Y la selva tambien…

31/01/2012 at 2:28 am (Preumblari)

Încerc din răsputeri să mă calmez şi să rescriu a doua parte, fiindcă tot sunt jet lagged şi nu pot dormi.  Pozele din plimbarea prin junglă:

După amiaza şi seara am fost ceva mai plină de energie (am convins-o pe Cielo să mă lase să beau o cafea şi a fost de acord, fiindcă nu aveam ceremonie!) aşa că ne-am lungit la poveşti cu Cielo, care ne-a povestit din fascinanta ei viaţă.  Ne-am retras destul de devreme după cină, pe la 9 şi am dormit până la 7 dimineaţa în sunetul incredibil de puternic al junglei – nici nu aveţi idee ce scandal uriaş fac insectele aici, e un zumzet permanent, însă deloc neplăcut!  Miercuri pe la 11 am plecat cu barca până în port la Yarina, de unde am luat un “autobuz”, adică o cursă relativ regulată cu o barcă ceva mai măricică, spre un sat Shipibo din inima junglei, cam la o oră şi jumătate pe lac.  San Francisco se numeşte el, întâmplător sau nu :), şi arată foarte îngrijit în mijlocul naturii sălbatice.  Ne-am plimbat puţin, am cumpărat nişte coliere şi brăţări tradiţionale, confecţionate exclusiv din plante şi seminţe, apoi am purces înapoi spre ponton terminaţi de soarele extrem de puternic şi umezeala care se ridica peste tot în jur.  Foarte frumoasă puntea care duce de la ponton spre sat:

Iar întoarcerea la minunata noastră casă din junglă merita o poză separată:

Seara a urmat a doua ceremonie ayahuasca, la care a participat şi bunica lui Francisco, şi ea şaman, Antonia.  Deşi se vedea după mâini că este mai bătrână, faţa ei de indiancă cu pomeţi proeminenţi şi piele aproape neagră, lucioasă şi întinsă, este uluitoare, nu i-ai da mai mult de 45-50 de ani!  Probabil nici nu are cu mult mai mult, pentru că indigenii Shipibo se căsătoresc începând de la 11-12 ani, însă Francisco are după presupunerile mele în jur de 40 de ani, ceea ce face ca înfăţişarea Antoniei să fie cu adevărat impresionantă!  Nu am avut atunci curajul să le cer permisiunea de a-i fotografia, de teamă să nu-i ofensez – uitasem s-o întreb pe Cielo, am făcut-o abia vineri, şi am o fotografie cu ea şi Francisco – aşa că, din păcate, nu am poza Antoniei şi-mi pare tare rău.

Impactul ceremoniei asupra mea a fost mult mai mic de data asta.  Practic nu am simţit mare lucru, am rămas perfect lucidă în ciuda cantităţii aproape duble de ayahuasca băute – mistere.  Am simţit însă încântare maximă provocată de icaros-urile cântate de Francisco în tandem cu Antonia, care urca o voce senzaţională de soprană pe fundal.  Am primit şi băutura-medicament din plante preparată de Francisco pentru mine, un lichid aproape transparent cu un miros plăcut, de fapt minunat prin comparaţie cu aya!  Să vedem dacă mă pot apuca de ea, fiindcă, în graba plecării, am uitat-o la Cielo – mi-a promis că o trimite, dar cine ştie dacă ajunge la Viena şi cine ştie dacă vama austriacă nu crede că e vreun drog periculos!  Şi să vedem când mă pot apuca, pentru că trebuie asociată pe toată perioada (cam o lună) cu nişte restricţii pe care mi-e destul de greu să mi le asum 😉  Pe jumătate glumesc, desigur că e mult mai important să încerc să mă tratez, dar se pare că vindecătorii din toată lumea şi de toate extracţiile, de la doctorii în medicină la şamani, s-au pus de acord că trebuie să-ţi înfrânezi viciile atunci când tratezi o boală.  Boring, dar cu oarece sens, trebuie să recunosc! 🙂 Shit, asta-i viaţa!

