Fizicieni, Freiburg şi alte kestii deştepte

Dark Matter (Schilf) – Juli Zeh

Vintage, Taschenbuch, 2011

Dark Matter

Eram curioasă de multă vreme în privinţa nemţoaicei Juli Zeh, s-a vorbit despre ea prin blogosferă şi reviste când a venit la Bucureşti în 2008 la un eveniment Polirom (care îi tradusese Schilf în româneşte în acelaşi an).  Am căutat acum, pentru că nu-mi aminteam cine a mai scris despre Schilf şi vă invit să vedeţi şi părerile adineib şi a lui zum.  Zum are în însemnare şi un link la un interviu al autoarei pe Liternet, foarte interesant.

Ca să nu povestesc şi eu subiectul cărţii, fiindcă găsiţi destule detalii la cele două ladies, am să zic pe scurt că m-a încântat foarte tare, în special în prima parte.  Un pretext de roman poliţist deştept combinat cu marile teme de actualitate ale fizicii, mecanica cuantică, teoria universurilor multiple, filozofie, cu care fireşte că nemţoaica jonglează – specialitatea casei :).  Ca şi lui zum, şi mie mi se pare că se putea strădui ceva mai puţin să ne convingă pe temele ştiinţifice, însă avantajul mare la Zeh prin comparaţie cu Houellebecq, care face acelaşi lucru în Particule, este că Zeh e mult mai talentată, mai scriitoare, iar paginile ei sunt magnetice. 

Povestea în sine nu e rea deloc, iar personajele sunt, unele, foarte mişto.  Poliţistul Schilf e nemaipomenit, are combinaţia aia de trăzneală şi ciudăţenie cu intuiţie şi sensibilitate care te face să-l urmăreşti imediat.  Nici eleva lui cu hachiţele şi empatia ei întoarsă pe dos nu e de ignorat.  Cei doi protagonişti ai romanului sunt şi ei foarte bine descrişi, chiar dacă Oskar, instigatorul întregii poveşti, e un pic prea genial, diabolizat şi antipatic pentru gusturile mele.  Maike, în schimb, soţia lui Sebastian, mi-a produs o greaţă infinită, e muierea perfectă, şi frumoasă şi deşteaptă şi artistă şi sensibilă, cuceritoare şi iubitoare şi pe dracu s-o ia, că n-are pic de credibilitate.  Când o priveşte Schilf în galeria de artă şi o admiră până practic o idolatrizează am crezut că-mi iau câmpii!  Nu ştiu ce-i cu Zeh, ori are un complex de inferioritate, ori visează să ajungă ea însăşi o asemenea utopică fiinţă ruptă din rai.

Mi-a mai plăcut foarte mult descrierea Freiburg-ului şi a nemţilor în general, scriitoarea reuşeşte să creeze o atmosferă credibilă şi să arate în mod expresiv cum e viaţa la ei şi cum gândesc cei din societatea respectivă.  De când am venit aici şi am început să aflu şi să înţeleg câte ceva din mentalitatea germană (care, atenţie, e destul de diferită de cea austriacă, unde trăiesc eu) am fost din ce în ce mai atrasă şi mai curioasă, iar Juli Zeh mi se pare foarte obiectivă şi intuitivă cu privire la ţara ei.  Competitivitatea, preocupările “serioase”, conştiinciozitatea, educaţia excelentă şi libertatea de gândire în care sunt crescuţi – fireşte că vorbim de high end în mediul citadin – sprijinite de condiţiile foarte bune de trai, infrastructură şi  mediu sunt atât de diferite de ce ştim noi, că nu se poate să nu fii puţin fascinat.  În acelaşi timp, Zeh le vede foarte bine şi bubele din cap, aşa că e un prilej excelent de a cunoaşte o lume prin intermediul privirii lucide a cuiva inteligent din interior. 

E adevărat că poate romanul ar fi avut de câştigat din punct de vedere artistic dacă, vorba lui zum, nu se chinuia aşa mult – Zeh vrea să ne demonstreze că ştie de toate şi intră destul de adânc în fizică pentru a construi fundalul, a da sens motivaţiilor acţiunilor esenţiale ale protagoniştilor.  Însă pe mine nu m-a deranjat asta, fiindcă mi se pare că o face firesc, mi se pare că e literatură, că tot ceea ce construieşte este motivat şi literar şi artistic.  Eu o să mai citesc tot ce prind de Juli Zeh pentru că mi s-a părut mai talentată şi mai deşteaptă decât aproape toţi scriitorii europeni de vârsta ei cu care mi-am împuiat capul în ultima vreme.  Nu e banală, nu e criptică şi eliptică, dar nu e nici fiţoasă şi nici nu bate câmpii.  Plus că e o mare bucurie pe mine să găsesc femei care scriu aşa bine, na!

Advertisement

Un roman de aventuri

Memorii – Valeriu Anania

Polirom, 2008

Nu ştiu dacă vă vine să credeţi c-am citit cartea asta imensă (are vreo 700 de pagini în format măricel) în două seri prelungite, mi s-a părut colosal de interesantă!  Evident că în principal în prima parte, scrisă în 1974 în America, unde Bartolomeu Anania îşi povesteşte tinereţea mai mult sau mai puţin legionară, spune cum a ajuns să se călugărească, descrie revolta studenţească de la Cluj din 47, întâlnirea şi lucrul cu patriarhul  Justinian Marina, apoi peregrinările prin închisorile comuniste.  Nu insist mult cu privire la conţinutul cărţii, pentru că a scris la vremea respectivă bughi aici, dând şi destul citate în însemnarea următoare. Este evident, aşa cum remarcau şi alţii, că această primă bucată e densă ca un roman de aventuri şi merită citită nu numai pentru că e importantă ca document, ci şi pentru că e scrisă bine, simplu, cu simţ al umorului şi fără emfază.  Nu ştiu (şi nu sunt nici pe departe atât de curioasă) cum e Valeriu Anania ca scriitor, dar ca memorialist e bun.

Am aflat o grămadă de lucruri despre biserica ortodoxă română – nici nu mă gândisem că pot să fie atât de interesante.  Luptele la vârf, intrigile, poveştile ţesute prin colţuri după revoluţie, tot felul de chestiuni administrative, ierarhice.  Însă în primul rând personajele principale, pe care Anania le descrie cu foarte mare talent şi nu fără o oarecare doză de obiectivitate, aş zice.  Justinian Marina apare ca binefăcătorul şi chiar salvatorul lui, deşi explică şi părţile mai puţin frumoase, compromisurile la care a trebuit să ajungă cu puterea comunistă şi cred că trece sub tăcere voit răul care se făcea de către preoţii informatori (despre care e imposibil ca patriarhul să nu fi ştiut, sau măcar să fi bănuit).  Pe Iustin îl cam terfeleşte, subliniind schimbarea uriaşă şi snobismul care l-a lovit după ce a primit funcţii.  Amuzamentul maxim este însă la Teoctist, pe care se vede foarte limpede că nu-l simpatizează (de fapt nu prea-i acorda nicio importanţă în tinereţe), dar în care nu loveşte cine ştie ce, fiindcă, de, era încă şefu mare când a publicat cartea şi nu se făcea.

În fine, nu vreau să mă lungesc deloc pe subiect, fiindcă presupun că nu e foarte multă lume care să se încumete la atâta poliloghie, dar am vrut să menţionez volumul aici mai degrabă din cauza uimirii pe care mi-am produs-o mie însămi terminând cartea pe nerăsuflate, după ce eram absolut convinsă că n-am să fac mai mult decât s-o răsfoiesc.  N-aş fi crezut niciodată că mă poate fascina un popă care scrie, culmea, despre popime şi instituţia bisericii, pe care o detest atunci când n-o ignor.  Şi mai e şi dintr-ăla care a susţinut religia obligatorie în şcoli, adică tot ce poate fi mai tâmpit din punctul meu de vedere. Dar cartea te face să nici nu bagi de seamă toate astea.  Merită.

Made in Britain

Rămăşiţele zilei – Kazuo Ishiguro

Polirom, 2002.  Trad. Radu Paraschivescu

Ce lectură mai potrivită pentru vizita mea la Londra decât minunatul roman al lui Ishiguro?  Am scris când am terminat Nocturnele că nu simţisem nevoia să mai citesc şi cartea după ce vizionasem (de nenumărate ori) incredibila performanţă a lui Anthony Hopkins în ecranizare.  Dar am văzut-o la prietena mea în bibliotecă şi n-am rezistat! Am făcut bine.

Deşi mi-a plăcut extrem de mult romanul, nu cred că l-aş reciti… Nu e deloc o lectură confortabilă, am rămas… copleşită de tristeţe cred că nu e prea mult.  Aproape că nu-mi vine să mă mai apuc şi de Un artist al lumii trecătoare, singura mai celebră pe care nu i-am citit-o lui Ishiguro.  Omul ăsta are de fiecare dată capacitatea de a mă emoţiona profund, iar ceea ce scrie el nu e tocmai o prăjitură cu frişcă, te cam muşcă emoţiile de care vorbeam. 

Monologurile lui Stevens şi, mai ales, pledoaria lui pentru “demnitate” ca trăsătură definitorie pentru un majordom perfect te fac să te simţi nesigur şi gol pe dinăuntru.   Te pun să te gândeşti la acele marote pe care le-ai putea avea tu însuţi, să te întrebi care e ideea centrală care te ghidează.  Şi dacă nu cumva este la fel de falsă şi nu-ţi transformă viaţa într-o imensă păcăleală – iar dacă aşa este, te îngrozeşti nu la gândul c-ar trebui s-o identifici şi să te schimbi, fiindcă e clar că e aproape imposibil, ci la cel că te-ai putea trezi!

Decizia domnişoarei Kenton de a-i mărturisi bătrânului Stevens că l-a iubit mi s-a părut de o cruzime insuportabilă.  Atât de uman din punctul ei de vedere şi, în acelaşi timp, atât de distructiv pentru ceea ce mai rămăsese din iluziile majordomului cu privire la însemnătatea vieţii sale. 

Kazuo Ishiguro este un scriitor minunat.  Atât.