Y la selva tambien…

Încerc din răsputeri să mă calmez şi să rescriu a doua parte, fiindcă tot sunt jet lagged şi nu pot dormi.  Pozele din plimbarea prin junglă:

După amiaza şi seara am fost ceva mai plină de energie (am convins-o pe Cielo să mă lase să beau o cafea şi a fost de acord, fiindcă nu aveam ceremonie!) aşa că ne-am lungit la poveşti cu Cielo, care ne-a povestit din fascinanta ei viaţă.  Ne-am retras destul de devreme după cină, pe la 9 şi am dormit până la 7 dimineaţa în sunetul incredibil de puternic al junglei – nici nu aveţi idee ce scandal uriaş fac insectele aici, e un zumzet permanent, însă deloc neplăcut!  Miercuri pe la 11 am plecat cu barca până în port la Yarina, de unde am luat un “autobuz”, adică o cursă relativ regulată cu o barcă ceva mai măricică, spre un sat Shipibo din inima junglei, cam la o oră şi jumătate pe lac.  San Francisco se numeşte el, întâmplător sau nu :), şi arată foarte îngrijit în mijlocul naturii sălbatice.  Ne-am plimbat puţin, am cumpărat nişte coliere şi brăţări tradiţionale, confecţionate exclusiv din plante şi seminţe, apoi am purces înapoi spre ponton terminaţi de soarele extrem de puternic şi umezeala care se ridica peste tot în jur.  Foarte frumoasă puntea care duce de la ponton spre sat:

Iar întoarcerea la minunata noastră casă din junglă merita o poză separată:

Seara a urmat a doua ceremonie ayahuasca, la care a participat şi bunica lui Francisco, şi ea şaman, Antonia.  Deşi se vedea după mâini că este mai bătrână, faţa ei de indiancă cu pomeţi proeminenţi şi piele aproape neagră, lucioasă şi întinsă, este uluitoare, nu i-ai da mai mult de 45-50 de ani!  Probabil nici nu are cu mult mai mult, pentru că indigenii Shipibo se căsătoresc începând de la 11-12 ani, însă Francisco are după presupunerile mele în jur de 40 de ani, ceea ce face ca înfăţişarea Antoniei să fie cu adevărat impresionantă!  Nu am avut atunci curajul să le cer permisiunea de a-i fotografia, de teamă să nu-i ofensez – uitasem s-o întreb pe Cielo, am făcut-o abia vineri, şi am o fotografie cu ea şi Francisco – aşa că, din păcate, nu am poza Antoniei şi-mi pare tare rău.

Impactul ceremoniei asupra mea a fost mult mai mic de data asta.  Practic nu am simţit mare lucru, am rămas perfect lucidă în ciuda cantităţii aproape duble de ayahuasca băute – mistere.  Am simţit însă încântare maximă provocată de icaros-urile cântate de Francisco în tandem cu Antonia, care urca o voce senzaţională de soprană pe fundal.  Am primit şi băutura-medicament din plante preparată de Francisco pentru mine, un lichid aproape transparent cu un miros plăcut, de fapt minunat prin comparaţie cu aya!  Să vedem dacă mă pot apuca de ea, fiindcă, în graba plecării, am uitat-o la Cielo – mi-a promis că o trimite, dar cine ştie dacă ajunge la Viena şi cine ştie dacă vama austriacă nu crede că e vreun drog periculos!  Şi să vedem când mă pot apuca, pentru că trebuie asociată pe toată perioada (cam o lună) cu nişte restricţii pe care mi-e destul de greu să mi le asum 😉  Pe jumătate glumesc, desigur că e mult mai important să încerc să mă tratez, dar se pare că vindecătorii din toată lumea şi de toate extracţiile, de la doctorii în medicină la şamani, s-au pus de acord că trebuie să-ţi înfrânezi viciile atunci când tratezi o boală.  Boring, dar cu oarece sens, trebuie să recunosc! 🙂 Shit, asta-i viaţa!

Joi a fost o zi tare liniştită, aş numi-o anostă dacă nu mi-aş aminti cu precizie senzaţia extraordinară de libertate şi fericire pe care am avut-o citind pe verandă şi scriind note din prostiile astea pe care le vedeţi acum.  M-am trezit la ora 5, după numai două ore de somn, mi-am băut cafeaua cu şamanii şi cu Cielo, apoi m-am apucat de scris cu bucurie după atâta tastat.  Cum computerul era aproape descărcat, generatorul pornea abia spre seară, iar de internet nici vorbă, am recurs la frumoasa mea agendă spaniolă primită acum ani de la prietenii mei dragi.  Îmi place atât de mult să scriu de mână, încât m-am gândit ca, de acum încolo, să aştern pe hârtie ciornele înainte de a posta online (poate în felul ăsta scriu mai puţine tâmpenii sau măcar le revizuiesc!).  După amiaza a început o ploaie caldă pe care o aşteptam de mult – doar se presupune că e wet season aici, iar noi avuseserăm parte numai de un soare orbitor!  Culorile de pe lac s-au schimbat complet şi am savurat prima noapte răcoroasă.  Seara am citit la lumânare pentru prima dată după anii 80, când Ceauşescu îmi făcea această favoare cel puţin o dată pe lună 🙂  Anul morţii lui Ricardo Reis a câştigat astfel un farmec inedit.  Dimineaţa de vineri am petrecut-o jucând yams cu amicul meu, spre amuzamentul lui Cielo de cât de implicaţi eram, până când, într-un moment de neatenţie, Obi ne-a furat un zar şi dus a fost!  A trebuit, cu regrete, să redevenim culturalnici, întorcând lent paginile cărţilor în briza plăcută de pe verandă.  Ne pregăteam psihic pentru ultima ceremonie ayahuasca a vacanţei noastre (şi probabil a vieţii noastre dacă ne gândim bine…).  Cielo şi Francisco vineri seara:

Această ultimă experienţă ayahuascană a fost şi cea mai ciudată în ceea ce mă priveşte.  Băutura şi-a făcut efectul mult mai rapid, în zece minute, iar prima oră a fost foarte dificilă din punct de vedere fizic, mi-era rău.  Nu greaţă sau senzaţie de vomă, nu rău psihic, frică sau suferinţă, ci pur şi simplu simţeam că sunt prea high şi asta îmi provoca rău, îmi doream să treacă odată efectul sau să scadă.  Simţeam că nu-mi ajunge aerul pe care-l respir, iar icaros-urile lui Francisco nu mai reuşeau să mă ţină concentrată pe ele şi nici să mă bucure.  La un moment dat chiar am rugat-o pe Cielo să-i spună lui Francisco să drive me lower cumva, însă mi-am revenit destul de repede fără să fie nevoie de intervenţia lui.  Ce este foarte ciudat este, repet, că nu-mi era nici frică, nici nu halucinam, nici nu eram neliniştită – n-aveam chef să mă simt aşa şi basta.  Mă încurajam singură repetându-mi că o să-mi treacă 🙂  Serves me right dacă beau toate prostiile!  Mai târziu însă m-am liniştit complet şi am început să mă amuz de mine însămi copios – atunci când eşti high şi îţi dai seama că eşti high nu te poţi abţine de la un râs sănătos când constaţi că te mişti în reluare şi vorbeşti un pic altfel decât ai impresia.  Am uitat să menţionez sunetele sub efectul ayahuascăi – se transformă complet modul în care auzi, ai impresia că vocile vin din cu totul alte locuri decât cele pe care le ocupă persoanele care vorbesc, par să coexiste undeva în spatele ochilor tăi şi să se amestece ca intensitate.  E extrem de interesant, probabil de aici şi forţa icaros.  Francisco a simţit că ceva e în neregulă, a cântat pentru toţi trei şi atmosfera s-a uşurat simţitor.  Am avut senzaţia certă la un moment dat că eu eram cea care-l influenţa pe şaman şi nu invers, foarte straniu.  Că eram eu mai puternică decât el.  Probabil un alt efect al drogului, cine poate şti?  Din păcate nu pot face comparaţii, pentru că n-am luat alte psihedelice, hi! hi!  Şi nici nu-mi propun, ca să fie foarte clar, cred că m-am lămurit definitiv.

Concluzia finală despre experimentul ayahuasca este că probabil sunt muuuuuuult prea raţională pentru a mă “conecta cu spiritul plantei” aşa cum se presupune c-ar trebui.  Nu am avut niciun fel de viziuni (halucinaţii pe numele lor real), nu am descoperit nimic din subconştient, n-am văzut culori sau forme ciudate.  Singurul efect pe care-l pot izola este un soi de accelerare a gândurilor, de succesiune rapidă de idei şi imagini, în care însă nu mă adânceam.  Nu ştiu dacă am aflat ceva, simţeam numai acea vulnerabilitate pe care am mai menţionat-o – iar din cauza asta e posibil să-mi fi ridicat automat nişte bariere.  Cielo şi şamanii ne-au spus tot timpul că secretul este să accepţi, să îmbrăţişezi senzaţiile, să laşi ayahuasca să intre în tine şi să te domine, să accepţi să renunţi la control.  Presupun că raţiunea mea refuză să se lase dată la o parte sau că am un ego mult prea mare 🙂  Mă bucur c-am avut curaj şi deschidere, însă nu ştiu dacă aş mai încerca, pentru că nu simt că mi-a adus foarte mult şi, în orice caz, nu am avut – deocamdată – nicio revelaţie.  Se spune, însă, ca la madre lucrează pe termen lung… Poate se va dovedi că greşesc.

Sâmbătă, ultima noastră zi de junglă, a fost şi cea mai frumoasă din toate punctele de vedere.  Guillermo s-a întors vineri noapte din călătoria up river în care pornise de duminică seara pentru un mare transport de ayahuasca şi ne-a luat într-o plimbare cu barca pe Ucayali.  Am mers ore întregi într-o încântare continuă.  Am intrat pe un canal acoperit de liane, unde Guillermo a oprit motorul şi a vâslit uşor, iar senzaţia mea a fost de început de lume.  Nu pot decât să vă arăt nişte fotografii care nu vor reuşi nici să facă dreptate locurilor, nici să transmită, din păcate, a zecea parte din sentimentele mele.  Cred că e cea mai frumoasă faţă a naturii pe care am văzut-o vreodată, iar îndoiala mea în ceea ce priveşte locul întâi vine numai pentru că se bat pentru el tot nişte peisaje din Peru pe care urma să le văd în zilele următoare – Anzii cu Machu Picchu şi deşertul de la Nazca.

Ajunşi înapoi, Cielo şi Guillermo ne-au propus să ne petrecem seara într-o altă casă de pe lac, dintr-un sat numit San Jose, care aparţine tot unui gringo – un ceh prieten cu Guillermo.  În sfârşit, scăpasem de dietă, aşa că aveam cu toţii mare poftă de o bere, iar locul respectiv avea un fel de bar, un grătar în curte, muzică şi multă lume.  Suna bine pentru sâmbătă seara în mijlocul junglei, aşa că ne-am urcat în barcă pe la 5 şi am pornit spre Yarina, unde trebuia să ne oprim puţin în port pentru nişte mici reparaţii la motorul bărcii.  Cielo ne-a dus într-o bodegă locală din “port”, de un farmec incredibil, în care peruanii ascultau muzică de selva, jucau cărţi şi beau nişte alcooluri pe care probabil nu aş vrea să le încerc, din recipiente dubioase.  Copii de 5-6 ani alergau ţipând cu tăvi de mâncăruri tradiţionale – pata rellena, cartof umplut cu carne de tot felul, anticuchos, empanadas – din cârciumă în cârciumă.  Am băut cu Cielo acolo un fel de rachiu local care seamănă cu vişinata (amicul meu n-a avut încredere să-l termine după ce l-a gustat) şi apoi o bere într-un alt local cu muşamale.  Semăna bine cu birturile noastre de prin sate şi avea două peruance “animatoare” care dansau în nişte slipuri minuscule pe o muzică ce-ţi cam făcea părul măciucă de kitsch, în ciuda ritmului de samba – manelele de selvă… Norocul a fost că, după distracţia asta cam sordidă, însă de culoare locală indiscutabilă, am continuat drumul spre San Jose într-un apus fenomenal, după ce am zărit şi unicul curcubeu prins în Peru:

A urmat o seară plină de întâmplări nostime, cum ar fi c-am vorbit germană cu o berlineză stabilită de mulţi ani în Peru şi măritată cu un localnic atât de beat la ora aia încât femeia îţi cerea scuze continuu! 🙂 Fără să fie nevoie, ea era oricum mult mai penibilă decât el!  Sau că am continuat în germană cu Franz, un alt neamţ, artist, care îşi petrece vara la Ibiza şi iarna, ca să fie tot vară, în Peru.  Sau că am dansat cu Guillermo pe ritmuri de samba vreo două ore, de-am transpirat ab-so-lut toată berea rece băută cu poftă, în ciuda cantităţii apreciabile.

Întoarcerea acasă în miez de noapte, în beznă totală cu barca pe Ucayali, cu vocile junglei înconjurându-ne, e una dintre cele mai copleşitoare experienţe prin care am trecut în viaţă.  Şi, dacă încă nu v-am convins că Peru trebuie văzut, să ştiţi că urmează Cuzco şi Machu Picchu, atunci când am din nou putere să mă apuc de scris… 🙂

Advertisement

La selva

Treziţi cu noaptea în cap, ne-am învârtit aiurea două ore prin aeroportul din Lima, singura realizare fiind că ne-am cumpărat zborurile spre Cuzco – cel mai vechi oraş din lume locuit în permanenţă, de unde se coboară spre Machu Picchu.  Urma cea mai aventuroasă parte a expediţiei – o săptămână în jungla amazoniană, numită selva în spaniola peruanilor, deşi noi ştiam că selvă e cu totul altceva.  Urma în special întâlnirea cu “la grande Madre” – ayahuasca sau “the medicine”, cum este cunoscută de gringos – plantă consumată numai în prezenţa unui şaman care să poată controla reacţiile “pacienţilor”…

Aici se cuvine o paranteză.  Cum puteţi găsi prin numeroase pagini web, ayahuasca este o băutură făcută prin prelucrarea plantei cu acelaşi nume de către anumite triburi din Peru, în special Shipibo.  Şamanii, numiţi aici “curenderos” (vindecători), sunt medicii-vrăjitori care o consumă ei înşişi alături de pacienţi, în cadrul ceremoniilor rituale (las ayahuasca ceremonias).  Pentru a deveni curendero cu adevărat, ei trec timp de ani de zile prin diete severe, consumând în timpul lor diferite extracte din plantele din junglă, cu credinţa că spiritul acestor plante li se deschide şi îi învaţă ce anume poate fiecare dintre ele să vindece.  Se cunosc foarte multe cazuri de vindecări “miraculoase”, inclusiv în cazuri declarate incurabile de către medicina clasică, unul dintre ele fiind cancerul.  Pacienţii respectivi vin în Peru din toate colţurile lumii, oameni disperaţi, şi pleacă de aici fie vindecaţi, fie liniştiţi şi cu multă speranţă.  Şamanii te curăţă – de fapt ayahuasca o face, după cum susţin ei, sau băuturile preparate din diverse alte plante.  Creează combinaţii speciale pentru fiecare persoană în parte, după ce simt, în timpul ceremoniilor, care este afecţiunea care te locuieşte.

Ayahuasca este o plantă, practic un drog care conţine DMT şi activează serotonina şi oxitocina.  Este un psihedelic destul de puternic, interzis dealtfel peste tot în lume, deşi complet natural.  Ideea centrală a consumării ayahuascăi este să-ţi deschizi mintea şi să ai încredere că ea, la grande madre, va scoate la suprafaţă tot ceea ce ai în subconştient prin intermediul viziunilor pe care le ai când eşti sub efectul ei.  E o cale de a te înţelge pe tine însuţi şi de a te confrunta cu cele mai adânci şi întunecate probleme care te bântuie – o cale dreaptă, o cale în care nu poţi să minţi ca la psihiatru sau în faţa propriei raţiuni.  Însă trebuie să fii pregătit, pe de o parte, să faci faţă lucrurilor care vor ieşi la iveală, şi, pe de altă parte, trebuie să fii dispus să predai controlul, să te desprinzi de raţiune, să te laşi dus, să comunici cu ayahuasca şi s-o laşi să te ghideze.  Nu trebuie să respingi cu ego-ul (cel mai puternic inamic) şi cu raţiunea ceea ce vine din partea ei.  Unii reuşesc, alţii nu.  Sunt oameni care într-o singură ceremonie găsesc ceea ce caută, găsesc răspunsuri, alţii au nevoie de ani de zile de ceremonii, trec prin diete severe de luni de zile, asemănătoare celor iniţiatice ale şamanilor, şi problemele lor emoţionale sau psihice nu se dau duse.

Din cauza condiţionărilor multiple la care suntem supuşi cu toţii (familie, educaţie, societate) există în fiecare dintre noi munţi de sentimente şi emoţii reprimate, frustrări, angoase, tristeţe şi vinovăţie, care sunt cauza profundă a suferinţelor şi eşecurilor noastre.  Ayahuasca, sub “mâna” şamanului – cei adevăraţi, nu cei care se pretind curendero; unii dintre cei reali de aici fac ucenicie cu plante şi diete stricte de luni şi ani timp de douăzeci, douăzeci şi cinci de ani înainte de a se considera şamani – te poate vindeca şi fizic şi emoţional.  Iar curenderos, prin intermediul plantelor şi al “icaros”, cântecele rituale inspirate de spiritul plantelor intonate în timpul ceremoniilor, pot vindeca boli fizice foarte concrete, cum am mai spus.

Desigur că tot ce vă povestesc eu aici sună a vrăjitorie de doi bani, este complet iraţional şi incredibil pentru un om crescut în tradiţia şi format în sistemul educaţional din sânul societăţii europene (creştine etc.).  Eu personal sunt, după cum bine ştiţi, agnostică.  Cred cu tărie în raţiune şi n-am luat-o brusc razna, nu vă speriaţi!  Am descris credinţa şi tradiţiile de aici pentru a vă reda (sumar şi incomplet, ştiu) cadrul, pentru a vă oferi o idee despre ce se întâmplă.  Am decis să vin şi să încerc pentru că sunt deschisă la nou, schimbare de concepţii şi nu văd de ce aş refuza de plano să trec printr-o experienţă potenţial revelatoare.  Eram pur şi simplu foarte curioasă care va fi reacţia mea în contextul dat.

Revenind la oile noastre (sau mai degrabă lamele, alpaca şi vicuña, c-aşa e-n Peru!), am aterizat după nici o oră de zbor pe aeroportul din Pucallpa, un orăşel mai puţin cunoscut decât Iquitos, care este în general destinaţia turiştilor care vor să aibă experienţa junglei.  Afară din minuscula clădire a aeroportului ne aştepta un peisaj insolit, întruchipat de Edwin, unul dintre peruanii care o ajută pe Cielo, gazda noastră australiană care deţine “retreatul” din junglă unde urma să ne petrecem săptămâna, şi de “vehiculul” cu care urma să ne transportăm până la barcă.  Acesta vă este cunoscut deja dacă aţi citit aventurile mele thailandezo-cambodgiene, vestitul scuter cu trei roţi, ştiut acolo sub numele de tuk-tuk.  Bagajele noastre au fost legate zdravăn cu o sfoară pe minuscula platformă din spate şi a urmat o călătorie extrem de haioasă prin Pucallpa, apoi Yarina Cocha, până pe malul lacului Ucayali,  pe care se află casa lui Cielo.  Ucayali şi Marañon sunt numele celor două râuri care formează mai jos, tot pe teritoriul Peru-ului, Amazonul, iar lacul pe care eram este dezvoltat dintr-unul dintre braţele lui Ucayali.  Pe mal ne-am transferat într-o canoe cât o coajă de nucă, aproape plată, cu un motor mititel, pe care Guillermo, partenerul peruan al gazdei noastre, a condus-o cu mare dexteritate încă vreo zece minute spre inima junglei.  “Portul” din Yarina Cocha, de unde am pornit, arată cam aşa:

Am avut ocazia pentru prima dată în această călătorie, trecând prin Pucallpa şi Yarina, să constatăm cum arată Peru cu adevărat – pentru că Lima nu reprezintă Peru.  E o sărăcie lucie, toate casele par neterminate pentru că nu se plătesc impozite decât pe cele oficial finalizate, transportul e total haotic, mirosurile te asaltează, muzica lor de junglă seamănă teribil de tare cu manelele, dar oamenii sunt veseli şi primitori.

Şi iată că ne apropiem, trăgând pe malul drept al uriaşului Ucayali, de casa lui Cielo.  Locul este atât de frumos, că numai pozele îi pot face dreptate, şi asta numai pe jumătate!

Şi cam aşa arată veranda şi interiorul casei, construite, evident, pe piloni în apă.  Casa este în întregime din lemn şi nu are absolut niciun geam – toate ferestrele sunt protejate de plasă pentru insecte şi în interior au nişte perdele extrem de subţiri, prin care trece fără probleme minunata briză din junglă.  Suntem în sezonul umed, iar apele abia începuseră să se ridice:

Am fost atât de încântată de casă şi, mai ales, de simplitatea ei şi a vieţii de acolo, încât, după politeţurile de bun venit, am purces imediat să fac un duş cu apă rece turnată cu oala din butoi în cabina de lemn special amenajată.  Există şi instalaţie “clasică”, într-un fel, adică un duş cu un rezervor, dar n-are acelaşi farmec, plus că nu funcţionează tot timpul, pentru că generatorul electric merge numai câteva ore pe zi – şi este necesar pentru alimentare.

Am făcut repede cunoştinţă şi cu gazdele noastre patrupede – trei câini şi trei maimuţe absolut geniale, care nu stau locului o clipă şi cărora le place la nebunie compania oamenilor.  Preferata mea se numeşte Cometa, e cea mai tinerică dintre ele şi are o poveste înduioşătoare – a avut cancer la un ochişor şi a trebuit să-l piardă, însă acum, după vindecare, este de o ghiduşie şi o căldură formidabile.  Galaxia şi Obi sunt mai rele puţin, muşcă şi fură tot felul de lucruri.  Iat-o pe Cometa:

După duş mi-am aplicat cam jumătate de tub de insect-repellant, fiindcă aveam deja vreo douăzeci de muşcături de ţânţar, inclusiv trei pe tălpi 🙂 şi ne-am aşezat la sporovăit pe veranda asta splendidă către lac.  Cielo a trebuit să ne părăsească vreo câteva ore pentru cumpărături în “oraş” (în traducere liberă plecat cu barca până la Yarina în sat) aşa că m-am pus pe citit în timp ce Percy şi Ludi, ajutoarele peruane ale lui Cielo, ne pregăteau prânzul.  Pentru că urma să trecem prin ceremonii ayahuasca, a trebuit să ţinem un fel de post înainte de a veni – am evitat orice fel de carne, grăsimi, lactate, conserve, zahăr, dulciuri, cafea etc.  Şi aici, în special înainte de ceremonie, trebuia să mâncăm cât se poate de “light”, aşa că am primit peşte prăjit (delicios!) şi salată.  După ghiftuiala cu peştele amazonian am zăcut fericiţi în peisajul de vis, nevenindu-ne să credem că am ajuns în locul ăsta uitat de lume.  Pe la 5 a revenit Cielo şi ne-a găsit cu ochii visători aţintiţi spre lac şi junglă – numai bine pentru a ne face introducerea despre ayahuasca, şamani şi ceremonia pe care ne-o pregătise pentru prima seară.

Pe la ora 6 a apărut Francisco, unul dintre şamanii Shipibo cu care lucrează Cielo.  E timpul să povestesc puţin despre ea, înainte de a-l zugrăvi pe acest personaj de basm.  Pe Cielo o cheamă de fapt Kerry, are aproape 60 de ani şi este australiancă.  Este unul dintre extrem de puţinii gringos acceptaţi cu adevărat de comunitatea locală şi este respectată şi iubită de şamanii cu care lucrează.  A venit în Peru definitiv acum aproximativ 6 ani, după ce a avut o experienţă anterioară cu ayahuasca, iar mesajul pe care l-a primit de la grande madre a fost să vină aici şi să-i ajute pe acei gringos care au nevoie de vindecare, să servească drept intermediar.  A cunoscut în tot acest timp mulţi şamani, mergând “up river” zile sau chiar săptămâni cu barca, în hamac.  I-a identificat pe cei mai puternici, le-a câştigat încrederea şi organizează ceremonii împreună cu ei pentru oamenii care vin la ea.  Povestea vieţii lui Cielo este extrem de tulburătoare, cu momente tragice şi lovituri cărora nu credea că le va supravieţui.  A fugit de acasă la 14 ani din cauza brutalităţii tatălui ei şi a crescut pe străzi, drogându-se cu aproape toate substanţele existente la vremea respectivă.  La 17 ani a rămas însărcinată, şi asta i-a salvat viaţa, pentru că s-a oprit din droguri de teamă să nu afecteze copilul; a mers la un adăpost pentru tinere în situaţia ei.  Îi este extrem de recunoscătoare fiicei ei celei mari pentru acest lucru, şi o numeşte îngerul ei păzitor.  A fost apoi căsătorită timp de 37 de ani cu un om minunat, a mai făcut o fată şi a mai avut cel puţin două căderi spectaculoase în lumea drogurilor, fiind aproape de moarte de fiecare dată.  Fără să aibă nicio şcoală, a reuşit extrem de bine într-o meserie grea, organizarea de evenimente, însă munca extrem de multă şi de stresantă a dus-o la limita puterilor şi a făcut-o să aibă căderea ce a îndreptat-o, în final, la sfatul unui prieten, către ayahuasca.  Practic ayahuasca i-a salvat viaţa.  Curajul femeii ăsteia a fost absolut uluitor – după ce a pierdut practic tot ce deţinea, cheltuind o casă şi multe altele pe droguri, şi-a părăsit soţul după aproape patru decenii şi a sosit în Peru cu un rucsac şi 600 de dolari în buzunar.  S-a apucat să construiască ceea ce face acum şi a avut norocul de a-l întâlni pe Guillermo, un peruan de 35 de ani, un om cald, pe care-l iubeşte şi alături de care este, în sfârşit, fericită.  Personalitatea lui Cielo este debordantă, iar forţa cu care ţine lucrurile în frâu de admirat.  E sinceră şi tăioasă, no-bullshit, extrem de inteligentă, iar dacă uneori pare puţin “dusă” nu e de mirare deloc după viaţa pe care a avut-o.

Să revenim la Francisco.  Extrem de mic de înălţime (ca toţi peruanii, în special cei cu mai mult sânge indigen), are o faţă foarte expresivă de indian veritabil, un colier tradiţional la gât, un zâmbet cald şi o voce profundă.  Toate astea sunt în mod amuzant amestecate cu tricouri cu imprimeu, bermude cu multe buzunare şi un telefon mobil sclipitor cu o melodie absolut imposibilă.  Combinaţia asta kitsch poate trezi foarte multă neîncredere, iar eu mă fac vinovată de destul de mult scepticism, aşa că m-am cam distrat când am făcut cunoştinţă.  Însă hotărâsem să dau o şansă sinceră şi deschisă experimentului prin care urma să trec, aşa că mi-am adunat întreaga voinţă şi am încercat să mă concentrez la ce trebuia să facem.

Înainte de ceremonie, care începe la 9 seara (ayahuasca este o experienţă prin excelenţă nocturnă), Cielo şi Francisco ne-au învăţat cum să ne pregătim o “baie de flori”.  Ne-au adus multe plante din junglă, cărora a trebuit să le rupem frunzele şi să le îndepărtăm nervurile mari, apoi să le punem într-un vas cu apă şi să le mărunţim încercând să ne concentrăm şi să le invocăm spiritul pentru a ne deschide şi a ne ajuta în timpul ceremoniei.  Am suflat deasupra apei fumul unor ţigări din tutun pur, numit “mapacho”, care are un efect de relaxare.  A urmat un duş normal, după care ne-am turnat pe corp apa cu frunzele pregătite mai devreme şi am aşteptat în apusul din junglă până ne-am uscat complet.  Imaginaţi-vă nişte culori splendide ale norilor luminaţi de apus, deasupra lacului şi a junglei, în care aşteptam tremurând uşor, fiindcă e foarte cald şi seara, să ni se zbicească apa pe piele… A fost un moment de o frumuseţe magică. sălbatică, absolută!  Cam aşa se întâmplă la căderea serii pe Ucayali, cum se vede de pe veranda noastră:

“Livingul” pe care l-aţi văzut mai sus este transformat complet de către Cielo pentru ceremonii.  Îl eliberează de măsuţe şi pune pe podea, lângă laviţe şi pereţi câte o salteluţă pentru fiecare participant, inclusiv pentru şaman.  Luminile sunt stinse (asta dacă există, fiindcă generatorul nu funcţionează oricum decât vreo două ore pe zi, de obicei mai devreme) şi toată lumea trebuie să se odihnească înainte de ceremonie, în tăcere.  Eu am căzut într-un somn extrem de profund (mă trezisem la 4 dacă vă amintiţi) în timpul celor două ore dinainte de ora 9, când ne-a trezit Francisco.  Stăteam în faţa lui, iar el era cu spatele către verandă, astfel încât i se profila numai umbra pe peretele din plasă.  Avea o lumânare aprinsă în stânga, alături de sticla cu ayahuasca şi de un bol plin cu ţigări de mapacho.  Ne-a oferit fiecăruia câte jumătate de păhărel de ayahuasca (aproximativ 20-25 ml).  E o substanţă vâscoasă, vişiniu-maro-neagră, atât de dezgustătoare, încât trebuie s-o bei pe toată dintr-odată, altfel îţi este aproape imposibil să continui!  Gustul cu care rămâi este atât de intens şi de amar, încât trebuie să-ţi clăteşti gura cu puţină apă.  Nu ai voie să bei nimic altceva, nici măcar apă, după ce consumi ayahuasca şi nu trebuie să mănânci nimic la cină.  Nici nu e de mirare, pentru că foarte multă lume are ca reacţie de curăţare (amintiţi-vă că ayahuasca purifică, curăţă corpul şi spiritul) vomitatul până la refuz.

Ce a urmat este foarte greu de descris în cuvinte, şi mi-e teamă că încercarea mea de a vă dezvălui câte ceva este destul de fragilă.  Întâi de toate trebuie să înţelegeţi că absolut fiecare persoană reacţionează într-un alt fel la ayahuasca.  Practic nu există nici reacţii fizice nici emoţionale identice, planta pare că se “mulează” pe tine, iar efectele sunt profund individuale.  Poţi avea “visiones” (adică halucinaţii, ce mai încolo încoace) sau nu, e posibil să-ţi fie greaţă sau nu, e posibil orice.  Îşi face efectul cam în patruzeci şi cinci de minute până într-o oră, uneori mai repede.  În intervalul ăsta toată lumea a stat liniştită la lumina lumânărilor, iar Francisco a continuat să mai bea ayahuasca.  După o vreme am început, oarecum simultan, atât eu, cât şi amicul meu, să simţim efectul băuturii.  Eram foarte liniştită, din fericire, şi n-am simţit nici frica nici emoţia la care m-aş fi aşteptat, am întâmpinat senzaţia, astfel, cu deschidere şi calm.  Am început să simt un soi de amorţeală plăcută în braţe, iar mintea a început să-mi funcţioneze puţin diferit, cu succesiuni foarte rapide de gânduri despre mine şi viaţa mea.  Nu mă puteam, însă, concentra asupra niciunuia dintre ele.  Nu stăruiau suficient pentru a crea imagini, nu am avut practic nicio “viziune”, cum o numesc ei.  Am avut câteva secunde de teamă la un moment dat, însă aproape instantaneu au sosit nişte gânduri care o calmau.  Senzaţia era de aşteptare calmă şi relaxată, o alertă liniştită, deşi pare un nonsens.  Apoi Francisco a început să cânte “icaros”… Sunt cuvinte pe care nu le înţelegi, în quetchua (limba vechilor incaşi), dialectul Shipibo, amestecate cu cuvinte în spaniolă, cu o tonalitate şi un ritm anume, constante pentru o vreme, apoi modificate pe frânturi.  Ca o mantra, ca o rugăciune, de un farmec extraordinar.  Practic vocea lui Francisco îţi călăuzeşte experienţa şi canalizează gândurile, e o senzaţie puternică şi indescriptibilă, pe care presupun că n-o ai dacă nu eşti sub efectul drogului.  Eu n-am avut niciun efect de curăţare fizic (vomă, plâns etc.) eram perfect liniştită şi happy.  După ce a încheiat primul icaro, cântat pentru toţi, de pe salteaua lui, Francisco a venit la fiecare dintre noi, ne-a suflat în creştet, apoi peste mâini şi ne-a întrebat cum ne simţim.  L-am simţit foarte apropiat, cald, protector, îţi dădea o stare de bine, de exuberanţă.  M-a întrebat dacă am avut viziuni, i-am spus că nu, dar că mă simt bine.  A vrut să-mi mai dea puţină ayahuasca (cantitatea mică pe care am luat-o este pentru prima dată, de probă, pentru a putea ulterior calibra în funcţie de reacţii), însă corpul meu mi-a dictat că e suficient, iar Francisco m-a ascultat.  Starea de high a durat mult, ore întregi, până pe la 3 dimineaţa, însă în salturi, aveam perioade în care eram perfect lucidă.  Mergeam drept şi vorbeam coerent :), aveam o stare bună, anumite momente de nelinişte, însă fără nicio viziune concretă sau idee, gând închegat – numai succesiuni, frânturi.  Principalul sentiment care mă locuia era cel de iubire, frumos şi bine.  Mă simţeam foarte vulnerabilă, însă nu m-a atacat nimic “negru”, only love, love and love again.  Iar când Francisco cânta, în special atunci când s-a aşezat în faţa mea şi a cântat pentru mine, mă simţeam fericită şi emoţionată cumva.

Am adormit pe la 3, oricum nu prea mă mişcasem nici înainte, aveam o amorţeală plăcută în tot corpul, în timp ce Francisco încă mai cânta.  M-am trezit la 7, perfect OK, lucidă, dar foarte obosită.  Cielo s-a trezit şi ea după micul dejun şi a venit să ne spună ce a “văzut” Francisco la fiecare dintre noi.  Am rămas absolut stupefiată când mi-a venit rândul, pentru că identificase o problemă de sănătate despre care am aflat recent, pe care o tratez, dar despre care nu vorbisem nici măcar amicului cu care eram, cu atât mai puţin lui Cielo sau cuiva de acolo, astfel încât să mă fi gândit că e vreo şmecherie la mijloc.  Mai mult decât atât, nici nu mă gândisem deloc la ea, nu asta “cerusem” ayahuascăi la începutul ceremoniei (fiecare trebuie să ceară ceva, să se gândească la ce doreşte să afle sau să rezolve).  Uitasem complet de povestea aia în vacanţă (oricum o tratez medical).  Şi iată că Francisco a identificat-o cu o precizie de 100% – aşa că am acceptat să-mi pregătească o infuzie de plante pentru vindecare.  Nu văd de ce să nu o iau din moment ce descoperirea lui e absolut năucitoare!  Hm, uite că n-am halucinat, n-am descoperit nimic interesant prin subconştient, nu m-am purificat, însă poate merită experienţa din punctul ăsta de vedere.

Wheeeeeew, ce-a fost mai dificil a trecut!  Am scris atât de mult despre prima zi de junglă, că probabil v-aţi speriat că n-o să mai termin niciodată 🙂 Staţi liniştiţi, se normalizează lucrurile! 😉

Trezită marţi la 7, cum v-am spus, în ciuda orei stranii la care adormisem, am fost toată dimineaţa cu capul în ceaţă şi o oboseală fizică extremă, parcă alergasem maratonul.  Am lâncezit până după masa de prânz, apoi am făcut o scurtă plimbare prin junglă în jurul “restinga”, cum îşi numeşte Cielo casa.  E un fel de sat în jur, iar turul s-a încheiat destul de rapid fiindcă, evident, dai de apă repejor în toate celelalte trei direcţii (a patra fiind lacul).  Vă pun câteva fotografii – lumina era extrem de puternică, aşa că sunt cam supraexpuse.

Later edit: după 5 ore de scris la însemnare am pierdut jumătate din ea 😦 😦 😦  Urmează a doua parte separat… dacă am energia s-o refac.  I hate wordpress, am salvat de 25 de ori!

Americanul serios

Libertate – Jonathan Franzen

Polirom, 2011.  Trad. Daniela Rogobete

Nu ştiu cum de nu m-a impresionat pe mine aproape deloc “Corecţii” atunci când am citit-o, acum vreo 5 ani.  Toată lumea cu care am discutat ulterior despre carte a fost, dealtfel, surprinsă că nu mi-a atras atenţia.  Nici nu mai ştiu măcar vag despre ce e vorba în roman.  Îmi propusesem la un moment dat să-l recitesc, prea spuneau toţi că sunt ciudată, însă dimensiunile apreciabile pe care le deţine m-au împiedicat s-o fac.

“Libertate” e o carte bună, chiar foarte bună.  Un roman realist al societăţii americane de astăzi cu aplicabilitate în întreaga lume “occidentală” dealtfel, scris de un scriior inteligent, cu foarte multă experienţă de viaţă şi empatic cu personajele lui.  Sunt surprinsă de profunzimea psihologică cu care îşi construieşte personajele fără să insiste, ca Siri Hustvedt de exemplu, pe partea psihanalizabilă, ci istorisind în mod direct şi foarte simplu ca stil efectele pe care le au întâmplările din viaţa familiei americane din centrul cărţii.  Cu excepţia unui mic joc pe care îl face cu Patty, soţia, pe care o pune să-şi scrie autobiografia într-un stil uşor ironic în două dintre capitolele cărţii, restul romanului este scris din perspectivă exterioară, prezentând vieţile celorlalţi actori.

Ttilul pare să fie una dintre chei şi miza centrală a cărţii – personajele noastre sunt aparent libere.  Poate niciodată în istorie nu a existat cu adevărat atâta libertate de a alege să-ţi trăieşti viaţa cum îţi doreşti, fără constrângeri materiale presante sau dogme care să te închisteze în comportamente ipocrite.  Cu toate astea, niciunul dintre cei cinci protagonişti, membrii familiei şi un prieten extrem de apropiat şi de important, nu prea ştie ce să facă cu libertatea asta astfel încât să se îndrepte undeva, către echilibru sau fericire.  Limitele sau, mai bine zis, nuanţele “libertăţii” apar pe rând – educaţie, mediu, influenţele oamenilor iubiţi; iar Franzen ştie foarte bine să pună în evidenţă incapacitatea noastră de a utiliza aparenta libertate în drumul către un ideal, precum şi fragilitatea idealurilor, în măsura în care ni le putem construi.  dacă le mai putem construi într-o lume atât de desprinsă de bine şi adevăr şi orientată spre acum şi consum.

Ce m-a impresionat foarte mult este rolul foarte important pe care îl acordă Franzen iubirii, în ciuda perspectivei lui sobre şi realiste, deci inevitabil uşor amare şi cinice.  Deşi canalizată greşit sau prost interpretată şi înţeleasă de unele personaje, deşi altele sunt incapabile s-o trăiască cu adevărat, iubirea este, până la urmă, şi la Franzen, singura salvare, în sensul că e singura care îi face pe oameni cu adevărat frumoşi şi singura care le dă, până la urmă, ceva din care să se hrănească.

E foarte interesant de remarcat din acest punct de vedere că relaţia dintre iubire şi libertate este foarte ambiguă şi confuză.  Se poate argumenta, pe de o parte, că în iubire îţi manifeşti libertatea absolută, ca fiinţă umană, de a alege şi de a vibra la paroxism, de a te desfăşura nelimitat în sentimentele tale.  Pe de altă parte, nu putem respinge total nici ideea că atunci când iubeşti te lipseşti, într-un fel, conştient, de libertate, cedezi, refuzi orice alternativă, te legi voit, făcând un commitment.  Nu ştiu dacă la asta s-a gândit Franzen când şi-a ales titlul, însă eu n-am putut ocoli gândurile astea.

Libertate e o carte importantă, cred că va fi o piatră de temelie pentru cine va dori la un moment dat să înţeleagă în detaliu problemele cu care se confruntă oamenii la începutul secolului 21.  Deşi nu pot să spun că m-a entuziasmat nemăsurat, din cauza naturii mele uşpr exaltate şi romantice, care preferă intensităţi mai mari, deci ciudăţenii, cărţi mai “cataclismice”, cert este că e una dintre cele mai valoroase cărţi pe care le-am citit în ultima vreme.  Trebuie să le dau dreptate celor care susţin că e greu să vezi pe cineva din literatura română (de exemplu, puteţi înlocui cu bulgară, slovenă, indiană, srilankeză sau ghaneză) scriind atât de bine un roman realist al prezentului, cu valenţe de universalitate, care să acopere într-o asemenea măsură preocupările şi viaţa întregii societăţi.

Asta nu înseamnă că renunţ să citesc sau mă dezic de plăcerea pe care mi-o provoacă micile bijuterii autohtone sau de aiurea sau că nu am în continuare încredere că e posibil.  Ci înseamnă că am impresia că nouă (în literatura română)  ni s-ar părea “banal” să scriem sau să citim ceva atât de simplu, fără artificii literare, lexicale sau xyz, să muncim la saga unei familii obişnuite.  Şi nu ştiu dacă asta e bine sau rău, dacă chiar avem nevoie să facem asta, scriitorii noştri ştiu să spună lucruri importante în stilul lor.  Dar Franzen are deja, din câte ştiu, şi în mod cert va avea în continuare, un succes enorm cu acest roman – succes pe care îl merită.  Acest domn mai puţin talentat decât mulţi dintre tinerii noştri autori câştigă prin simplitate şi pragmatism.