Joi a fost o zi tare liniştită, aş numi-o anostă dacă nu mi-aş aminti cu precizie senzaţia extraordinară de libertate şi fericire pe care am avut-o citind pe verandă şi scriind note din prostiile astea pe care le vedeţi acum.  M-am trezit la ora 5, după numai două ore de somn, mi-am băut cafeaua cu şamanii şi cu Cielo, apoi m-am apucat de scris cu bucurie după atâta tastat.  Cum computerul era aproape descărcat, generatorul pornea abia spre seară, iar de internet nici vorbă, am recurs la frumoasa mea agendă spaniolă primită acum ani de la prietenii mei dragi.  Îmi place atât de mult să scriu de mână, încât m-am gândit ca, de acum încolo, să aştern pe hârtie ciornele înainte de a posta online (poate în felul ăsta scriu mai puţine tâmpenii sau măcar le revizuiesc!).  După amiaza a început o ploaie caldă pe care o aşteptam de mult – doar se presupune că e wet season aici, iar noi avuseserăm parte numai de un soare orbitor!  Culorile de pe lac s-au schimbat complet şi am savurat prima noapte răcoroasă.  Seara am citit la lumânare pentru prima dată după anii 80, când Ceauşescu îmi făcea această favoare cel puţin o dată pe lună 🙂  Anul morţii lui Ricardo Reis a câştigat astfel un farmec inedit.  Dimineaţa de vineri am petrecut-o jucând yams cu amicul meu, spre amuzamentul lui Cielo de cât de implicaţi eram, până când, într-un moment de neatenţie, Obi ne-a furat un zar şi dus a fost!  A trebuit, cu regrete, să redevenim culturalnici, întorcând lent paginile cărţilor în briza plăcută de pe verandă.  Ne pregăteam psihic pentru ultima ceremonie ayahuasca a vacanţei noastre (şi probabil a vieţii noastre dacă ne gândim bine…).  Cielo şi Francisco vineri seara:

Această ultimă experienţă ayahuascană a fost şi cea mai ciudată în ceea ce mă priveşte.  Băutura şi-a făcut efectul mult mai rapid, în zece minute, iar prima oră a fost foarte dificilă din punct de vedere fizic, mi-era rău.  Nu greaţă sau senzaţie de vomă, nu rău psihic, frică sau suferinţă, ci pur şi simplu simţeam că sunt prea high şi asta îmi provoca rău, îmi doream să treacă odată efectul sau să scadă.  Simţeam că nu-mi ajunge aerul pe care-l respir, iar icaros-urile lui Francisco nu mai reuşeau să mă ţină concentrată pe ele şi nici să mă bucure.  La un moment dat chiar am rugat-o pe Cielo să-i spună lui Francisco să drive me lower cumva, însă mi-am revenit destul de repede fără să fie nevoie de intervenţia lui.  Ce este foarte ciudat este, repet, că nu-mi era nici frică, nici nu halucinam, nici nu eram neliniştită – n-aveam chef să mă simt aşa şi basta.  Mă încurajam singură repetându-mi că o să-mi treacă 🙂  Serves me right dacă beau toate prostiile!  Mai târziu însă m-am liniştit complet şi am început să mă amuz de mine însămi copios – atunci când eşti high şi îţi dai seama că eşti high nu te poţi abţine de la un râs sănătos când constaţi că te mişti în reluare şi vorbeşti un pic altfel decât ai impresia.  Am uitat să menţionez sunetele sub efectul ayahuascăi – se transformă complet modul în care auzi, ai impresia că vocile vin din cu totul alte locuri decât cele pe care le ocupă persoanele care vorbesc, par să coexiste undeva în spatele ochilor tăi şi să se amestece ca intensitate.  E extrem de interesant, probabil de aici şi forţa icaros.  Francisco a simţit că ceva e în neregulă, a cântat pentru toţi trei şi atmosfera s-a uşurat simţitor.  Am avut senzaţia certă la un moment dat că eu eram cea care-l influenţa pe şaman şi nu invers, foarte straniu.  Că eram eu mai puternică decât el.  Probabil un alt efect al drogului, cine poate şti?  Din păcate nu pot face comparaţii, pentru că n-am luat alte psihedelice, hi! hi!  Şi nici nu-mi propun, ca să fie foarte clar, cred că m-am lămurit definitiv.

Concluzia finală despre experimentul ayahuasca este că probabil sunt muuuuuuult prea raţională pentru a mă “conecta cu spiritul plantei” aşa cum se presupune c-ar trebui.  Nu am avut niciun fel de viziuni (halucinaţii pe numele lor real), nu am descoperit nimic din subconştient, n-am văzut culori sau forme ciudate.  Singurul efect pe care-l pot izola este un soi de accelerare a gândurilor, de succesiune rapidă de idei şi imagini, în care însă nu mă adânceam.  Nu ştiu dacă am aflat ceva, simţeam numai acea vulnerabilitate pe care am mai menţionat-o – iar din cauza asta e posibil să-mi fi ridicat automat nişte bariere.  Cielo şi şamanii ne-au spus tot timpul că secretul este să accepţi, să îmbrăţişezi senzaţiile, să laşi ayahuasca să intre în tine şi să te domine, să accepţi să renunţi la control.  Presupun că raţiunea mea refuză să se lase dată la o parte sau că am un ego mult prea mare 🙂  Mă bucur c-am avut curaj şi deschidere, însă nu ştiu dacă aş mai încerca, pentru că nu simt că mi-a adus foarte mult şi, în orice caz, nu am avut – deocamdată – nicio revelaţie.  Se spune, însă, ca la madre lucrează pe termen lung… Poate se va dovedi că greşesc.

Sâmbătă, ultima noastră zi de junglă, a fost şi cea mai frumoasă din toate punctele de vedere.  Guillermo s-a întors vineri noapte din călătoria up river în care pornise de duminică seara pentru un mare transport de ayahuasca şi ne-a luat într-o plimbare cu barca pe Ucayali.  Am mers ore întregi într-o încântare continuă.  Am intrat pe un canal acoperit de liane, unde Guillermo a oprit motorul şi a vâslit uşor, iar senzaţia mea a fost de început de lume.  Nu pot decât să vă arăt nişte fotografii care nu vor reuşi nici să facă dreptate locurilor, nici să transmită, din păcate, a zecea parte din sentimentele mele.  Cred că e cea mai frumoasă faţă a naturii pe care am văzut-o vreodată, iar îndoiala mea în ceea ce priveşte locul întâi vine numai pentru că se bat pentru el tot nişte peisaje din Peru pe care urma să le văd în zilele următoare – Anzii cu Machu Picchu şi deşertul de la Nazca.

Ajunşi înapoi, Cielo şi Guillermo ne-au propus să ne petrecem seara într-o altă casă de pe lac, dintr-un sat numit San Jose, care aparţine tot unui gringo – un ceh prieten cu Guillermo.  În sfârşit, scăpasem de dietă, aşa că aveam cu toţii mare poftă de o bere, iar locul respectiv avea un fel de bar, un grătar în curte, muzică şi multă lume.  Suna bine pentru sâmbătă seara în mijlocul junglei, aşa că ne-am urcat în barcă pe la 5 şi am pornit spre Yarina, unde trebuia să ne oprim puţin în port pentru nişte mici reparaţii la motorul bărcii.  Cielo ne-a dus într-o bodegă locală din “port”, de un farmec incredibil, în care peruanii ascultau muzică de selva, jucau cărţi şi beau nişte alcooluri pe care probabil nu aş vrea să le încerc, din recipiente dubioase.  Copii de 5-6 ani alergau ţipând cu tăvi de mâncăruri tradiţionale – pata rellena, cartof umplut cu carne de tot felul, anticuchos, empanadas – din cârciumă în cârciumă.  Am băut cu Cielo acolo un fel de rachiu local care seamănă cu vişinata (amicul meu n-a avut încredere să-l termine după ce l-a gustat) şi apoi o bere într-un alt local cu muşamale.  Semăna bine cu birturile noastre de prin sate şi avea două peruance “animatoare” care dansau în nişte slipuri minuscule pe o muzică ce-ţi cam făcea părul măciucă de kitsch, în ciuda ritmului de samba – manelele de selvă… Norocul a fost că, după distracţia asta cam sordidă, însă de culoare locală indiscutabilă, am continuat drumul spre San Jose într-un apus fenomenal, după ce am zărit şi unicul curcubeu prins în Peru:

A urmat o seară plină de întâmplări nostime, cum ar fi c-am vorbit germană cu o berlineză stabilită de mulţi ani în Peru şi măritată cu un localnic atât de beat la ora aia încât femeia îţi cerea scuze continuu! 🙂 Fără să fie nevoie, ea era oricum mult mai penibilă decât el!  Sau că am continuat în germană cu Franz, un alt neamţ, artist, care îşi petrece vara la Ibiza şi iarna, ca să fie tot vară, în Peru.  Sau că am dansat cu Guillermo pe ritmuri de samba vreo două ore, de-am transpirat ab-so-lut toată berea rece băută cu poftă, în ciuda cantităţii apreciabile.

Întoarcerea acasă în miez de noapte, în beznă totală cu barca pe Ucayali, cu vocile junglei înconjurându-ne, e una dintre cele mai copleşitoare experienţe prin care am trecut în viaţă.  Şi, dacă încă nu v-am convins că Peru trebuie văzut, să ştiţi că urmează Cuzco şi Machu Picchu, atunci când am din nou putere să mă apuc de scris… 🙂

Advertisement