Copilării

08/02/2012 at 5:48 pm (Blogosfera)

Am primit de la Ana o leapşă despre copilărie de nu ştiu când, îmi cer scuze c-o onorez atât de târziu.  Am atââââââtea restanţe la postări că ce să mai zic…

1. aproape toţi copiii erau alintaţi de părinţi cu anumite diminutive sau apelative. unde am copilărit eu îmi amintesc de apelative ca ţuchi, ţuţu, bubu. mulţi dintre ei au rămas cu aceste nume, iar astăzi nu sunt tocmai fericiţi. a existat vreun apelativ care să te urmărească din copilărie? crezi că aceste nume pot traumatiza?

Din fericire ai mei (şi bunicii, că ei m-au crescut) au fost suficient de întregi la cap încât să nu-mi născocească niciun diminutiv penibil.  N-am decât un singur prenume, de asemenea (cam naşpa), ceea ce e altă notă zece la adresa lor – niciodată n-am priceput la ce folosesc celelalte şpe nume pe care nu le foloseşte nimeni niciodată.  Nu ştiu dacă pot traumatiza, depinde foarte tare de psihicul copilului respectiv.

2. care este cea mai veche amintire?

Prima amintire este seara cutremurului din 4 martie 1977.  Îmi aduc aminte un tablou strâmb pe peretele casei bunicilor, pe mine zâmbind în braţele bunică-mii la poartă pentru că mi se părea că luna (plină dacă nu mă înşeală memoria) e uriaşă, galbenă şi foarte frumoasă şi groaza bunicului meu gen drobul de sare că, dac-am fi ieşit prin spatele casei în timpul cutremurului, putea să ne omoare hornul de cărămidă prăbuşit.

 

         3.  dar cea mai frumoasă?

 

De când eram mică mică – o  seară de Moş Nicolae în care am primit un ursuleţ roz cu alb (comuniştii erau cam idioţi în materie de jucării) – ultima dată când am încercat să-mi imaginez că există un “moş”, deşi ai mei îmi spuseseră de mult că astea-s prostii de adormit copiii :).  Mai târziu, de departe, emoţia extraordinară şi poveştile pe care mi le imaginam în nopţile dinaintea plecărilor în tabere.

 

     4. ai avut un animal de companie în copilărie? cum ţi-l aminteşti acum? ne spui o poveste cu el?

 

Nu, n-am avut niciodată animale de companie, bunică-mea era împotrivă (deşi stătea la curte) iar ai mei cu atât mai mult.   Mi-aş fi dorit din toată inima nu un câine sau o pisică, ci un arici.  Eram înnebunită după arici de la o cărticică pentru copii al cărei nume l-am uitat.

5. cum te vedeau prietenii în copilărie? dar vecinii?

N-am avut deloc prieteni până când m-am mutat la ai mei şi am mers la şcoală.  Vecinii cu care vorbeam (erau şi unii cu care nu aveam ambasade) presupun că erau agasaţi de bunică-mea care mă prezenta ca pe cel mai grozav copil existent (mă punea să citesc de prin cărţile din casele oamenilor).  Mai târziu cred că toată lumea m-a văzut absolut normal, ca pe un copil, acolo. 

Îmi pare rău că răspunsurile mele sunt atât de neinteresante, însă n-am perceput niciodată copilăria ca paradisul acela pierdut despre care vorbeşte toată lumea.  Pentru mine aproape toată perioada respectivă a fost o nesfârşită goană de a scăpa de imaginea de copil, care mă enerva şi mă umilea peste măsură.  Niciodată nu eram mai fericită decât atunci când adulţii mă tratau de la egal la egal şi mă comportam întotdeauna ca atare.  Nu m-am “copilărit” şi “alintat” niciodată înainte de 20 de ani!:)

Advertisement