Peru visto de Capri – Comencamos

Aş vrea să încep prin a vă avertiza că n-o să prea vedeţi în însemnările mele despre Peru kestii dintr-alea turistice fabuloase sau impresii profunde şi literare, nici nu sunt în stare să scriu aşa ceva, nici nu sunt în stare să mă concentrez pentru a reda în cuvinte senzaţiile pe care le-am trăit aici până acum – şi mai am încă două zile pline… Pot numai să vă spun că ce veţi citi este un fragment infim şi sărac din ce am experimentat şi o să împart cu voi ce pot, pur şi simplu.

N-am reuşit să mai dorm în noaptea plecării, pentru că tocmai se terminase ziua mea şi am constatat că se făcuse două şi jumătate stând la palavre cu amicii care erau în vizită.  Aş mai fi avut numai ceva mai mult de o oră de somn, ceea ce era destul de riscant, pe de o parte, iar pe de altă parte speram să prind nişte somn în avion.  Am izbutit să dorm aproape tot zborul Viena-Amsterdam, trei ore fără istorie în aeroport cu abţinut eroic de la shopping idiot.  Avionul de Lima s-a dovedit absolut full, şi, deşi am avut loc la geam, n-am văzut din păcate absolut nimic nici în timpul zborului peste Atlantic, nici deasupra Americii de Sud, fiindcă a fost continuu un plafon opac de nori.  După peste 13 ore de la îmbarcare am început, însă, să coborâm spre Lima, iar aterizarea a fost absolut splendidă, către ocean, înspre un apus feeric, în culori a căror existenţă nici n-o bănuiam.  Ştiu cât e de banal să zic asta, însă am avut o senzaţie distinctă de ireal când am navigat prin purpuriu, m-am trezit într-o micuţă povestire science fiction la care mă gândisem înainte de a adormi undeva deasupra Mării Nordului.  Sentimentele cu care am pornit eu în călătoria asta oarecum iniţiatică, gândindu-mă la ce voi experimenta în junglă, erau tare amestecate.  Nu ştiu dacă vă puteţi imagina că cel dominant era un soi de plictiseală, de abulie, de dezinteres.  Mă simţeam ca cineva din afara mea, care a luat hotărârea de a face o călătorie excentrică pentru a construi o punte, nu din interes pentru destinaţia în sine.  Persoana asta e oarecum o snoabă care se duce la pomul lăudat fiindcă toată lumea e fascinată de civilizaţia incaşă, drept pentru care dă bine, în vremurile astea ecologiste şi multiculturale, să faci o baie de autenticism indigen.  Şi să respiri dup-aia plin de fiţe – ah, Cuzco, Machu Picchu, ce experienţă profundă! 🙂  O altă persoană din mine sau din haloul meu era entuziastă, căci spiritul de aventură mă locuieşte, totuşi, din când în când.  Alta era atât de obosită, încât se întreba (pe bună dreptate, cum am să constat) dacă nu cumva epuizarea avea să joace un rol extrem de important într-o călătorie de numai două săptămâni într-o ţară pe care poţi s-o explorezi cu lunile fără să-i pătrunzi spiritul nici cât vârful unghiei…

Bagajul a ajuns odată cu mine, aşa că mi-am aruncat rucsăcelul în spate şi am ieşit din aeroport într-o căldură grozavă.  Am rămas în tricou în timp ce-mi fumam cele trei ţigări disperate şi am purces pe jos mai departe un pic de aeroport, ca să găsesc un taxi cu preţuri rezonabile.  La Lima, ca şi la Bucureşti, eşti practic jefuit la drumul mare dacă nu te pricepi să negociezi, iar eu primisem instrucţiuni precise de la amicul care mă aştepta deja la hotel, sosit cu o seară mai devreme din LA.  Am tratat cu un taximetrist peruan simpatic, care-mi venea cam până la umăr, în spaniola mea de baltă, de la cuarenta soles (vreo 15 dolari) pâna la venti-cinco (vreo 10) şi am plecat spre cartierul Miraflores printr-un oraş total nebun, cu o explozie de lumini kitsch, case ca prin Bârlad sau Vulcan amestecate cu bijuterii coloniale, un oraş urâţel la prima vedere, însă plin de viaţă, culoare şi vegetaţie.  Ultima parte a drumului a fost pe o şosea de pe faleză, în timp ce taximetristului nu-i mai tăcea gura explicându-mi toaaaate denumirile locurilor prin care treceam şi prezentându-mi atracţiile locale.  Nu ştiu care e senzaţia voastră când păşiţi prima oară într-un oraş străin, dar la mine se manifestă un soi de exuberanţă copilărească, iar aici era multiplicată de euforia de a fi ajuns, pentru prima dată, pe continentul pe care am visat cel mai mult să-l văd şi să-l simt.  Îmi repetam ca un roboţel – uau….unde am ajuns!  Mi-a trecut prin cap la un moment dat, amuzându-mă teribil, gândul că taximetristul cel volubil mă poate duce, practic, unde vrea el – aşa complet ignorantă în ceea ce priveşte nu numai Lima, ci şi cultura în care mă aflu.

După ce ne-am firitisit reciproc pentru întâlnirea la Lima, distrându-ne copios că doi românaşi se întâlnesc la aproape 13.000 km de casă venind de pe două alte continente diferite, am plecat în oraş pentru prima mea masă în capitala Peru-ului.  Trebuie să ştiţi că Lima este celebră pentru gastronomie, au o mâncare savuroasă, genială pe alocuri.  N-am să plec de aici fără o carte de bucate tradiţionale, deşi probabil îmi va lua de cinci ori mai mult să găsesc ingredientele decât să prepar aşa ceva în Europa! 😀  Specialitatea locală cea mai cunoscută (în special pe coastă şi în junglă, mai puţin în Anzi) se numeşte ceviche şi este o combinaţie de peşte şi fructe de mare marinate cu lime, la care se poate asorta un sos foarte picant.  Eu nu mâncam neam fructe de mare, însă aici sunt absolut delicioase, pentru că marinada le ia orice fel de gust dintr-ăla dubios care mă opreşte pe mine în general să stau la o distanţă mai mică de cinci metri de ele.  Revelaţia serii a fost cocktail-ul peruvian tradiţional, numit pisco, un brandy din struguri combinat cu diverse sucuri de fructe, pisco sour fiind cu lime.  Am mâncat ceviche la Cevicheria de las Brujas (ceviceria vrăjitoarelor) un restaurant superb, cu pian şi atmosferă, dar plin de gringos, capcană pentru turişti .  Am încheiat cu o plimbare pe faleza din Miraflores, unde am şi făcut fotografia din însemnarea anterioară.  E un cartier interesant, cu case frumoase despărţite de încântătoare oaze de vegetaţie tropicală, odată ce părăseşti faleza plină de hoteluri şi mall-uri în stil occidental.

A doua zi era duminică, aşa că am pornit în explorarea oraşului la întâmplare, fără nicio ţintă, după ce am constatat că centrul, inclusiv celebra Plaza de Armas (construită de Pizzaro după ce a înfiinţat Lima pe 18 ianuarie 150x – promit că mp documentez mai atent) era complet blocat din cauza etapei de raliu Dakar.  O mulţime uriaşă de peruani care se holbau la camioanele echipelor majoritar europene şi salutau frenetic, aplaudând fără nicio noimă.  Era un soare orbitor (urma să constatăm seara pe propria piele ce a însemnat c-am neglijat crema anti-soare) iar oraşul s-a dovedit fascinant în măsura în care ne aşteptam.  Urât în sens arhitectonic, fără nicio vagă preocupare pentru ceva ce s-ar numi urbanism, însă colorat dement şi cu un amestec de vechi şi nou absolut ameţitor.  Locuitorii Limei par foarte obişnuiţi cu gringos, dealtfel oraşul pare plin de turişti, chiar dacă acum, vara, este extrasezon – europenii nu prea au vacanţă, iar americanii preferă să vină iarna (între aprilie şi octombrie, când e sezonul uscat).

Un oraş foarte plin de contraste, mai sălbatic decât Bucureştiul, cu mai multă lume săracă şi mult mai dezorganizat.  Mâncarea vândută pe stradă – gustări la fel ca în Asia, cu ingrediente diferite, porumb, fructe ciudate, ouă de prepeliţă, aji de gallina, anticuchos (frigărui din inimă de vacă) – te scârbeşte şi atrage în acelaşi timp, dând  mai multă savoare şi culoare locală decât aproape orice altceva.  E adevărat că Lima e foarte mare, cu şapte milioane de locuitori, iar noi nu cred c-am văzut decât o parte infimă.  Ce este absolut fascinant, este că, deşi capitală, nu are un sistem de transport în comun organizat de autorităţile locale sau centrale!  Există sute, dacă nu mii de autobuze private de toate formele, de la microbuze vechi de 30 de ani, la autocare semi-luxoase, care opresc în locuri despre care nu se poate spune că sunt sau nu staţii, iar în uşa din faţă iese un individ care începe să strige traseul cu un ton cântat şi într-o viteză incredibilă.  E ceva care te lasă cu gura căscată, imaginaţi-vă intersecţii mai mari în care opresc alandala, fără nicio ordine, câte cinci-şase vehicule dintr-astea odată!  E adevărat că sunt foarte ieftine (un sol), însă e destul de riscant să te urci dacă nu ai prea multă idee despre traseu şi numele exact al locului în care vrei să ajungi!

O zi plină de culoare, care s-a încheiat cu o experienţă culinară excelentă din nou şi cu un somn foarte scurt, pentru că urma un zbor de 7:45 spre Pucallpa, unul dintre oraşele din junglă, iar în Peru regula este că trebuie să fii la aeroport cu 2 ore înainte.  Evident că asta n-are niciun sens, fiindcă aeroportul e relativ mic şi totul merge repede, dar avianele peruane domestice tind să plece când vor ele, de exemplu mai devreme dacă aşa au chef, iar dacă nu respecţi regula celor două ore, linia aeriană poate să-ţi vândă liniştită biletul altcuiva! 🙂  N-am avut timp să mă gândesc şi să savurez mai nimic, iar după amiaza am făcut o pauză de somn din cauza soarelui extrem de puternic.

Urmează aventura din junglă. 🙂

Lima – Playa de Miraflores

Prima dimineaţă la Lima!  Aseară, după tradiţionalul cheviche, plimbare pe faleză:

All You Need Is LOVE

Scriu însemnarea asta pentru oamenii pe care îi iubesc.  Ca să ştie că îi iubesc pentru că sunt fabuloşi, pentru că sunt ei înşişi, pentru că ştiu să iubească şi pentru că de fapt niciunul dintre motivele astea nu contează.  Îi iubesc pentru că am privilegiul de a împărţi aventura asta extraordinară cu ei, îi iubesc pentru că respir, aşa cum respir.  Fiindcă în fiecare clipă a vieţii mele am purtat în gand şi în suflet cate un om.  Vreau să le mulţumesc tuturor că dau existenţei mele un sens şi că mă determină, prin frumuseţea lor, să devin umană la randul meu, adică să (mă) dăruiesc.  Ştiu că pentru asta o să am energie întotdeauna, love makes me tick, love makes me burn, love makes me what I am, it builds me and feeds me and gives me birth every morning.  Nu-mi pasă că sunt patetică şi că ce spun e fumat şi sună ca-n filmele proaste.  Nu e mai puţin adevărat.  Mi-e dor şi iubesc, visez, îmi idealizez splendidul soul mate, fiindcă asta e ceea ce fac oamenii, ce trebuie să facă, ce sunt construiţi să facă.  Şi nu o să obosesc niciodată să îmi reinventez viaţa iubind.

🙂 🙂 🙂

Puştanii din Miraflores

Băieţii şi alte povestiri – Mario Vargas Llosa

Humanitas, 2009. Trad. Dragoş Cojocaru

Baietii si alte povestiri

Ce altceva puteam să citesc înainte de zborul spre Peru, dacă nu Llosa?  Şi cum nu aveam altă carte aici în afară de Războiul sfârşitului lumii, pe care nu cred că mai am nervi s-o recitesc, şi Mătuşa Julia şi condeierul, pe care cred c-o ştiu pe dinafară, am trecut prin această carte de povestiri care conţine, printre altele, debutul nobelizatului – povestirea “Şefii”. 

O lectură plăcută, fără mari revelaţii pentru mine.  Llosa ştie să scrie, asta nu e nicio surpriză, iar povestirile sunt inteligente şi alerte.  Sunt scrise extrem de simplu în cheie realistă (fără magic) iar ceea ce le face, totuşi, să strălucească, este modul în care peruanul descrie violenţa sentimentelor (şi acţiunilor) personajelor sale.  Majoritatea sunt puşti sau adolescenţi din Lima, care fie se luptă pentru putere în găşti, fie pentru câte o fată, fie ca să-şi ascundă răni care nu se pot închide niciodată.  Machism şi onoare în stil latino, surprinse expresiv.  Un farmec deosebit are descrierea cartierelor Limei, în special Miraflores, cartierul de pe coastă unde am să stau şi eu.

Cu toate că Băieţii este probabil cea mai interesantă povestire din carte, scrisă cu zece ani mai târziu decât grupajul primelor şase care au constituit volumul de debut în 1959, preferata mea se numeşte Ziua de duminică.  O întrecere “de cocoşi” între doi băieţi care, deşi prieteni, deveniseră rivali din pricina unei fete.  Se grozăvesc în faţa găştii făcând un concurs de înot în mare, noaptea, frig.  Cel care este înotătorul mai bun are un cârcel, celălalt îl salvează, iar finalul este demn de romanele de capă şi spadă. 🙂 

Mai am foarte mult de citit din Llosa, iar cărticica asta a fost o ocazie bună de a reintra în lumea lui.  Dacă n-aş fi atât de obsedată să învăţ odată germană cât de cât, cred c-aş încerca să continuu să-l citesc în spaniolă, însă mi-e teamă că mi-aş face o varză completă în cap cu o altă limbă pe care n-o ştiu aşa grozav.  Probabil îmi iau măcar un roman în Peru, măcar pentru farmecul de a-l şti de la faţa locului.  Aştept recomandări, cărţile menţionate sunt singurele pe care le-am citit, alături de Conversaţie la catedrală.