Inutilitate

O casă la capătul lumii – Michael Cunnignham

Polirom, 2005.  Trad. Antoaneta Ralian

Am rămas cu un nod în gât aseară după ce am terminat romanul ăsta.  Luasem şi eu ceva lejer de citit, în mintea mea, ca să fac o pauză binemeritată după sutele de pagini în nemţeşte la care îmi supusesem neuronii timp de săptămâni.  N-am nimerit-o…

E prima carte a lui Cunningham pe care o citesc, văzusem filmul Orele, dar cartea nu mi-a cazut in mana.  Am senzatia ciudata ca asta e o carte pe care eu n-ar fi trebuit s-o citesc.  Nu-mi spune nimic esential pentru mine, nu-mi aduce nimic.  Sunt constienta cat e de greu de explicat asta, mai ales ca subiectul e deosebit de interesant.

America anilor 70-80.  O relatie de dragoste extrem de solida si mai traininca decat s-ar putea imagina se naste intre doi adolescenti.  Doar unul dintre baieti, Jonathan, este homosexual, celalalt, Bobby, e numai ciudat, usor autist, marcat profund de moartea fratelui mai mare zugravit absolut luminos, incantator, de catre Cunningham.  Jonathan e si el profund legat de mama lui, Alice, care a pierdut o sarcina pe care de fapt nu si-o dorise si locuia intr-o viata pe care nu si-o dorea.  Sunt anii 70, iar baietii petrec extrem de mult timp impreuna, in casa lui Alice si Ted, pe muzica acelor ani, in fum de marijuana.  Alice se lasa atrasa de invitatia lui Bobby si incearca lucrurile astea alaturi de ei, in ciuda neplacerii evidente a fiului sau.

Cresc, se despart, iar in scena intra Clare, o femeie ex-hippie, cu mai mult de 10 ani mai in varsta decat Jonathan, care ii devine cea mai buna prietena, colega de apartament, cu care imparte totul in afara de pat.  Desi Jonathan are o relatie ceva mai stransa ca unul dintre barbatii cu care se culca, ea se rezuma pana la urma numai la sex.  Bobby reapare in viata lor dupa ce, practic, se instalase in viata lui Alice, el si Clare fac sex si incep sa traiasca in trei, iubindu-se in triunghi.  Desigur ca Jonathan nu mai suporta si fuge la un moment dat, insa atractia e prea puternica, ii iubeste prea mult, asa ca revine si isi iau toti trei “casa de la capatul lumii”, formand o familie tripartita in care membrii cresc copilul lui Clare si al lui Bobby in egala masura.  Evident, in final Clare isi ia copilul si pleaca, lasandu-i pe cei doi sa-si traiasca povestea imposibila de iubire.

Dupa cum se vede, cartea e si destul de originala, nici nu e scrisa rau – capitolele alterneaza perspectiva fiecaruia dintre cei patru – Alice, Jonathan, Bobby si Clare – si e destul de profunda pe partea psihologica.

Insa descrie o lume care mi-e total straina si cu deosebire antipatica.  Dintre toate personajele, numai Bobby (care e probabil si cel mai tampit dintre ei, semi-retard intr-un fel) e capabil sa se bucure de viata cat de cat, sa se scufunde cu adevarat in ceva, sa devina real.  Restul sunt niste marionete ale propriilor lor iluzii, fara ca aceste iluzii sa li se consolideze vreodata intr-un sistem salvator.  Nu se inteleg pe ei insisi, desi se sondeaza continuu, nu-si pot crea sisteme de aparare, nu pot determina nicium o realitate favorabila.  Corect, au toti schelete in dulapul copilariei, frustrari care ii tareaza, dar incapacitatea lor de a trai autentic e pentru mine cumplit de greu de priceput si de asimilat.

De aceea, repet, nu e o carte pentru mine.  N-am reusit decat sa ma enervez citind-o (desi se citeste extrem de usor) asa cum imi inchipui ca se enerveaza alergicii la SF cand dau peste o lume care nu li se pare credibila si ajunge sa-i plictiseasca de moarte.  Personajele lui Cunningham sunt niste aliens pentru mine, relatiile lor, desi perfect descrise si inteligibile, profunde in felul lor, ma lasa mai rece decat Antarctica, iar lumea in care se invart imi pare un simulacru de la cap la coada.  Clisee despre America anilor respectivi si stilul ei de viata, care oricum mie imi pare adesea butaforie.

Advertisements

6 Comments

  1. impricinatul said,

    30/04/2012 at 10:06 am

    mai, n-am citit, nu stiu ce sa zic. dar, parca prin anii aia america nu era la fel de butaforica…. vreau sa spun ca nowadays mi se pare ca ajung ei la maxim in sensul asta.
    dar, ce te faci daca iluziile de atunci, bine andosate de drugs and sex ca maniera de evadare sau de oripilat establishmentul, ce te faci daca iluziile alea creau butaforia?
    ai vazut The Doors, de d-l Stone? cam aceeasi senzatie am avut-o la fimul ala.

  2. capricornk13 said,

    30/04/2012 at 1:17 pm

    Păi da, tocmai aşa mi se pare şi mie, că azi e mai butaforică, însă din cartea asta nu prea se vede aşa.
    Nu ştiu câtă influenţă au drogurile etc la crearea atmosferei, dar eu am citit relativ de curând Life, autobiografia lui Keith Richards, care zugrăveşte extraordinar taman perioada respectivă şi nu dă deloc senzaţia de fals sau de construit, ci dimpotrivă! Asta probabil din cauza poftei de muzică şi viaţă a lui Keith, care e mai autentic decât îţi poţi imagina.
    Am văzut Doors, sigur (cine nu l-a văzut?!). Mie mi-a plăcut mult, poate şi pentru Val Kilmer, care mi se pare un tip genial, mult subdistribuit faţă de calităţile lui.

    • impricinatul said,

      01/05/2012 at 10:52 pm

      doors m-a turbat. dar mi se parea overreactor, nu-s cum sa spun… sareau la gat cu feelingurile alea si parca traiau o viata prea hiperbolica pentru o viata, chiar si de artist.
      cred ca beavis si butthead pandeau de atunci.

  3. we said,

    05/05/2012 at 4:46 am

    nu l-am citit. dar din ce citesc aici, mi se pare f. realist & mai ales sincer -i’ll give it a try. butaforie a fost de dupa razboi continuu. in fiecare decada, cu fiecare generatie. cred (florin) ca ti se pare maximul acum pt. ca acum sunt mai vizibile, s-au deschis granitele informationale, culturale etc. the doors au fost exceptia de la regula. masa, the silent america e altceva. & e greu de prins intr-o singura formula. dar cele 4 personaje, asa cum sunt descrise aici, imi par f. reale pt perioada respectiva. asa cum le-am perceput din experientele altora.
    anii 70-80 au fost ani de excese pt. multi. excesul din anii 70 a fost spalat si facut main-stream in anii ’80 prin yuppies atat in comportament cat si in economie, a aparut AIDS-ul etc. ani f. problematici.
    acum cei 4 sunt happy baby boomers, in mod sigur personaje respectabile ale comunitatii, tocma’ iesiti la pensie, speriati ca social security va seca inainte sa dea coltul. si va garantez ca nu au iesit din butaforie.

    sa vedeti ce carti frumoase se vor scrie despre generatia Y, despre ritalin-babies.

  4. capricornk13 said,

    06/05/2012 at 11:35 am

    Elfule, o sa citesc si Zile exemplare si mai zic atunci. Cred ca ai dreptate si e sincer, iar pe tine s-ar putea sa te intereseze subiectul mai tare decat pe mine si sa-l si intelegi mai bine.


Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: