Inutilitate

O casă la capătul lumii – Michael Cunnignham

Polirom, 2005.  Trad. Antoaneta Ralian

Am rămas cu un nod în gât aseară după ce am terminat romanul ăsta.  Luasem şi eu ceva lejer de citit, în mintea mea, ca să fac o pauză binemeritată după sutele de pagini în nemţeşte la care îmi supusesem neuronii timp de săptămâni.  N-am nimerit-o…

E prima carte a lui Cunningham pe care o citesc, văzusem filmul Orele, dar cartea nu mi-a cazut in mana.  Am senzatia ciudata ca asta e o carte pe care eu n-ar fi trebuit s-o citesc.  Nu-mi spune nimic esential pentru mine, nu-mi aduce nimic.  Sunt constienta cat e de greu de explicat asta, mai ales ca subiectul e deosebit de interesant.

America anilor 70-80.  O relatie de dragoste extrem de solida si mai traininca decat s-ar putea imagina se naste intre doi adolescenti.  Doar unul dintre baieti, Jonathan, este homosexual, celalalt, Bobby, e numai ciudat, usor autist, marcat profund de moartea fratelui mai mare zugravit absolut luminos, incantator, de catre Cunningham.  Jonathan e si el profund legat de mama lui, Alice, care a pierdut o sarcina pe care de fapt nu si-o dorise si locuia intr-o viata pe care nu si-o dorea.  Sunt anii 70, iar baietii petrec extrem de mult timp impreuna, in casa lui Alice si Ted, pe muzica acelor ani, in fum de marijuana.  Alice se lasa atrasa de invitatia lui Bobby si incearca lucrurile astea alaturi de ei, in ciuda neplacerii evidente a fiului sau.

Cresc, se despart, iar in scena intra Clare, o femeie ex-hippie, cu mai mult de 10 ani mai in varsta decat Jonathan, care ii devine cea mai buna prietena, colega de apartament, cu care imparte totul in afara de pat.  Desi Jonathan are o relatie ceva mai stransa ca unul dintre barbatii cu care se culca, ea se rezuma pana la urma numai la sex.  Bobby reapare in viata lor dupa ce, practic, se instalase in viata lui Alice, el si Clare fac sex si incep sa traiasca in trei, iubindu-se in triunghi.  Desigur ca Jonathan nu mai suporta si fuge la un moment dat, insa atractia e prea puternica, ii iubeste prea mult, asa ca revine si isi iau toti trei “casa de la capatul lumii”, formand o familie tripartita in care membrii cresc copilul lui Clare si al lui Bobby in egala masura.  Evident, in final Clare isi ia copilul si pleaca, lasandu-i pe cei doi sa-si traiasca povestea imposibila de iubire.

Dupa cum se vede, cartea e si destul de originala, nici nu e scrisa rau – capitolele alterneaza perspectiva fiecaruia dintre cei patru – Alice, Jonathan, Bobby si Clare – si e destul de profunda pe partea psihologica.

Insa descrie o lume care mi-e total straina si cu deosebire antipatica.  Dintre toate personajele, numai Bobby (care e probabil si cel mai tampit dintre ei, semi-retard intr-un fel) e capabil sa se bucure de viata cat de cat, sa se scufunde cu adevarat in ceva, sa devina real.  Restul sunt niste marionete ale propriilor lor iluzii, fara ca aceste iluzii sa li se consolideze vreodata intr-un sistem salvator.  Nu se inteleg pe ei insisi, desi se sondeaza continuu, nu-si pot crea sisteme de aparare, nu pot determina nicium o realitate favorabila.  Corect, au toti schelete in dulapul copilariei, frustrari care ii tareaza, dar incapacitatea lor de a trai autentic e pentru mine cumplit de greu de priceput si de asimilat.

De aceea, repet, nu e o carte pentru mine.  N-am reusit decat sa ma enervez citind-o (desi se citeste extrem de usor) asa cum imi inchipui ca se enerveaza alergicii la SF cand dau peste o lume care nu li se pare credibila si ajunge sa-i plictiseasca de moarte.  Personajele lui Cunningham sunt niste aliens pentru mine, relatiile lor, desi perfect descrise si inteligibile, profunde in felul lor, ma lasa mai rece decat Antarctica, iar lumea in care se invart imi pare un simulacru de la cap la coada.  Clisee despre America anilor respectivi si stilul ei de viata, care oricum mie imi pare adesea butaforie.

Advertisements

Great Storyteller

Das Spiel des Engels – Carlos Ruiz Zafón

S. Fischer Verlag GmbH, 2008. Trad. din spaniola in germana Peter Schwaar

Das Spiel des Engels

Cum mai scriam pe aici, voi sa nu faceti niciodata ce am facut eu cu cartea asta – adica sa va cumparati o traducere dintr-o terta in alta limba decat romaneste sau intr-o limba pe care o stiti aproape de nivel native.  Ori originalul, ori in romaneste – altfel e o prostie… eu mi-am mai luat-o si in germana, pe care n-o stiu, asa ca va dati seama cat de mult am pierdut!  Acum trebuie s-o mai citesc o data in romaneste, ca e pacat, e excelenta!  E adevarat ca am circumstante atenuante – cand mi-am cumparat-o eu nu exista in romaneste, nu am gasit-o in engleza, iar in spaniola chiar nu aveam de unde s-o iau.  Eram disperata s-o citesc, asa ca… Oricum, faptul c-am citit 710 pagini in germana trebuie sa va spuna cam cat de tare imi place Zafon!

E o poveste foarte complicata cu scriitori si carti, cu crime, urmariri, case bantuite, iubiri neimplinite.  Mult romantism, o Barcelona splendida a anilor 20-30 din care nu lipseste cimitirul cartilor uitate, pe care-l stim deja din Umbra vantului, sau libraria Sempere & Fiii.  Zafon este clar, mai intai de toate, storyteller.  Poate intrigile lui par un pic naive, poate intorsaturile lui de situatie te cam ametesc, poate misterele si “goticul” pot parea obositoare si aduse din condei, insa nu prea poti lasa cartea din mana daca tii cu adevarat la poveste.  Cei care au uitat trepidatiile cu care treceau prin Dumas si Pardaillani sau felul in care ii urmareau si-i faceau sa viseze Jules Verne sau Karl May nu prea au de ce sa citeasca un scriitor ca Zafon, insa mie mi se pare ca au de pierdut. 

Evident, insa, ca nu e numai romanul de mistere care ma atrage la catalan.  Felul in care omul asta este indragostit de Barcelona il face sa creeze o atmosfera incredibil de frumoasa in cartile lui, toate petrecute in miezul acestui oras, cu fiecare poveste legata indestructibil de strazi, cladiri, parcuri, cimitire si fantani.  Si mai are o indragosteala, cea de scris si de carti.  Cred ca toata viata lui e marcata de obsesia profunda pentru literatura ca poveste si scriitor ca personaj osandit sa astearna semne pe hartie, bantuit de fantasme livresti.  E o imagine romantica si poate desueta, insa este evident ca Zafon nu numai ca este constient de acest lucru, ci si-l asuma cu voluptate, scopul lui este sa recreeze vraja adusa de carti intr-o lume ce pare sa nu mai aiba nevoie de povesti la gura sobei, intr-o vreme a experimentului.  El face un pariu cu el insusi, apoi cu cititorii lui, ca o carte scrisa asa mai poate inca avea farmec si azi.  Pentru mine e un pariu castigat, iar castigul este in primul rand al cititorilor ca mine.

Un citat aproximativ: “Toate cartile au suflet. Sufletul lor e compus in primul rand din sufletul celui care le-a scris, la care se adauga apoi sufletele tuturor celor care le citesc.”  Batranul librar Sempere ii spune asta lui David Martin, personajul principal, atunci cand il duce in cimitirul cartilor uitate. 

Zafon e un scriitor la care iubirea e profunda si eterna, prietenia nu se incalca niciodata, juramintele sunt infricosatoare, crimele oribile, iar viata se traieste la o mie la suta, in ciuda faptului ca e adesea o suita interminabila de dureri si dezamagiri.  Tabloul pictat de el are maretie, culori puternice, transmite sentimente izbitoare.  Reuseste insa performanta de a nu cadea in ridicol, de a nu suferi de patetisme insuportabile, pentru ca stie sa scrie inteligent, nu o data cu un remarcabil simt al umorului, cu detalii realiste.  Cel mai important insa e, inca o data, ca se vede ca foloseste procedeele respective constient, pentru ca asa a ales.

Cronica unei morţi meritate

Onoarea pierdută a Katharinei Blum – Heinrich Böll

Polirom, 2009. Trad. Mariana Şora

Excelent acest mic roman al lui Heinrich Böll, prima carte pe care i-o citesc.  Pe celelalte mi le cumpăr în germană, promit!  Deşi nu pare să fie foarte lejer de citit în original, nu e deloc un scriitor “simplu”.

Am apucat cartea de-o aripă ieri când mergeam la cumpărături, fiindcă am făcut săptămâna trecută o tură prelungită de-a lungul şi de-a latul blogului lui zum şi am văzut că şi ei i-a plăcut.  Şi cum avem în comun şi dorinţa de a cunoaşte scriitorii germani, mă rog, şi austrieci în cazul meu, dar cu ăştia pare să fie mai simplu, mi-am adus aminte că trebuie să am romanul ăsta pe undeva.

Cum ieri seară am ieşit în oraş (să mergeţi la cluburi de gay dacă aveţi unde, eu m-am distrat copios!) am terminat cartea azi, e subţirică şi alertă, tocmai ce vă trebuie pentru o duminică dimineaţă, puneţi mâna pe ea.

Katharina Blum ucide un ziarist – nu mă înjuraţi, aşa începe romanul – şi aflăm în 200 de pagini de ce.  Nu de-aia îşi pierde însă “onoarea” sau, mai bine zis, reputaţia.  Scrisul lui Böll este adictiv, cel puţin în drama acestei Katarina, nu se poate să nu menţionezi imaginea pe care o propune chiar el pentru a descrie cum va spune povestea: o succesiune de făgaşe pentru un curs de apă, canale, gropiţe, care vin din toate părţile pentru a se reuni în şuvoiul final, ce nu poate avea decât o destinaţie.

Despre cum presa (şi gura spurcată a lumii) poate distruge un destin cât ai zice peşte, despre scârboşenia ce poate zace în oameni altminteri “respectabili” şi nobleţea unor “scursuri” ale societăţii.  Şi nu numai, căci, pe urmele unei banale intrigi poliţiste, Böll creează o frescă foarte vie a societăţii germane din anii 70, de la ideile politice ale vremii până la preferinţele pentru micul dejun ale diverselor clase sociale.

O carte de o actualitate oarecum înfricoşătoare scrisă foarte bine, curat, cu mult simţ al ironiei utilizat chirurgical aproape, fără să degenereze nici în cinism, nici în grotesc.  Nepăsarea majorităţii faţă de intimitatea şi adevărul tău expusă cu precizie şi tristeţe.