Machu Picchu

04/02/2012 at 8:00 pm (Preumblari)

Sunt extrem de multe informaţii pe web despre acest oraş incaş scos la lumină în 1911 de englezul Hiram Bingham, la solicitarea guvernului Peru.  Nu vă plictisesc cu detalii istorice pe care le puteţi găsi singuri.  Poziţionarea cetăţii este absolut uluitoare, între piscuri de munţi, cu o vedere care-ţi taie răsuflarea.  Poate mai interesantă decât Machu Picchu în sine, oraş terasat pe care incaşii l-au construit pentru a cultiva “the medicines”, plantele pe care urmau să le cerceteze şi apoi să le împărtăşească tuturor celorlalţi din imperiu, este cetatea la un loc cu peisajul în care trăieşte, sălbatic, în mijlocul munţilor, aproape de râul care va deveni mai jos Ucayali, unul dintre izvoarele Amazonului.

Imaginile vorbesc mai bine decât orice poveste:

După cele patru ore de drum înapoi spre Cuzco, ne-am întâlnit cu David şi am participat, împreună cu Daniel, evident noaptea, la o ceremonie cu San Pedro (o altă băutură cumplit de amară!), planta-drog care se presupune că-ţi deschide chakra inimii – cheia lui Sf. Petru spre porţile raiului!  Deşi n-am avut nici de data asta vreo revelaţie, noaptea a fost foarte frumoasă şi ne-a apropiat de doi oameni minunaţi, de care o să-mi fie dor.  Am râs cu atâta poftă de incredibilele poveşti ale lui David despre propria staţie de lansare în spaţiu şi am ascultat cu atâta invidie visurile lui Daniel despre o lumea pe care vrea s-o creeze, încât n-am simţit când s-a făcut patru dimineaţa, în ciuda oboselii de pe drum.  Muşcam din când în când din fructul local numit “tuna”, cu carnea sângerie şi dulce ca mierea, şi ascultam cântecele rituale ale lui David sau visam cu ochii deschişi în care ardeau nişte pupile uriaşe…

N-a mai fost nevoie de aproape nimic la prânz, când ne-am trezit, ca să rămânem în atmosfera de poveste.  Doar o plimbare liniştită pe străduţe, cadouri cumpărate de la indieni şi un muşchi de alpaca cu sos de coniac, asortat la de acum preferatul pisco sour.  Ne-am oprit pe întuneric într-o piaţă şi am privit minute în şir un grup de tineri care exersau dansuri tradiţionale, apoi am intrat în patio-ul unui hotel splendid, parcă părăsit, unde nu sufla nici măcar vântul, şi am admirat balcoanele cu coloane sculptate, fântânile cu sute de detalii, tablourile cu doñas în mătăsuri, plantele cu flori uriaşe.

Dimineaţa ne-am luat la revedere de la străduţele cu nume imposibile, palatele marchizilor spanioli de acum cinci veacuri, bisericile maiestuoase din Plaza de Armas Cuzqueña – el Templo y la Compaña şi am gâfâit spre aeroport – back to Lima.

Unde am prins un apus ca la carte în mare, ca să ne treacă ameţeala de pe piscurile Anzilor:

Advertisement