La selva

Treziţi cu noaptea în cap, ne-am învârtit aiurea două ore prin aeroportul din Lima, singura realizare fiind că ne-am cumpărat zborurile spre Cuzco – cel mai vechi oraş din lume locuit în permanenţă, de unde se coboară spre Machu Picchu.  Urma cea mai aventuroasă parte a expediţiei – o săptămână în jungla amazoniană, numită selva în spaniola peruanilor, deşi noi ştiam că selvă e cu totul altceva.  Urma în special întâlnirea cu “la grande Madre” – ayahuasca sau “the medicine”, cum este cunoscută de gringos – plantă consumată numai în prezenţa unui şaman care să poată controla reacţiile “pacienţilor”…

Aici se cuvine o paranteză.  Cum puteţi găsi prin numeroase pagini web, ayahuasca este o băutură făcută prin prelucrarea plantei cu acelaşi nume de către anumite triburi din Peru, în special Shipibo.  Şamanii, numiţi aici “curenderos” (vindecători), sunt medicii-vrăjitori care o consumă ei înşişi alături de pacienţi, în cadrul ceremoniilor rituale (las ayahuasca ceremonias).  Pentru a deveni curendero cu adevărat, ei trec timp de ani de zile prin diete severe, consumând în timpul lor diferite extracte din plantele din junglă, cu credinţa că spiritul acestor plante li se deschide şi îi învaţă ce anume poate fiecare dintre ele să vindece.  Se cunosc foarte multe cazuri de vindecări “miraculoase”, inclusiv în cazuri declarate incurabile de către medicina clasică, unul dintre ele fiind cancerul.  Pacienţii respectivi vin în Peru din toate colţurile lumii, oameni disperaţi, şi pleacă de aici fie vindecaţi, fie liniştiţi şi cu multă speranţă.  Şamanii te curăţă – de fapt ayahuasca o face, după cum susţin ei, sau băuturile preparate din diverse alte plante.  Creează combinaţii speciale pentru fiecare persoană în parte, după ce simt, în timpul ceremoniilor, care este afecţiunea care te locuieşte.

Ayahuasca este o plantă, practic un drog care conţine DMT şi activează serotonina şi oxitocina.  Este un psihedelic destul de puternic, interzis dealtfel peste tot în lume, deşi complet natural.  Ideea centrală a consumării ayahuascăi este să-ţi deschizi mintea şi să ai încredere că ea, la grande madre, va scoate la suprafaţă tot ceea ce ai în subconştient prin intermediul viziunilor pe care le ai când eşti sub efectul ei.  E o cale de a te înţelge pe tine însuţi şi de a te confrunta cu cele mai adânci şi întunecate probleme care te bântuie – o cale dreaptă, o cale în care nu poţi să minţi ca la psihiatru sau în faţa propriei raţiuni.  Însă trebuie să fii pregătit, pe de o parte, să faci faţă lucrurilor care vor ieşi la iveală, şi, pe de altă parte, trebuie să fii dispus să predai controlul, să te desprinzi de raţiune, să te laşi dus, să comunici cu ayahuasca şi s-o laşi să te ghideze.  Nu trebuie să respingi cu ego-ul (cel mai puternic inamic) şi cu raţiunea ceea ce vine din partea ei.  Unii reuşesc, alţii nu.  Sunt oameni care într-o singură ceremonie găsesc ceea ce caută, găsesc răspunsuri, alţii au nevoie de ani de zile de ceremonii, trec prin diete severe de luni de zile, asemănătoare celor iniţiatice ale şamanilor, şi problemele lor emoţionale sau psihice nu se dau duse.

Din cauza condiţionărilor multiple la care suntem supuşi cu toţii (familie, educaţie, societate) există în fiecare dintre noi munţi de sentimente şi emoţii reprimate, frustrări, angoase, tristeţe şi vinovăţie, care sunt cauza profundă a suferinţelor şi eşecurilor noastre.  Ayahuasca, sub “mâna” şamanului – cei adevăraţi, nu cei care se pretind curendero; unii dintre cei reali de aici fac ucenicie cu plante şi diete stricte de luni şi ani timp de douăzeci, douăzeci şi cinci de ani înainte de a se considera şamani – te poate vindeca şi fizic şi emoţional.  Iar curenderos, prin intermediul plantelor şi al “icaros”, cântecele rituale inspirate de spiritul plantelor intonate în timpul ceremoniilor, pot vindeca boli fizice foarte concrete, cum am mai spus.

Desigur că tot ce vă povestesc eu aici sună a vrăjitorie de doi bani, este complet iraţional şi incredibil pentru un om crescut în tradiţia şi format în sistemul educaţional din sânul societăţii europene (creştine etc.).  Eu personal sunt, după cum bine ştiţi, agnostică.  Cred cu tărie în raţiune şi n-am luat-o brusc razna, nu vă speriaţi!  Am descris credinţa şi tradiţiile de aici pentru a vă reda (sumar şi incomplet, ştiu) cadrul, pentru a vă oferi o idee despre ce se întâmplă.  Am decis să vin şi să încerc pentru că sunt deschisă la nou, schimbare de concepţii şi nu văd de ce aş refuza de plano să trec printr-o experienţă potenţial revelatoare.  Eram pur şi simplu foarte curioasă care va fi reacţia mea în contextul dat.

Revenind la oile noastre (sau mai degrabă lamele, alpaca şi vicuña, c-aşa e-n Peru!), am aterizat după nici o oră de zbor pe aeroportul din Pucallpa, un orăşel mai puţin cunoscut decât Iquitos, care este în general destinaţia turiştilor care vor să aibă experienţa junglei.  Afară din minuscula clădire a aeroportului ne aştepta un peisaj insolit, întruchipat de Edwin, unul dintre peruanii care o ajută pe Cielo, gazda noastră australiană care deţine “retreatul” din junglă unde urma să ne petrecem săptămâna, şi de “vehiculul” cu care urma să ne transportăm până la barcă.  Acesta vă este cunoscut deja dacă aţi citit aventurile mele thailandezo-cambodgiene, vestitul scuter cu trei roţi, ştiut acolo sub numele de tuk-tuk.  Bagajele noastre au fost legate zdravăn cu o sfoară pe minuscula platformă din spate şi a urmat o călătorie extrem de haioasă prin Pucallpa, apoi Yarina Cocha, până pe malul lacului Ucayali,  pe care se află casa lui Cielo.  Ucayali şi Marañon sunt numele celor două râuri care formează mai jos, tot pe teritoriul Peru-ului, Amazonul, iar lacul pe care eram este dezvoltat dintr-unul dintre braţele lui Ucayali.  Pe mal ne-am transferat într-o canoe cât o coajă de nucă, aproape plată, cu un motor mititel, pe care Guillermo, partenerul peruan al gazdei noastre, a condus-o cu mare dexteritate încă vreo zece minute spre inima junglei.  “Portul” din Yarina Cocha, de unde am pornit, arată cam aşa:

Am avut ocazia pentru prima dată în această călătorie, trecând prin Pucallpa şi Yarina, să constatăm cum arată Peru cu adevărat – pentru că Lima nu reprezintă Peru.  E o sărăcie lucie, toate casele par neterminate pentru că nu se plătesc impozite decât pe cele oficial finalizate, transportul e total haotic, mirosurile te asaltează, muzica lor de junglă seamănă teribil de tare cu manelele, dar oamenii sunt veseli şi primitori.

Şi iată că ne apropiem, trăgând pe malul drept al uriaşului Ucayali, de casa lui Cielo.  Locul este atât de frumos, că numai pozele îi pot face dreptate, şi asta numai pe jumătate!

Şi cam aşa arată veranda şi interiorul casei, construite, evident, pe piloni în apă.  Casa este în întregime din lemn şi nu are absolut niciun geam – toate ferestrele sunt protejate de plasă pentru insecte şi în interior au nişte perdele extrem de subţiri, prin care trece fără probleme minunata briză din junglă.  Suntem în sezonul umed, iar apele abia începuseră să se ridice:

Am fost atât de încântată de casă şi, mai ales, de simplitatea ei şi a vieţii de acolo, încât, după politeţurile de bun venit, am purces imediat să fac un duş cu apă rece turnată cu oala din butoi în cabina de lemn special amenajată.  Există şi instalaţie “clasică”, într-un fel, adică un duş cu un rezervor, dar n-are acelaşi farmec, plus că nu funcţionează tot timpul, pentru că generatorul electric merge numai câteva ore pe zi – şi este necesar pentru alimentare.

Am făcut repede cunoştinţă şi cu gazdele noastre patrupede – trei câini şi trei maimuţe absolut geniale, care nu stau locului o clipă şi cărora le place la nebunie compania oamenilor.  Preferata mea se numeşte Cometa, e cea mai tinerică dintre ele şi are o poveste înduioşătoare – a avut cancer la un ochişor şi a trebuit să-l piardă, însă acum, după vindecare, este de o ghiduşie şi o căldură formidabile.  Galaxia şi Obi sunt mai rele puţin, muşcă şi fură tot felul de lucruri.  Iat-o pe Cometa:

După duş mi-am aplicat cam jumătate de tub de insect-repellant, fiindcă aveam deja vreo douăzeci de muşcături de ţânţar, inclusiv trei pe tălpi 🙂 şi ne-am aşezat la sporovăit pe veranda asta splendidă către lac.  Cielo a trebuit să ne părăsească vreo câteva ore pentru cumpărături în “oraş” (în traducere liberă plecat cu barca până la Yarina în sat) aşa că m-am pus pe citit în timp ce Percy şi Ludi, ajutoarele peruane ale lui Cielo, ne pregăteau prânzul.  Pentru că urma să trecem prin ceremonii ayahuasca, a trebuit să ţinem un fel de post înainte de a veni – am evitat orice fel de carne, grăsimi, lactate, conserve, zahăr, dulciuri, cafea etc.  Şi aici, în special înainte de ceremonie, trebuia să mâncăm cât se poate de “light”, aşa că am primit peşte prăjit (delicios!) şi salată.  După ghiftuiala cu peştele amazonian am zăcut fericiţi în peisajul de vis, nevenindu-ne să credem că am ajuns în locul ăsta uitat de lume.  Pe la 5 a revenit Cielo şi ne-a găsit cu ochii visători aţintiţi spre lac şi junglă – numai bine pentru a ne face introducerea despre ayahuasca, şamani şi ceremonia pe care ne-o pregătise pentru prima seară.

Pe la ora 6 a apărut Francisco, unul dintre şamanii Shipibo cu care lucrează Cielo.  E timpul să povestesc puţin despre ea, înainte de a-l zugrăvi pe acest personaj de basm.  Pe Cielo o cheamă de fapt Kerry, are aproape 60 de ani şi este australiancă.  Este unul dintre extrem de puţinii gringos acceptaţi cu adevărat de comunitatea locală şi este respectată şi iubită de şamanii cu care lucrează.  A venit în Peru definitiv acum aproximativ 6 ani, după ce a avut o experienţă anterioară cu ayahuasca, iar mesajul pe care l-a primit de la grande madre a fost să vină aici şi să-i ajute pe acei gringos care au nevoie de vindecare, să servească drept intermediar.  A cunoscut în tot acest timp mulţi şamani, mergând “up river” zile sau chiar săptămâni cu barca, în hamac.  I-a identificat pe cei mai puternici, le-a câştigat încrederea şi organizează ceremonii împreună cu ei pentru oamenii care vin la ea.  Povestea vieţii lui Cielo este extrem de tulburătoare, cu momente tragice şi lovituri cărora nu credea că le va supravieţui.  A fugit de acasă la 14 ani din cauza brutalităţii tatălui ei şi a crescut pe străzi, drogându-se cu aproape toate substanţele existente la vremea respectivă.  La 17 ani a rămas însărcinată, şi asta i-a salvat viaţa, pentru că s-a oprit din droguri de teamă să nu afecteze copilul; a mers la un adăpost pentru tinere în situaţia ei.  Îi este extrem de recunoscătoare fiicei ei celei mari pentru acest lucru, şi o numeşte îngerul ei păzitor.  A fost apoi căsătorită timp de 37 de ani cu un om minunat, a mai făcut o fată şi a mai avut cel puţin două căderi spectaculoase în lumea drogurilor, fiind aproape de moarte de fiecare dată.  Fără să aibă nicio şcoală, a reuşit extrem de bine într-o meserie grea, organizarea de evenimente, însă munca extrem de multă şi de stresantă a dus-o la limita puterilor şi a făcut-o să aibă căderea ce a îndreptat-o, în final, la sfatul unui prieten, către ayahuasca.  Practic ayahuasca i-a salvat viaţa.  Curajul femeii ăsteia a fost absolut uluitor – după ce a pierdut practic tot ce deţinea, cheltuind o casă şi multe altele pe droguri, şi-a părăsit soţul după aproape patru decenii şi a sosit în Peru cu un rucsac şi 600 de dolari în buzunar.  S-a apucat să construiască ceea ce face acum şi a avut norocul de a-l întâlni pe Guillermo, un peruan de 35 de ani, un om cald, pe care-l iubeşte şi alături de care este, în sfârşit, fericită.  Personalitatea lui Cielo este debordantă, iar forţa cu care ţine lucrurile în frâu de admirat.  E sinceră şi tăioasă, no-bullshit, extrem de inteligentă, iar dacă uneori pare puţin “dusă” nu e de mirare deloc după viaţa pe care a avut-o.

Să revenim la Francisco.  Extrem de mic de înălţime (ca toţi peruanii, în special cei cu mai mult sânge indigen), are o faţă foarte expresivă de indian veritabil, un colier tradiţional la gât, un zâmbet cald şi o voce profundă.  Toate astea sunt în mod amuzant amestecate cu tricouri cu imprimeu, bermude cu multe buzunare şi un telefon mobil sclipitor cu o melodie absolut imposibilă.  Combinaţia asta kitsch poate trezi foarte multă neîncredere, iar eu mă fac vinovată de destul de mult scepticism, aşa că m-am cam distrat când am făcut cunoştinţă.  Însă hotărâsem să dau o şansă sinceră şi deschisă experimentului prin care urma să trec, aşa că mi-am adunat întreaga voinţă şi am încercat să mă concentrez la ce trebuia să facem.

Înainte de ceremonie, care începe la 9 seara (ayahuasca este o experienţă prin excelenţă nocturnă), Cielo şi Francisco ne-au învăţat cum să ne pregătim o “baie de flori”.  Ne-au adus multe plante din junglă, cărora a trebuit să le rupem frunzele şi să le îndepărtăm nervurile mari, apoi să le punem într-un vas cu apă şi să le mărunţim încercând să ne concentrăm şi să le invocăm spiritul pentru a ne deschide şi a ne ajuta în timpul ceremoniei.  Am suflat deasupra apei fumul unor ţigări din tutun pur, numit “mapacho”, care are un efect de relaxare.  A urmat un duş normal, după care ne-am turnat pe corp apa cu frunzele pregătite mai devreme şi am aşteptat în apusul din junglă până ne-am uscat complet.  Imaginaţi-vă nişte culori splendide ale norilor luminaţi de apus, deasupra lacului şi a junglei, în care aşteptam tremurând uşor, fiindcă e foarte cald şi seara, să ni se zbicească apa pe piele… A fost un moment de o frumuseţe magică. sălbatică, absolută!  Cam aşa se întâmplă la căderea serii pe Ucayali, cum se vede de pe veranda noastră:

“Livingul” pe care l-aţi văzut mai sus este transformat complet de către Cielo pentru ceremonii.  Îl eliberează de măsuţe şi pune pe podea, lângă laviţe şi pereţi câte o salteluţă pentru fiecare participant, inclusiv pentru şaman.  Luminile sunt stinse (asta dacă există, fiindcă generatorul nu funcţionează oricum decât vreo două ore pe zi, de obicei mai devreme) şi toată lumea trebuie să se odihnească înainte de ceremonie, în tăcere.  Eu am căzut într-un somn extrem de profund (mă trezisem la 4 dacă vă amintiţi) în timpul celor două ore dinainte de ora 9, când ne-a trezit Francisco.  Stăteam în faţa lui, iar el era cu spatele către verandă, astfel încât i se profila numai umbra pe peretele din plasă.  Avea o lumânare aprinsă în stânga, alături de sticla cu ayahuasca şi de un bol plin cu ţigări de mapacho.  Ne-a oferit fiecăruia câte jumătate de păhărel de ayahuasca (aproximativ 20-25 ml).  E o substanţă vâscoasă, vişiniu-maro-neagră, atât de dezgustătoare, încât trebuie s-o bei pe toată dintr-odată, altfel îţi este aproape imposibil să continui!  Gustul cu care rămâi este atât de intens şi de amar, încât trebuie să-ţi clăteşti gura cu puţină apă.  Nu ai voie să bei nimic altceva, nici măcar apă, după ce consumi ayahuasca şi nu trebuie să mănânci nimic la cină.  Nici nu e de mirare, pentru că foarte multă lume are ca reacţie de curăţare (amintiţi-vă că ayahuasca purifică, curăţă corpul şi spiritul) vomitatul până la refuz.

Ce a urmat este foarte greu de descris în cuvinte, şi mi-e teamă că încercarea mea de a vă dezvălui câte ceva este destul de fragilă.  Întâi de toate trebuie să înţelegeţi că absolut fiecare persoană reacţionează într-un alt fel la ayahuasca.  Practic nu există nici reacţii fizice nici emoţionale identice, planta pare că se “mulează” pe tine, iar efectele sunt profund individuale.  Poţi avea “visiones” (adică halucinaţii, ce mai încolo încoace) sau nu, e posibil să-ţi fie greaţă sau nu, e posibil orice.  Îşi face efectul cam în patruzeci şi cinci de minute până într-o oră, uneori mai repede.  În intervalul ăsta toată lumea a stat liniştită la lumina lumânărilor, iar Francisco a continuat să mai bea ayahuasca.  După o vreme am început, oarecum simultan, atât eu, cât şi amicul meu, să simţim efectul băuturii.  Eram foarte liniştită, din fericire, şi n-am simţit nici frica nici emoţia la care m-aş fi aşteptat, am întâmpinat senzaţia, astfel, cu deschidere şi calm.  Am început să simt un soi de amorţeală plăcută în braţe, iar mintea a început să-mi funcţioneze puţin diferit, cu succesiuni foarte rapide de gânduri despre mine şi viaţa mea.  Nu mă puteam, însă, concentra asupra niciunuia dintre ele.  Nu stăruiau suficient pentru a crea imagini, nu am avut practic nicio “viziune”, cum o numesc ei.  Am avut câteva secunde de teamă la un moment dat, însă aproape instantaneu au sosit nişte gânduri care o calmau.  Senzaţia era de aşteptare calmă şi relaxată, o alertă liniştită, deşi pare un nonsens.  Apoi Francisco a început să cânte “icaros”… Sunt cuvinte pe care nu le înţelegi, în quetchua (limba vechilor incaşi), dialectul Shipibo, amestecate cu cuvinte în spaniolă, cu o tonalitate şi un ritm anume, constante pentru o vreme, apoi modificate pe frânturi.  Ca o mantra, ca o rugăciune, de un farmec extraordinar.  Practic vocea lui Francisco îţi călăuzeşte experienţa şi canalizează gândurile, e o senzaţie puternică şi indescriptibilă, pe care presupun că n-o ai dacă nu eşti sub efectul drogului.  Eu n-am avut niciun efect de curăţare fizic (vomă, plâns etc.) eram perfect liniştită şi happy.  După ce a încheiat primul icaro, cântat pentru toţi, de pe salteaua lui, Francisco a venit la fiecare dintre noi, ne-a suflat în creştet, apoi peste mâini şi ne-a întrebat cum ne simţim.  L-am simţit foarte apropiat, cald, protector, îţi dădea o stare de bine, de exuberanţă.  M-a întrebat dacă am avut viziuni, i-am spus că nu, dar că mă simt bine.  A vrut să-mi mai dea puţină ayahuasca (cantitatea mică pe care am luat-o este pentru prima dată, de probă, pentru a putea ulterior calibra în funcţie de reacţii), însă corpul meu mi-a dictat că e suficient, iar Francisco m-a ascultat.  Starea de high a durat mult, ore întregi, până pe la 3 dimineaţa, însă în salturi, aveam perioade în care eram perfect lucidă.  Mergeam drept şi vorbeam coerent :), aveam o stare bună, anumite momente de nelinişte, însă fără nicio viziune concretă sau idee, gând închegat – numai succesiuni, frânturi.  Principalul sentiment care mă locuia era cel de iubire, frumos şi bine.  Mă simţeam foarte vulnerabilă, însă nu m-a atacat nimic “negru”, only love, love and love again.  Iar când Francisco cânta, în special atunci când s-a aşezat în faţa mea şi a cântat pentru mine, mă simţeam fericită şi emoţionată cumva.

Am adormit pe la 3, oricum nu prea mă mişcasem nici înainte, aveam o amorţeală plăcută în tot corpul, în timp ce Francisco încă mai cânta.  M-am trezit la 7, perfect OK, lucidă, dar foarte obosită.  Cielo s-a trezit şi ea după micul dejun şi a venit să ne spună ce a “văzut” Francisco la fiecare dintre noi.  Am rămas absolut stupefiată când mi-a venit rândul, pentru că identificase o problemă de sănătate despre care am aflat recent, pe care o tratez, dar despre care nu vorbisem nici măcar amicului cu care eram, cu atât mai puţin lui Cielo sau cuiva de acolo, astfel încât să mă fi gândit că e vreo şmecherie la mijloc.  Mai mult decât atât, nici nu mă gândisem deloc la ea, nu asta “cerusem” ayahuascăi la începutul ceremoniei (fiecare trebuie să ceară ceva, să se gândească la ce doreşte să afle sau să rezolve).  Uitasem complet de povestea aia în vacanţă (oricum o tratez medical).  Şi iată că Francisco a identificat-o cu o precizie de 100% – aşa că am acceptat să-mi pregătească o infuzie de plante pentru vindecare.  Nu văd de ce să nu o iau din moment ce descoperirea lui e absolut năucitoare!  Hm, uite că n-am halucinat, n-am descoperit nimic interesant prin subconştient, nu m-am purificat, însă poate merită experienţa din punctul ăsta de vedere.

Wheeeeeew, ce-a fost mai dificil a trecut!  Am scris atât de mult despre prima zi de junglă, că probabil v-aţi speriat că n-o să mai termin niciodată 🙂 Staţi liniştiţi, se normalizează lucrurile! 😉

Trezită marţi la 7, cum v-am spus, în ciuda orei stranii la care adormisem, am fost toată dimineaţa cu capul în ceaţă şi o oboseală fizică extremă, parcă alergasem maratonul.  Am lâncezit până după masa de prânz, apoi am făcut o scurtă plimbare prin junglă în jurul “restinga”, cum îşi numeşte Cielo casa.  E un fel de sat în jur, iar turul s-a încheiat destul de rapid fiindcă, evident, dai de apă repejor în toate celelalte trei direcţii (a patra fiind lacul).  Vă pun câteva fotografii – lumina era extrem de puternică, aşa că sunt cam supraexpuse.

Later edit: după 5 ore de scris la însemnare am pierdut jumătate din ea 😦 😦 😦  Urmează a doua parte separat… dacă am energia s-o refac.  I hate wordpress, am salvat de 25 de ori!

Advertisements

11 Comments

  1. Ana Alfianu said,

    31/01/2012 at 6:33 am

    🙂 ce să mai zic, Capri cherie? m-am trezit acum vreo oră, şi înainte să ies cu totul de pe tărâmul visului m-am apucat să citesc poveştile tale. de la primele rânduri m-a smuls un braţ-liană şi m-a târât cu blândeţe dar ferm, înapoi în vis. foarte frumos ai trăit tu pe-acolo. şi la fel ai scris 🙂

  2. foreverhuman said,

    31/01/2012 at 9:59 am

    hmmm.păi nu mă miră că nu ai monştri în subconştient.nu mă miră nici că ai încercat acel sentiment de love,love,love.bineânţeles ca n-aş fi băgat mâna în foc pentru asta,am prea mult spirit critic pentru asemenea acte,dar este exact ceea ce m-aş fi asteptat să ţi se releve.că eşti esenţialmente love (asta nu are,n-a avut şi nu va avea nicio legatură cu nicio religie crezută/practicată de un om,ci cu ceea ce este el fundamental).bineânteles,tu n-ai trufia să te crezi aşa,ci ai discernamântul ce-ţi spune că ai limite,ai defecte,ai momente/zile şi conduite egoiste,şcl.poi da,le ai.le avem cu toţii.poi nu,asta nu înseamnă că nu suntem,esenţialmente,love.unii.tu,sigur.e doar un feeling,iarăşi,.nu protesta şi nu sări ca arsă,aşa cred io şi e doar credinţa mea dar e a mea şi nu mi-o ia/schimbă nici naiba.şi dacă cred ceva,şi vreau să ,vorbesc.na(hihihi)

    ps.idei de ţinut minte,zic eu.

    1.suntem imperfecţi pâna la a fi vai-de-noi,ca dat.dar suntem perfectibili.

    2..să nu (ne)judecăm toată vremea cum suntem şi cât de incapabili suntem,asta consumă inutil resurse şi nu rezolvă nimic,ba chiar,cu siguranţă,inhibă,mai ales dacă avem bun-simţ.ăla trebuie doar să ne împiedice să ne trufim/plafonăm pt că,vezi-thuamne,cine suntem noi.suntem cu condiţia să nu aberăm cu suficienţă despre asta,dar şi cu condiţia să nu credem că n-am fi buni de nimic.ambele atitudini sunt bariere in calea devenirii noaste sufleteşti şi sunt insulte la adresa a ceea ce înseamnă umanitatea noastră.

    3.lumina şi dragostea vin de la sine la şi în om,ca şi experienţele de viaţă inălţătoare,doar să le chemăm cu adevărat.cu nevoie vitală şi cu dragoste/dor de ele.de ele.cu sufletul să le chemăm,nu cu buzele şi nu cu mintea.

    4.ce prolix sunt.de-am putea să facem asta cu adevărat.dar…parcă putem !!! exemplu viu,tu.

    ps.minunată postare,imbogăţeşte cititorul.extraordinare experienţele tale.

    uhhh…ce oameni ai găsiiittt !!! cei doi,Cielo şi Francisco,sunt…minunaţi.

  3. capricornk13 said,

    31/01/2012 at 1:26 pm

    @ana: dacă te-a inspirat şi bucurat măcar a zecea parte cât mă ating pe mine însemnările tale, înseamnă c-am făcut o treabă bună! 🙂
    @foreverhuman: cred că e mai complicat decât atât şi nu sunt chiar atât de bună şi liniştită cum mă crezi tu! 🙂
    restul comentariului tău e tare frumos şi mi-ar plăcea să fiu persoana aceea pe care se pare că o vezi 🙂
    iar oameni frumoşi sunt peste tot, îţi trebuie un pic de răbdare şi empatie

  4. Ana Alfianu said,

    31/01/2012 at 2:45 pm

    eşti tare şoadă, capri. cum să răspund la ce-ai scris fără să intru singură în bucluc? :d
    una peste alta, şi ca s-o scurtăm: bine că ne bucurăm, bine că ne putem bucura 🙂

  5. Radu Vancu said,

    31/01/2012 at 8:15 pm

    Subscriu total la ce-a zis Ana, şi după aia repede-repede subscriu total la ce-a zis Capri despre Ana! 🙂

  6. capricornk13 said,

    31/01/2012 at 8:56 pm

    @ana: să ne bucurăm, dară! 🙂
    @radu: dac-ai şti tu cum am petrecut eu astăzi două ore citind şi recitind scrisorile tale şi ale lui Claudiu cu care rămăsesem restantă… cum să zici ceva de prostiile pe care le scriu eu când voi scrieţi ce scrieţi?! 🙂 dar, mă rog, dacă am fi toţi ca voi probabil ne-am plictisi de prea mult bine, aşa că mai vine şi capri cu o poveste amărâtă din Peru să echilibreze situaţia! 😉

  7. gxg said,

    27/02/2012 at 6:42 pm

    Uau, ce experiență ieșită din comun! Asta zic și eu vacanță! 🙂

    În legătură cu problema pierderii însemnărilor pe la jumătate, nu pot decât să-ți recomand să scrii într-un program separat. Eu folosesc Windows Live Writer, are și auto-save, n-am avut niciodată probleme de genul ăsta.

  8. capricornk13 said,

    28/02/2012 at 8:22 am

    merci mult, gxg, sa vad daca-mi aduc aminte data viitoare 🙂

  9. saporro said,

    07/04/2012 at 2:46 am

    extraordinar de frumos ai scris… mi-a placut mult sa te citesc si mi-am adus aminte de experientele mele in jungla peruana, la sfarsitul anului trecut…as fi vrut sa te rog daca se poate sa imi dai cateva detalii despre locatia unde ai fost, cum se poate face o rezervare acolo, cat costa, cum se ia legatura cu ei. intentionez sa ma intorc si sa continui “tratamentul” insa de obicei locurile unde se practica aceasta terapie sunt foarte aglomerate si oarecum mai comerciale. mi-a placut mult locatia unde ai fost tu, pare mult mai salbatica si izolata, deconectata de orice influente ale civilizatiei. ai putea sa imi trimiti detalii? multumesc mult de tot

  10. saporro said,

    07/04/2012 at 3:39 am

    Gata, am gasit-o, pot sa o intreb direct despre detalii… sincronicitate
    Multumesc frumos&spor la scris!

  11. capricornk13 said,

    11/04/2012 at 9:47 am

    @saporro: scuze, am fost plecata din Viena si n-am stat pe net aproape deloc 🙂 ma bucur c-ai gasit, daca mai ai nevoie de detalii scrie-mi te rog pe mail 🙂


Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: