Gând

Cat de bine te inteleg acum, prietene… Ce greu trebuie sa fi fost sa fii atins de aripile fluturelui numit iubire la care sa-ti arzi propriile aripi si de la care sa te hranesti, energofag si sinucigas, sperand in fiecare secunda ca neintamplabilul se va intampla, ca intr-o buna zi vei primi gesturile la care tanjesti fara reziduurile neiubirii pe care nu vrei s-o accepti!  Ce greu trebuie sa fi fost sa te lasi amagit de fiecare secunda de aparenta iubire, pentru ca vrei sa crezi, si ce oribil sa constati in secunda urmatoare ca gandurile pe care le asteptai nu vin, ca mesajul pe care il astepti e inexistent, ca sunt ziduri si ziduri si ziduri inexpugnabile intre ceea ce vrei si realitate, intre ceea ce ai vrea sa obtii si posibil.  Agonia orelor in care mesajul tau nu primeste raspuns, agonia fiecarei secunde in care privesti in disperare, ca un maniac un ecran care se incapataneaza sa ramana intact, tremurul degetelor pe obiectul altfel anost devenit intermediar al fericirii tale, mangaierea pe care i-o dai ca si cum, ca si cand… dorinta de a primi un singur, un singur cuvant, care nu iti va ajunge niciodata, nici daca l-ai primi, fiindca stii, inauntrul tau, c-ar fi darul aruncat din varful degetelor, in joaca, de zeitatea pe care o adori si care te ignora.  Si stii ca nu vrea, si stii ca nu poate, si stii ca nu te cunoaste cum ai vrea sa te cunoasca, in felul acela direct, profund, final, dement, pana in prasele, insa speri imbecil, absurd, halucinatoriu, cu el, sufletul intredeschis, mefient, azvarlind tentacule de timida bravada, ca va ajunge sa te vada, ca trebuie sa creada, ca trebuie sa se lase captivata de acel tezaur pe care il pastrezi nu cu sfintenie, ci cu inconstienta copilului care ai ramas.  Trebuie sa vada!

Nu, nu vede.  Trezeste-te… Bogatia sufletului tau ii poate fi evidenta, dar zeitatile sunt parsive.  Nu poti sa-ti asezi sufletul la picioarele lor, ca o tapiserie.  O sa joace tontoroiul pe ea. Se vor hrani din energia ta ca sa mearga mai departe.  Nu!  Nu ramane acolo, cu gandul ca ce ai facut pentru ea va insemna ceva, intr-o zi…

Nu va insemna absolut nimic, in afara de inca un capitol adaugat la catastif.  Catastiful ei, al zeitatii, nu al tau.  Daca stai si astepti si visezi si speri, stralucind de iubire si daruire acolo, in coconul tau, asezat cuminte langa piedestal, privirea ei va aluneca pe deasupra ta, furand in trecere energia din tine, hranindu-se cu ea pentru a-si raspandi puterea asupra altor si altor teritorii.

Ridica-te de acolo, da-i cateva suturi statuii, s-o trezesti, fa “zeul” sa-si recunoasca umanitatea si failabilitatea si vulnerabilitatea, iar daca n-o face, inseamna ca nu ai gasit ce-ti trebuie tie.  Si tine minte ca nimeni nu trebuie sa se daruiasca complet, e o nerozie.  Numai daca-ti tii independenta si distanta esti capabil sa daruiesti cu adevarat.

Prietene, viata este extraordinar de frumoasa!  Traieste-o construindu-te pe tine.

Advertisements
%d bloggers like this: