful ei, al zeitatii, nu al tau.  Daca stai si astepti si visezi si speri, stralucind de iubire si daruire acolo, in coconul tau, asezat cuminte langa piedestal, privirea ei va aluneca pe deasupra ta, furand in trecere energia din tine, hranindu-se cu ea pentru a-si raspandi puterea asupra altor si altor teritorii.

Ridica-te de acolo, da-i cateva suturi statuii, s-o trezesti, fa “zeul” sa-si recunoasca umanitatea si failabilitatea si vulnerabilitatea, iar daca n-o face, inseamna ca nu ai gasit ce-ti trebuie tie.  Si tine minte ca nimeni nu trebuie sa se daruiasca complet, e o nerozie.  Numai daca-ti tii independenta si distanta esti capabil sa daruiesti cu adevarat.

Prietene, viata este extraordinar de frumoasa!  Traieste-o construindu-te pe tine.

Bazar – că iarăşi n-am terminat cărţi

Fiindcă merge greu cititul în germană 🙂 şi abia sunt pe la jumătatea cărţii bulgarului, care nu e rea deloc dealtfel.  În paralel trag seara la culcare de câte zece pagini din A Dance with Dragons, n-aş fi crezut că e chiar atât de trenantă.  Citesc poezii de-a valma, cum apuc, niciodată un volum de la cap la coadă fiindcă n-am avut, cumva, o oră complet liberă în care să nu dorm de săptămâni întregi.  Asta fiindcă nici nu mi-am propus, ca să fie clar, ceea ce înseamnă că n-am avut stare.  Am cam trăit în loc să citesc de o vreme, mărturisesc! 

În seara asta plictiseală maximă, petrecerea de Crăciun a companiei.  Cum sunt într-o tură de antibiotice, nici măcar nu pot să mă ameţesc niţeluş, aşa că sictireala obişnuită se va dubla.  Singura fază mişto va fi să le fac fotografii colegilor care se fac praf, în caz că austriecii se vor dezbrăca de caracter, ceea ce nu este foarte probabil.  Cred că tot cu est-europenii noştri rămân, iar asta n-are niciun haz, că ăştia ţin la băutură.  Sper să fie un loc normal, în care se fumează, că altfel plec acasă cât ai zice peşte după ce ciugulesc din kestiile interesante – avantajul la petrecerile astea e că mâncarea e ireproşabilă.

Mâine e sărbătoare în Austria, aşa că e o ocazie excelentă de a colinda târgurile de Crăciun (nu alea celebre pline de japonezi şi ruşi, sunt unele ascunse pe străduţe înguste) şi de a bea o juma de cană de vin fiert – cam atât cred că-mi pot permite între antibioticul de dimineaţă şi cel de seara!  Din păcate magazinele nu sunt deschise, aşa că va trebui să cumpăr puţinele cadouri care-mi trebuie tot în weekend, la un loc cu hoardele de turişti care năvălesc aici în acelaşi scop.  Dar e aşa de frumos pe stradă, că nu mai contează!  Păcat că încă n-a nins.

Mă gândeam zilele astea cât de cool e să ai prieteni cu care chiar poţi comunica orice, cărora chiar le pasă şi care te suportă chiar dacă le dai ‘jde telefoane interminabile în care le povesteşti despre aventurile tale – care evident sunt nimicuri pentru ei, că fiecare are dramele lui.  Sau cu care staaaaai la taclale zile întregi, după care taci juma de zi, în aceeaşi cameră şi totul e în regulă.  Sau cu care nu vorbeşti juma de an, dar asta n-are nicio importanţă, nimeni nu se supără şi nimeni nu reproşează, continuă absolut natural.  Iar toate astea se combină foarte bine.

Şi ce mă amuză că însemnarea asta n-are nici cap nici coadă! 🙂 Be happy, people, you deserve it!

Decembrie cu sens unic

După 6 ani.  De 6 ani (şi într-un anumit sens chiar de 13) luna asta a fost una a sfâşierilor între alternative, a tentaţiei de a face un U-turn, tentaţie uneori urmată, alteori nu.  Unii se ocupă de new year resolutions, eu am suferit de o cronică December irresolution.  Cauzată de diverşi viruşi interni sau externi, nu mai contează, cert e că m-a bântuit o fantomă a schimbării care trăgea de mine cel mai abitir în decembrie.  Acum 6 ani a fost ultimul meu decembrie liniştit, fără lovituri de teatru, decizii, alegeri, întoarceri, lupte, agonii.  Ultimul decembrie în care nu aveam (mari) dubii asupra a ceea ce am de făcut, în care instinctul meu nu a avut de luptat cu raţiunea sau cu el însuşi. 

N-am simţit asta, desigur, la vremea respectivă.  Trăiesc în general spre 95% în clipa prezentă, singurele scăpări spre trecut sau viitor fiind, evident, sursele de nefericire, angoasă, tristeţe.  Îmi dau seama acum şi o fac cu mare bucurie, pentru că e prima dată după atâta vreme când sunt perfect împăcată cu mine însămi, când ştiu exact cine sunt, ce vreau, ce trebuie să schimb.  Prima dată când nu mă trage nimic înapoi şi mă pot concentra exclusiv pe acum, pe mine însămi şi într-un singur sens.  Când îmi dau seama că numai eu îmi pot limita libertatea personală altfel absolută şi că, în aceeaşi măsură, nu am dreptul s-o limitez pe a nimănui.  Că o alegere este adevărată numai în condiţiile în care este făcută în condiţiile acestei libertăţi absolute.  Iar aparentele constrângeri sunt iluzii create de laşitate sau obişnuinţă sau lene.

Îmi place decembrie ăsta.  E limpede. 🙂