February | 2012 | capricornk13

Iluzii spulberate de mult

28/02/2012 at 4:44 pm (Critică)

Iluziile literaturii române – Eugen Negrici

Cartea Românească, 2008

După cum îi spune şi numele, Iluziile literaturii române încearcă să identifice măcar (dacă nu neapărat să spulbere) prejudecăţile pe care ni le-am format de-a lungul timpului asupra literaturii noastre şi să propună un nou mod de a privi lucrurile. Evident că subiectul se leagă bine de Istorie şi mit… a lui Lucian Boia, precum şi de alte cărţi ale sale – lucru pe care Negrici îl şi menţionează.

Eugen Negrici a mai publicat “Literatura română sub comunism” – oarecum legat de aceeaşi temă, iar primul volum (1944-1968) a fost reeditat tot de CR în 2010. Nu am citit încă respectiva carte, însă am citit lucruri despre ea, fiindcă se pare că a provocat destul zgomot. Din părerile pe care le-am văzut despre “Iluzii…” ar trebui să ne aşteptăm şi aici la o întreagă răsturnare, demitizare, revoluţionare sau mai ştiu eu ce.

Mie nu mi s-a părut aşa extrem de revoluţionară. Asta poate pentru că de fapt confirmă trendul (cel de bun simţ) pe care l-am văzut în general la diverşi critici sau scriitori care au discutat după 89 subiectele atinse şi pentru că şi eu gândesc exact în acelaşi trend. Nu înseamnă că e o carte rea sau inutilă, nu e rea deloc. Dar eu cred că nu mai poate să te surprindă cu adevărat nimic dintr-o astfel de lucrare în anul 2011. Spun asta nu pentru a minimaliza în vreun fel intenţiile sau realizarea autorului, repet, ci pentru că mi s-a părut că cei care şi-au exprimat părerea despre ea bat prea multă monedă pe caracterul polemic şi demitizator.

Da, evident că literatura de la paşopt se poate numi cu foarte mare greutate romantică sau preromantică, evident că e o aberaţie să susţii că a existat iluminism în literatura română când în perioada aia în Ţările Române se scria în slavonă şi numai documente cu caracter bisericesc sau administrativ, desigur că n-ai niciun temei să inventezi o continuitate în literatură când nu ai fost în stare niciodată s-o demonstrezi pe cea istorică. Normal că simbolismul românesc, atât cât a existat, n-a fost decât o palidă şi târzie reflecţie a modernismului de pretutindeni sau că la noi nu se putea dezvolta nimic în mod organic din cauza condiţiilor istorice. Când te afli sub asuprire naţională faci Şcoala Ardeleană, sub dictatură versuri legionare, sub bolşevism scrii realism socialism. Nimic ciudat aici.

Cine mai credea aberaţiile de prin manualele de literatură şi mai lua de bună ideea lui Călinescu că “miturile fondatoare” populare reprezintă leagănul literaturii române?? Cred că nimeni respectabil, nici măcar în România. Iar cine citeşte “Aisbergul poeziei moderne” a lui Gheorghe Crăciun, ca să menţionez o carte românească anterioară celei de faţă, îşi dă seama ce glumă uriaşă sunt toate reprezentările, definirile şi curentele care au umblat pe la noi referitor la poezie înainte de 89 – totul era tras la temă, naţionalizat instantaneu, fardat astfel încât să-i avem şi noi pe-ai noştri reprezentaţi, deşi ei, săracii, apăruseră cu nişte decenii mai târziu decât restul lumii prin toate zonele, asta în cazul în care apăruseră.

Interesantă însă descrierea luptelor dintre grupările literare (care numai literare nu erau, ci mai degrabă ideologice) din comunism, nu ştiam destule dintre amănuntele picante sau mai puţin picante ale duelurilor de toate felurile. Sigur că aceste informaţii nu reprezintă miezul cărţii, ci sunt folosite aici pentru a demonstra ideea specificităţii literaturii apărute, prin contrast cu teoria dezvoltării fireşti şi “organice” a literaturii române. Desigur că n-a fost nimic firesc în evoluţia literaturii române, ea trebuia tot timpul folosită ca să sprijine sau să doboare ceva, a fost subordonată unui scop politic, ideologic sau social. Şi autonomia esteticului, de care s-a făcut atâta caz, susţinută de cei mai respectabili reprezentanţi ai establishmentului literar, era tot o manevră ce răspundea condiţiilor politico-sociale existente. Ce e firesc aici? Ce e firesc în literatura cu şopârle sau în parabole pe care nu le pricepe nimeni care n-a trăit în România acelor ani? Un alt capitol interesant aici, însă, este cel legat de avântul pe care l-a avut teoria literară datorită traducerilor – am avut astfel perspective structuraliste, deconstructiviste chiar dacă nu prea aveam la ce să le aplicăm!

