La umbra salcâmilor fără de floare

20/12/2011 at 9:48 pm (Roman)

Raiul găinilor – Dan Lungu

Polirom, 2010 (ed. a III-a)

În sfârşit, am ajuns să citesc şi eu o carte a lui Dan Lungu.  Cred că acum e în Viena dealtfel, în programul Writers in Residence, era al treilea pe listă anul ăsta, după Florin Lăzărescu şi Filip Florian.  La cât de tare mi-a plăcut romanul, nu pot decât să mă repet, rugându-l pe autor sau pe consilierii lui de marketing, dacă are, să înceteze cu titlurile absolut idioate din cauza cărora am cam fugit ca dracu de tămâie de el până acum – şi nu sunt singura.  Oare cum să fac eu să-l conving că niciun cititor întreg la cap n-o să ia din raft o carte care se numeşte “Sunt o babă comunistă!” sau “Băieţi de gaşcă”?  Nu că titlul lucrării de faţă ar fi foarte departe de ele.  Domnule Lungu, sunteţi sociolog… nu vi se pare că publicul dvs. ţintă e-n altă direcţie decât cea spre care îndreptaţi dvs. “artileria”? 🙂

Poate că e de vină şi disperarea mea uşor patetică de a citi în româneşte cărţi româneşti după aventura nemţofilă, însă nu adeseori mi s-a întâmplat să mă bucur atât de tare de o carte aparent simplă, fără pretenţii (cred eu) de literatură cu L mare, de talentul remarcabil al unui scriitor de a reda o întreagă lume printr-un decupaj fin al unei enclave aparent utopice, practic credibile.  Strada Salcâmilor din romanul lui Lungu îţi dezvăluie tot ce trebuie să ştii ca să înţelegi fibra, esenţa reacţiei societăţii româneşti la schimbarea de după căderea Zidului.  Aşa, şi nu altfel, poţi pricepe “încremenirea în proiect”, înţepenirea, incapacitatea noastră de a ne adapta, de a lupta, de a crede în frumuseţea zilei de mâine.  Iar Lungu o face cu subtilitate, punându-şi personajele să dialogheze într-unul dintre cele mai realiste registre ironice pe care le-am întâlnit, fără să “se bage” el însuşi în seamă cu învăţăminte sau concluzii.

O stradă a salcâmilor ce gravitează în jurul Tractorului şifonat, cârciuma de toate zilele, în care bărbaţii stau la taclale nesfârşite, ca nişte cumetre.  Incapacitatea lor de a comunica sau de a înţelege, egoismul atavic, preocupările mizerabile, nevestele resimţite ca accesoriu şi povară – poate nicicând nu am văzut mai limpede cât de crunt misogină e “România profundă” – perfecta închistare în propriile prejudecăţi, lipsa oricărei sclipiri, speranţe, grăunte de empatie.  Toate astea coboară asupra ta pe nesimţite în timp ce treci prin “amuzantele” dialoguri, monologuri sau mici incursiuni în trecut ale lui Dan Lungu. 

Şi ce este cel mai trist e că personajele lui sunt complet, absolut fireşti!  Nimic, nicio vorbă, niciun gest, niciun gând nu poate fi acuzat de literaturizare sau exagerare.  Auzi, simţi, vezi în cartea asta exact ce ştii, ai auzit, ai văzut în realitate.  Dar ţi-ai închipuit, tu, urban metrosexual, whatever cool guy, că e un fel de exotism, că tu deţii de fapt adevărul, că toată societatea gândeşte ca tine, iar ăştia sunt marginalii, alienaţii, părinţii de la ţară, unchii acriţi de munca în întreprinderile socialiste.  Însă Dan Lungu îţi aduce în faţă exact mentalitatea aceea pe care nu vrei s-o accepţi, îi consolidează premisele şi îi alimentează adevărul.

Nicio umbră de floare, de miresme, pe Strada Salcâmilor.  Miros de găinaţ, fiindcă cea mai înaltă speranţă e “raiul găinilor” unde totul se primeşte de-a gata.  Asta e limita superioară, lasciate ogni speranza.

Mi-ar plăcea foarte tare să ascult / să citesc argumentele celor care susţin, după ce au citit şi această carte, că literatura română contemporană este irelevantă sau fără valoare.  În opinia mea, avem aici de-a face cu un scriitor foarte bun, care face şi desface fără să te lase să vezi procedee sau chinurile din spate, care are de spus lucruri grele despre cum trăim, şi care ne dăruieşte acest lucru într-o formă foarte atrăgătoare.

Advertisement