Ce e nefiresc în a afirma că pasiunea pentru interbelici a fost şi continuă să fie exagerată? E la mintea cocoşului pentru oricine a citit ce se scria prin alte părţi în perioada respectivă că noi n-am strălucit în mod deosebit, însă a fost nevoie de valorizarea interbelicilor în detrimentul mizeriilor bolşevice care se scriau în anii 50? Se mai îndoieşte cineva de bun simţ din România că literatura noastră interbelică e ok, dar că nu e cazul să ne mai uităm la ea ca la zeul soare, ci s-o tratăm cu calm?

Din perspectiva cuiva din generaţiile mai tinere decât dl. Negrici (care s-ar încadra în şaizecişti) cartea dânsului nu e deloc demitizatoare, revoluţionară sau nouă, ci e normală! Mă rog, poate cu excepţia ardorii cu care susţine că optzeciştii au avut noroc pentru că şi-au impus generaţia, cu tot cu conceptul de curent postmodernist, în literatura română (dumnealui susţine că nici postmodernism nu avem – ca să fim foare cinstiţi spune că întreg conceptul este foarte vag şi nedefinit).

În fine, poate că nu mi-am făcut eu temele (am citit relativ puţine volume de critică de la cap la coadă) pentru a mă pronunţa atât de tranşant – că nu găsesc o atitudine nouă şi revoluţionară. Poate mă influenţează şi faptul că, practic, dl. Negrici nu demolează deloc ierarhiile cu care m-am obişnuit. Nu e primul care să atace scriitorii pe care îi atacă, nici care să laude pe cei pe care-i laudă. Abordarea lipsită de prejudecăţi pe care o propune este absolut ok, iar atitudinea echilibrată, pornită de pe poziţii neideologizate, la fel. Sper numai că era de bun simţ pentru toată lumea că aşa trebuie procedat.

22 Comments

O privire proaspata

20/02/2012 at 3:29 pm (Istorie)

Romania, tara de frontiera a Europei – Lucian Boia

Humanitas, 2007 (ed. a treia)

Conceputa ca o completare a celebrei sale Istorie si mit in constiinta romaneasca, cartea de fata ne ofera constructia personala a d-lui profesor Boia despre istoria romanilor, pentru ca, firesc, a simtit nevoia de a pune ceva in loc dupa “demolarea” comisa in lucrarea respectiva. Gest foarte fair si oarecum izolat in peisajul romanesc, fiindca se stie ca de daramat ne ocupam cu totii, e sport national, cu ceva de inlocuit ne miscam mai greu.

Trebuie mentionat din start ca e o carte care se adreseaza in primul rand unui cititor din afara Romaniei (in primul rand publicului de limba engleza), deci romanii nazurosi ar putea carti la anumite explicatii “for a six year old” sau la neistovita ironie adresata de autor cliseelor romanesti dintotdeauna. Mie cartea mi s-a parut, din acest motiv, cu atat mai interesanta.

De asemenea, volumul nu este o istorie cronologica (nici nu ne-a obisnuit Lucian Boia cu asa ceva), ci este structurat in capitole tematice cu titluri edificatoare: Privire pe harta, O insula latina, Cum s-a facut Romania, Comunismul romanesc, Intre trecut si viitor, Romani si straini, Incursiune in Panteon, O plimbare prin Bucuresti. De remarcat intinderea mare (peste 60 de pagini din totalul de putin peste 300) a capitolului “Intre trecut si viitor”, care se ocupa de Romania postdecembrista – cu rigoarea-i caracteristica, autorul a completat acest capitol la fiecare editie, astfel ca volumul de fata vorbeste inclusiv de evenimente din 2006-2007. Cum eu personal nu am mai citit lucrari istorice despre perioada postrevolutionara – caci de, am trait-o in direct – capitolul mi-a trezit cel mai mare interes. In plus, ideile d-lui Boia despre restul istoriei Romaniei nu mai prezentau pentru mine un caracter de noutate absoluta, pentru ca se pot deduce destul de limpede din celelalte lucrari oarecum la tema pe care i le-am citit (Istorie si mit… si Germanofilii).

Nu pot sa nu ma declar si de aceasta data absolut incantata de modul in care istoricul roman gandeste si scrie. E adevarat ca poate asta se datoreaza in buna masura faptului ca este in perfect acord cu perceptia mea asupra istoriei Romaniei anilor 90 si 2000! Ca-i vede exact la fel ca mine si pe Iliescu (da, comunist si falimentar pentru Romania), si pe Constantinescu, Nastase sau Basescu de la momentul respectiv. Tare mi-as lua urmatoarea editie a cartii, sa vad cum a evoluat opinia despre Basescu intre timp 🙂 Si n-are niciun fel de complex in a transa probleme prezente cu onestitate si curaj.

Foarte interesanta este si prezentarea Bucurestiului, cu intreaga lui istorie, cel putin pentru mine, nascuta in capitala si, deci, avand pentru ea acea combinatie de dragoste si ura caracteristica doar noua. Cred ca reuseste sa creeze in capitolul respectiv nu numai o imagine corecta a Bucurestiului actual, dar si una mult mai atragatoare pentru eventualul cititor strain decat o facem noi in mod obisnuit, exagerandu-i atat calitatile, cat si defectele.

In consecinta, ard de nerabdare sa ajung la Bucuresti vineri, fiindca sambata dimineata mi-am programat o vizita la Carturesti ca sa-mi iau, prima pe lista, noua carte a lui Lucian Boia despre elitele romanesti. Si, dealtfel, o sa-mi iau, probabil, toate cartile sale in timp, pentru ca e o reala incantare sa-l citesti!

Later edit, am uitat sa dedic insemnarea asta lui we, ca sa ma acuze in continuare ca citesc istorie de curtea scolii de la Humanitas! 😉

5 Comments

Cumpărătură light

17/02/2012 at 12:04 pm (Book Shopping)

Alatăieri am coborât la Thalia să-mi cumpăr portmoneu (da, am izbutit să mi-l pierd în zborul de la Lima la Paris sau prin Charles De Gaulle – nu mai am buletin, carduri etc; deviza mea pare să fie nicio călătorie fără vreo boime) şi să caut cartea aia cu Priveşte înger către casă a lui Thomas Wolfe, fiindcă-mi făcuse tero poftă de ea. N-am găsit-o decât în germană şi atât de maniacă n-am ajuns încât să-mi cumpăr traduceri din engleză. În Peru mi-am ţinut promisiunea de a-mi cumpăra un Llosa în spaniolă şi chiar am citit vreo 30-40 de pagini din carte, o pun şi pe ea în lista de mai jos, alături de ce mi-am luat ieri din lipsă de Wolfe.

La ciudad y los perros – Mario Vargas Llosa

~~Dark Matter (Schilf)~~ – Juli Zeh

Austerlitz – W.G. Sebald

The Savage Detectives – Roberto Bolaño

Mother Tongue – Bill Bryson

Trebuie să caut recenzii la Schilf, ştiu că multă lume a scris despre ea. Nu ştiu ce a fost în mintea mea de mi-am luat-o pe asta în engleză în loc de germană (presupun că e ceva mai uşurică) , în schimb Austerlitz în germană – probabil va trebui să-mi iau şi traducerea românească. Apropo de asta, m-am ţinut de cuvântul dat în postarea despre Marina şi am reluat Jocul îngerului a lui Zafon (de data asta par să înţeleg ceva mai bine :)), dar nu prea pot să mă concentrez când îl am pe masă şi pe Bill Bryson cu umorul lui genial din Mother Tongue – e o carte foarte mişto şi pentru englezi şi pentru cei care sunt înamoraţi de engleză, ca subsemnata.

13 Comments

Jocuri de-a ficţiunea

16/02/2012 at 4:43 pm (Roman)

Ruhm. Ein Roman in neun Geschichten – Daniel Kehlmann

Rohwolt Taschenbuch Verlag, Reinbeck bei Hamburg, Dezember 2010

După cum îi spune şi numele (Faimă. Roman în nouă episoade/poveşti), cartea germanului Kehlmann, a cărui “Măsurarea lumii” a făcut furori, este compusă din nouă povestiri. Deşi de sine stătătoare şi cu perfect sens şi dacă sunt citite separat, bucăţile respective se învârt într-un cerc al cărui centru este jocul dintre autor, scriitori-personaje şi personajele lor sau între realitate şi ficţiune, mai bine zis ficţiune şi ficţiunea din interiorul ficţiunii.

În prima poveste un personaj primeşte din greşeală, când îşi cumpără celular, numărul de telefon al unui actor celebru şi confuzia începe să-i placă. În următoarea o femeie în vârstă optează pentru eutanasie când află că are o boală incurabilă, dar ajunge să se certe cu scriitorul cerându-i un alt deznodământ; singura persoană din viaţa ei e o nepoată care e personajul următoarei poveşti. Un scriitor pleacă într-o călătorie de promovare cu o femeie care-l fascinează fiindcă are aceeaşi meserie ca unul dintre personajele de succes create de el; pe ea o scoate din minţi ideea, precum şi fiţele şi angoasele scriitorului, care e oripilat de călătorie şi trimite o altă colegă de breaslă în locul lui în turneul următor printr-o fostă ţară sovietică. Apoi actorul celebru începe să nu mai aibă căutare, să fie confundat cu sosiile lui şi să nu se poată întoarce în propria lui casă. Scriitoarea de romane poliţiste ajunsă din greşeală în turneul de pe undeva prin Asia Centrală rămâne prizonieră acolo. Un funcţionar al unei firme de telefonie care făcea numai buclucuri, obsedat de bloguri şi forumuri, îl cunoaşte pe scriitorul angoasat la un eveniment şi insistă la el cu disperare să-i devină personaj. Un scriitor brazilian celebru reneagă ceea ce a predicat o viaţă în romanele lui prin ultima scrisoare adresată unei călugăriţe. Şeful funcţionarului l-a trimis la eveniment pentru că este complet pierdut în viaţa dublă pe care o duce cu două femei. Partenera scriitorului devine personaj şi o întâlneşte pe nepoata doamnei cu eutanasia.

Pe lângă ingeniozitatea combinaţiilor pe care le face Kehlmann, fiecare poveste are profunzime, iar psihologia personajelor este sondată minuţios. Evident că “faima/gloria” scriitorului are parte de tratamentul cel mai interesant. Atitudinea lui e cinică, umorul destul de negru, situaţiile sunt la limita hilarului şi absurdului uneori, dar lumea îi iese credibilă pentru că personajele se comportă natural dar, în primul rând, pentru că e foarte inteligent! Chiar dacă e şi puţină caricatură şi, evident, o mare doză de sarcasm în felul în care-şi manipulează eroii, tânărul scriitor nu caută numai efecte de stil prin ceea ce scrie, ci caută să pună în lumină nişte adevăruri din viaţa contemporană. Este un joc abil, ţine sforile la vedere, însă nu este nicio clipă facil.

O carte foarte diferită de Măsurarea lumii, singurul roman pe care i l-am mai citit – evident subiectul este total diferit, însă şi stilul şi abordarea sunt cu totul altele, ceea ce dovedeşte flexibilitatea şi imaginaţia neamţului. Mie mi s-a părut că pune degetul pe multe răni ale naturii umane (şi timpului prezent) în jocul ăsta din cele nouă povestiri şi mi-a trezit curiozitatea mai tare decât a făcut-o cu povestea romanţată a lui Humboldt şi Gauss.

În plus, Daniel Kehlmann e născut pe 13 ianuarie şi locuieşte la Viena. Iată cel puţin două calităţi incontestabile! 😀

11 Comments

Mică jucărie romantică

15/02/2012 at 6:24 pm (Roman)

Marina – Carlos Ruiz Zafon

Polirom, 2010. Trad. şi note Ileana Scipione

Probabil că un comentator “serios” ar da de pământ cu cărticica asta (dealtfel am şi văzut în rating-urile de pe pagina Polirom că avea o stea jumate chinuită din cinci), numai că eu nu sunt prea serioasă şi o să vă spun că mi-a făcut mare plăcere s-o citesc. E aşa un pic naiv-întunecată, foarte gotică şi romantică, ceva pentru suflete sensibile 😀 cu condiţia să nu fie şi sensibil-fricoase, pentru că are niscaiva scene de groază bine simţite! Altfel e povestea unei iubiri adolescentine care se încheie, cum altfel, tragic, prin moartea eroinei. Ştiu că sunteţi tentaţi acum să zâmbiţi subţire, dar să nu uităm, totuşi, că prin aceeaşi zonă se preumblă şi Dama cu camelii, Romeo şi Julieta sau Love Story 🙂

Pe mine Zafon m-a cucerit definitiv şi iremediabil cu “Umbra vântului”, primul său roman de succes. Am scris atunci o postare pasională rău! Singurul motiv pentru care nu i-am citit pe nerăsuflate “Jocul îngerului”, următorul best-seller, deşi l-am cumpărat de cum a apărut, a fost că mi l-am cumpărat, ca o tembelă ambiţioasă… în germană! Şi acum vreo trei ani şi jumătate, înainte de a mă întoarce în România, eram cam pe la glezna broaştei cu limba lui Goethe (acum mă căznesc spre genunchi). Iar apoi am refuzat să mi-l cumpăr în româneşte, pedepsindu-mă pentru lipsa de perseverenţă – dar vă garantez că începe foarte bine! În Peru am constatat că a apărut un nou roman al lui (El Prisionierio de Cielo), însă de data asta m-am abţinut de la a-l cumpăra în spaniolă!!! – n-a apărut nici în engleză nici în germană încă, e publicat în 2011 – ca să nu mai păţesc aceeaşi ruşine!

Marina e primul său roman “serios” scris după ce a avut succes cu o serie de cărţi pentru copii (Prinţul ceţii, Palatul de la miezul nopţii, Luminile din septembrie). M-am amuzat foarte tare să văd că Wiki clasifică şi Marina la “young adult”, probabil că au dreptate! Însă Zafon spune în introducere că e romanul la care ţine cel mai mult, care i-a rămas cel mai aproape, şi m-a impresionat candoarea lui.

Sunt personaje furtunoase, de basm, într-o Barcelonă cu catacombe populate de hidoşenii, cimitire uitate, somptuoase case părăsite şi foarte multe poveşti de ură sau iubire. Care sentimente sunt, desigur, catastrofale. Însă Zafon e foarte talentat în descrieri, aşa că toate astea capătă, pentru mine, farmecul acela pierdut al poveştilor de copilărie. Nu am cum să susţin că e o carte “valoroasă” sau că are nişte adevăruri fundamentale sau alte bazaconii, e pur şi simplu o carte care poate să-ţi fie dragă sau nu, iar mie mi-e.

Când am terminat-o mi-am promis că mă pun din nou la treabă şi, de data asta, dovedesc Jocul îngerului (Darwine, e uriaşă!). Am mai citit în germană scurtul roman al lui Daniel Kehlmann între timp, ca să-mi “fac mâna”, aşa că abia aştept să mă mai bag puţin în pielea personajelor lui Zafon. 🙂 Strâmbe din nas cine-o vrea!

6 Comments

O ţară care nu mai interesează pe nimeni?

14/02/2012 at 1:28 pm (Istorie)

Franţa, hegemonie sau declin? – Lucian Boia

Humanitas, 2010

Franţa, hegemonie sau declin?

A doua carte lansată de dl. Boia la Humanitas priveşte o ţară tare dispreţuită de generaţiile mai noi din România, devenite fie pro-americane (nediscriminatoriu şi fără argumente şi, în orice caz, mai degrabă prin imitare a comportamentelor de consum şi atitudinilor văzute prin filme decât din admiraţie faţă de politica sau cultura marii puteri) fie pur şi simplu ignorante – şi vă rog să mă iertaţi pentru tăria afirmaţiei, desigur că nu generalizez. Nici măcar elita intelectuală românească, atâta cât există, nu s-a mai raportat în ultima perioadă la modele franceze cine ştie ce, prin contrast uriaş cu “tradiţia” noastră puternic francofilă. Aş îndrăzni să spun că de la cei din generaţia mea sau mai tineri n-am mai auzit de foarte mulţi ani altceva decât pufnituri sarcastice atunci când vine vorba de Franţa, dacă nu punem la socoteală Parisul turistic, brânzeturile şi parfumurile.

De aceea mi s-ar părea util şi interesant pentru aceste generaţii să parcurgă analiza aprofundată şi, ca de obicei, argumentată a lui Lucian Boia despre declinul Franţei şi cauzele lui. O prezentare foarte bună a cărţii găsiţi la micawber aici, dealtfel dânsul a scris însemnări despre mai multe lucrări ale istoricului român, per ansamblu mult mai pozitive decât ne-a obişnuit, fiind un cititor exigent în sensul bun al cuvântului. Eu nu voi mai insista asupra subiectului, aşadar.

E posibil însă ca Franţa să aibă un rol important de jucat pe scena europeană şi mondială, nu e nici pe departe atât de de neluat în seamă pe cât părem să credem ăştia ceva mai tinerei şi mai ignoranţi. Iar în ceea ce priveşte cultura, în ciuda ascensiunii tot mai pronunţate a americanilor şi a prevalenţei evidente a limbii engleze, am fi naivi să nu le recunoaştem forţa. Francezii sunt creativi, inteligenţi şi cu spirit critic, deşi pe noi ne enervează de moarte stângismul imbecil al intelectualilor lor şi ne-ar plăcea tare mult să-i invităm la o cură de salam cu soia, hârtie igienică tip glaşpapir şi avorturi interzise, ca să le treacă. Cred că s-au mai schimbat şi ei, poate e timpul să ne schimbăm şi noi percepţia.

Iar pentru a ne putea pronunţa, ar fi bine s-o facem pe bază de date. “Franţa, hegemonie sau declin” este, în acest sens, un început bun şi o carte care se citeşte cu plăcere.

30 Comments

Despre forţa împrejurărilor

13/02/2012 at 6:57 pm (Istorie)

Tragedia Germaniei. 1914-1945 – Lucian Boia

Humanitas, 2010

Tragedia Germaniei. 1914-1945

În sfârşit am pus mâna şi am citit şi cele două cărţi ale profesorului Boia cumpărate chiar cu ocazia lansării lor la Gaudeamus 2010. Primisem deja trei cărţi de la domnia sa, le citisem cu mare plăcere – practic îmi reînviaseră pasiunea pentru istorie, iar Germanofilii mi s-a părut una dintre cele mai interesante lecturi ever. Despre ea n-am apucat să postez aici, există pe blog numai însemnarea despre Istorie şi mit în conştiinţa românească.

Tragedia Germaniei este din nou o carte pe care aşteptam s-o citesc de multă vreme, ca şi “Istorie şi mit…” – o analiză lucidă, nepărtinitoare, neinfluenţată exclusiv de Holocaust, a condiţiilor care au făcut posibil derapajul Germaniei către regimul lui Hitler şi ororile din cele două războaie mondiale. În stilul pe care îl consider de acum caracteristic, Lucian Boia dărâmă una după alta toate prezumţiile că Germania ar fi fost mai agresivă, mai antisemită şi, în special, principala sau chiar singura vinovată de declanşarea celor două conflicte. Asta nu înseamnă că “ţine partea” nemţilor, are multe argumente şi prezintă multe fapte care îi condamnă şi îi incriminează, ci că restabileşte un echilibru de care era nevoie. Înseamnă numai că nu le aruncă lor toate bubele în cap, aşa cum au fost tentaţi mulţi istorici francezi şi englezi, apoi o generaţie întreagă de germani, ce se simţeau vinovaţi şi vroiau să rupă cu trecutul, să facă.

Pentru fiecare demonstraţie menţionată mai sus – că poporul german nu era cel mai antisemit din Europa, că Germania nu a jucat în mod necesar rolul agresorului, ci că a răspuns logic unor condiţii politice ce o determinau să acţioneze astfel etc. – Lucian Boia aduce o pleiadă impresionantă de argumente sprijinite de fapte şi cifre de necontestat, majoritatea din surse din afara Germaniei, astfel încât nu pot fi bănuite de fals.

Alături de argumentaţia logică impecabilă şi munca de cercetare evidentă, şi această lucrare beneficiază de calităţile ştiute ale scrisului profesorului Boia: structură, bun-simţ, exprimare concisă şi elegantă, însă perfect inteligibilă şi pentru diletanţi şi, nu în ultimul rând, de acel rafinat simţ al umorului, un sarcasm temperat de delicateţe şi stil, care este pentru mine principala sa “semnătură”.

În plus, recunosc sportiv că m-a încântat mult şi subiectul. Aşa mă enervează de ani de zile generalizarea neamţ = nazist/rasist/ucigaş de evrei de nu pot să spun! Şi nu e deloc rău să mă conving că feelingul meu era corect citind o carte atât de bine scrisă şi de argumentată. Satisfacţia este dublă! Vă recomand lectura cu mult drag – chiar dacă aţi crede că nu sunteţi interesaţi de subiect, Lucian Boia vă va cuceri.

P.S.: Dacă cineva vrea să mă acuze de vreo tâmpenie gen antisemitism pentru însemnarea asta, îl înjur de pe acum ca să nu se mai obosească – citiţi cartea şi dup-aia vorbim…

72 Comments

Copilării

08/02/2012 at 5:48 pm (Blogosfera)

Am primit de la Ana o leapşă despre copilărie de nu ştiu când, îmi cer scuze c-o onorez atât de târziu. Am atââââââtea restanţe la postări că ce să mai zic…

aproape toţi copiii erau alintaţi de părinţi cu anumite diminutive sau apelative. unde am copilărit eu îmi amintesc de apelative ca ţuchi, ţuţu, bubu. mulţi dintre ei au rămas cu aceste nume, iar astăzi nu sunt tocmai fericiţi. a existat vreun apelativ care să te urmărească din copilărie? crezi că aceste nume pot traumatiza?

Din fericire ai mei (şi bunicii, că ei m-au crescut) au fost suficient de întregi la cap încât să nu-mi născocească niciun diminutiv penibil. N-am decât un singur prenume, de asemenea (cam naşpa), ceea ce e altă notă zece la adresa lor – niciodată n-am priceput la ce folosesc celelalte şpe nume pe care nu le foloseşte nimeni niciodată. Nu ştiu dacă pot traumatiza, depinde foarte tare de psihicul copilului respectiv.

care este cea mai veche amintire?

Prima amintire este seara cutremurului din 4 martie 1977. Îmi aduc aminte un tablou strâmb pe peretele casei bunicilor, pe mine zâmbind în braţele bunică-mii la poartă pentru că mi se părea că luna (plină dacă nu mă înşeală memoria) e uriaşă, galbenă şi foarte frumoasă şi groaza bunicului meu gen drobul de sare că, dac-am fi ieşit prin spatele casei în timpul cutremurului, putea să ne omoare hornul de cărămidă prăbuşit.

3. dar cea mai frumoasă?

De când eram mică mică – o seară de Moş Nicolae în care am primit un ursuleţ roz cu alb (comuniştii erau cam idioţi în materie de jucării) – ultima dată când am încercat să-mi imaginez că există un “moş”, deşi ai mei îmi spuseseră de mult că astea-s prostii de adormit copiii :). Mai târziu, de departe, emoţia extraordinară şi poveştile pe care mi le imaginam în nopţile dinaintea plecărilor în tabere.

4. ai avut un animal de companie în copilărie? cum ţi-l aminteşti acum? ne spui o poveste cu el?

Nu, n-am avut niciodată animale de companie, bunică-mea era împotrivă (deşi stătea la curte) iar ai mei cu atât mai mult. Mi-aş fi dorit din toată inima nu un câine sau o pisică, ci un arici. Eram înnebunită după arici de la o cărticică pentru copii al cărei nume l-am uitat.

cum te vedeau prietenii în copilărie? dar vecinii?

N-am avut deloc prieteni până când m-am mutat la ai mei şi am mers la şcoală. Vecinii cu care vorbeam (erau şi unii cu care nu aveam ambasade) presupun că erau agasaţi de bunică-mea care mă prezenta ca pe cel mai grozav copil existent (mă punea să citesc de prin cărţile din casele oamenilor). Mai târziu cred că toată lumea m-a văzut absolut normal, ca pe un copil, acolo.

Îmi pare rău că răspunsurile mele sunt atât de neinteresante, însă n-am perceput niciodată copilăria ca paradisul acela pierdut despre care vorbeşte toată lumea. Pentru mine aproape toată perioada respectivă a fost o nesfârşită goană de a scăpa de imaginea de copil, care mă enerva şi mă umilea peste măsură. Niciodată nu eram mai fericită decât atunci când adulţii mă tratau de la egal la egal şi mă comportam întotdeauna ca atare. Nu m-am “copilărit” şi “alintat” niciodată înainte de 20 de ani!:)

7 Comments

Machu Picchu

04/02/2012 at 8:00 pm (Preumblari)

Sunt extrem de multe informaţii pe web despre acest oraş incaş scos la lumină în 1911 de englezul Hiram Bingham, la solicitarea guvernului Peru. Nu vă plictisesc cu detalii istorice pe care le puteţi găsi singuri. Poziţionarea cetăţii este absolut uluitoare, între piscuri de munţi, cu o vedere care-ţi taie răsuflarea. Poate mai interesantă decât Machu Picchu în sine, oraş terasat pe care incaşii l-au construit pentru a cultiva “the medicines”, plantele pe care urmau să le cerceteze şi apoi să le împărtăşească tuturor celorlalţi din imperiu, este cetatea la un loc cu peisajul în care trăieşte, sălbatic, în mijlocul munţilor, aproape de râul care va deveni mai jos Ucayali, unul dintre izvoarele Amazonului.

Imaginile vorbesc mai bine decât orice poveste:

După cele patru ore de drum înapoi spre Cuzco, ne-am întâlnit cu David şi am participat, împreună cu Daniel, evident noaptea, la o ceremonie cu San Pedro (o altă băutură cumplit de amară!), planta-drog care se presupune că-ţi deschide chakra inimii – cheia lui Sf. Petru spre porţile raiului! Deşi n-am avut nici de data asta vreo revelaţie, noaptea a fost foarte frumoasă şi ne-a apropiat de doi oameni minunaţi, de care o să-mi fie dor. Am râs cu atâta poftă de incredibilele poveşti ale lui David despre propria staţie de lansare în spaţiu şi am ascultat cu atâta invidie visurile lui Daniel despre o lumea pe care vrea s-o creeze, încât n-am simţit când s-a făcut patru dimineaţa, în ciuda oboselii de pe drum. Muşcam din când în când din fructul local numit “tuna”, cu carnea sângerie şi dulce ca mierea, şi ascultam cântecele rituale ale lui David sau visam cu ochii deschişi în care ardeau nişte pupile uriaşe…

N-a mai fost nevoie de aproape nimic la prânz, când ne-am trezit, ca să rămânem în atmosfera de poveste. Doar o plimbare liniştită pe străduţe, cadouri cumpărate de la indieni şi un muşchi de alpaca cu sos de coniac, asortat la de acum preferatul pisco sour. Ne-am oprit pe întuneric într-o piaţă şi am privit minute în şir un grup de tineri care exersau dansuri tradiţionale, apoi am intrat în patio-ul unui hotel splendid, parcă părăsit, unde nu sufla nici măcar vântul, şi am admirat balcoanele cu coloane sculptate, fântânile cu sute de detalii, tablourile cu doñas în mătăsuri, plantele cu flori uriaşe.

Dimineaţa ne-am luat la revedere de la străduţele cu nume imposibile, palatele marchizilor spanioli de acum cinci veacuri, bisericile maiestuoase din Plaza de Armas Cuzqueña – el Templo y la Compaña şi am gâfâit spre aeroport – back to Lima.

Unde am prins un apus ca la carte în mare, ca să ne treacă ameţeala de pe piscurile Anzilor:

4 Comments

Andină – sau potenţiale porţi ale Raiului

04/02/2012 at 6:56 pm (Preumblari)

Am părăsit casa lui Cielo cu oarecare regrete şi întrebarea dacă vom mai ajunge vreodată în colţul acela de lume duminică, pe 22 ianuarie. Ea şi Guillermo ne-au însoţit în barcă, apoi în al doilea scuter până în piaţă în Pucallpa, unde amicul meu a primit instrucţiuni preţioase privitoare la plantele pe care trebuia să le cumpere. Ne-am îmbarcat spre Lima cu gândul la o masă pe cinste – deşi mâncarea la Cielo fusese absolut ok, deliciile restaurantelor din Lima ne atrăgeau ca un magnet, în plus scăpasem, în sfârşit de dietă, deci puteam să degustăm şi altceva decât peşte, legume şi fructe de mare. În plus, aveam o restanţă cu Plaza de Armas, pe care nu reuşiserăm s-o vedem din cauza raliului, aşa că ne-am mobilizat după ceviche, lomo saltado (felii de viţel cu felii de ceapă, orez şi cartofi) şi o tocană cu felii de burtă şi ananas către creaţia lui Pizzaro. Frumoasă, nimic de zis:

A doua zi am fost trezită brutal la ora 4:00, pentru a zbura spre Cusco (sau Cuzco) – capitala imperiului incaş şi capitala istorică a Peru, în Anzi. Situat la aproximativ 3400m altitudine, oraşul este fascinant din multe puncte de vedere: arhitectură, istorie, forma de pumă (animal sacru la incaşi). Locuit de cultura Killke între 900 şi 1200, când au apărut incaşii, a fost cucerit de spanioli în 1532, dar se spune că este cea mai veche localitate de pe faţa Terrei locuită permanent – aproximativ 7.000 de ani. Cercetările arheologice continuă, pentru că abia în 2008 s-au făcut descoperiri de apeducte şi alte construcţii care au permis datarea celor de mai sus. E un oraş extrem de turistic – are cam 350.000 de locuitori, dar este vizitat de peste 2 milioane de turişti în fiecare an, nu în ultimul rând din cauză că este şi punctul principal de plecare spre Machu Picchu.

Din cauză că este atât de asaltat de turişti, Cuzco este foarte cochet, cu hoteluri incredibil de frumoase, ca cel în care am stat şi noi, cu patios amenajate superb, mobilă veche, şeminee şi obiecte de artă, tablouri de la 1500. Deşi insistenţa localnicilor este extrem de enervantă, toată lumea vrea să vândă ceva sau să primească bani de la fraierii gringos pentru poze, nu poţi să nu admiri frumuseţea oraşului şi cadrul natural. Aproape toate străzile au nume imposibile, în Quetchua, limba incaşilor, ceea ce sporeşte farmecul – noi am stat pe Chokechaka, în continuarea lui Tucuman, la hotelul Rumi Punku (Templul Soarelui). Am avut o zi întreagă de colindat, care e un fel drăguţ de a descrie gâfâiala sfârşită cu care ne târam, lipsiţi de oxigen, ameţiţi complet, în cel mai înalt loc în care am fost eu vreodată.

Prima seară în Cuzco avea să fie una memorabilă. Amicul meu are o conexiune în România, o doamnă care a “făcut” Peru de multe ori ca ghid în cautare de şamani şi plante vindecătoare, şi aşa am primit o recomandare de a întâlni un “cuzcoan” get-beget care să ne familiarizeze cu ale locului . Pe lista noastră de aventuri se mai afla experienţa cu o plantă numită San Pedro – nume a cărui explicaţie urma s-o aflăm, cu delicii, în seara următoare, deşi nu e greu de ghicit; Sf. Petru deţine cheile raiului, nu? Am ajuns pe drumul spre plantă să-l cunoaştem pe David, un peruan get-beget, cu cel mai bun simţ al umorului pe care l-am întâlnit de multă vreme. La dorinţa noastră de a petrece seara la un “pisquito”, cum îşi alinta cu drag David băutura naţională, ne-a condus către un local deţinut de un prieten, pe una dintre străduţele în pantă din Cuzco.

Oameni buni, am avut cu patronul localului una dintre cele mai interesante discuţii despre literatură ever! Am trecut prin Llosa, Sabato, Echenique, Tolstoi şi Hemingway, în timp ce personalitatea debordantă a acestui peruan cu plete negre şi ochi ca tăciunele ne alipise de scaune şi ne aprinsese privirea! O forţă şi o poftă de viaţă pe care ai privilegiul să le întalneşti once in a lifetime! Pe de altă parte a mesei şedea un puşti de douăzeci de ani de o sinceritate, căldură şi deschidere pe care mi le-aş dori multiplicate la infinit, Daniel. Singurul care vorbea engleză, ajutandu-ne astfel cand ne pierdea spaniola nebună a patronului, Daniel ne-a devenit un prieten de suflet din cateva fraze. M-a rugat să-i fac o listă de cărţi pe care să le citească, sunt aşa curioasă ce impresie îi vor face!

Dimineaţa am plecat devreme spre Machu Picchu, sunt două ore cu autocarul urmate de încă aproape două cu trenul, printr-un peisaj montan de vis. Se coboară cam 1.000 m până acolo din Cuzco, trecând prin valea Urubamba şi oraşul cu acelaşi nume: