Bucurii, hălăduială, tentaţii

Mircea Cărtărescu a câştigat International Literature Prize – Haus der Kulturen der Welt pe 2012, pentru traducerea Corpului în germană la Zsolnay Verlag din Viena, alături de traducătorii Gerhard Csejka şi Ferdinand Leopold!  Detalii aici

Mă bucur foarte tare pentru Cărtărescu, premiul nu e deloc neglijabil şi sper să-i aducă şi mai mulţi cititori de limbă germană.  Ceremonia de premiere va avea loc pe 6 iunie la Berlin, eu plec acolo mâine şi mă întorc luni, editura la care a fost publicat romanul este vieneză, parcă totul se leagă! 🙂  Abia aştept să revăd Berlinul, de care m-am îndrăgostit anul trecut.  Mă aştern la drum cu ceva nemţisme, o să mă gândesc ce…

Bookfest 2012, 30mai-3 iunie… Sunt atât de tentată să vin şi la Bucureşti… Cred c-o să-mi iau bilet până la urmă, prevăd că nu rezist!  Sâmbătă, când aş putea ajunge, e un program minunat – în primul rând luiza cu Bernard Pivot de la 11, apoi tot ea moderând discuţia dintre Pivot şi Patapievici de la 12!  De la 15 la 16 la ICR sunt Marin si d-na Adameşteanu, de la 16 sunt lansările de la Millenium, de unde îmi trebuie neapărat antologia gotică despre care puteţi citi la dj aici (are şi ea o proză!) şi în cele câteva însemnări următoare sau în articolele ei de pe cititor SF.  Ca să nu mai vorbim că, deşi nu am izbutit să-l găsesc în program, ştiu de pe blogul lui Radu că-şi lansează Frânghia înflorită, care îmi trebuie neapărat.

Programul complet Bookfest.

Advertisements

Şi foamea ce-am astâmpărat

The Hunger Games. The Hunger Games-Catching Fire.  The Hunger Games-Mockingjay – Suzanne Collins

Scholastic UK Ltd., 2009

The Hunger Games 01The Hunger Games 02. Catching FireThe Hunger Games 03. Mockingjay

Deşi se poate argumenta foarte convingător că seria lui Suzanne Collins este comercială până la lacrimi, că ne întâlnim cu un fel de Dan Brown al SF-urilor sau un Coelho al distopiilor, cred că este destul dificil pentru cineva care citeşte prima parte a Jocurilor foamei să nu se lase antrenat în aventurile adolescentei Katniss Everdeen din arena luptei pentru supravieţuire.  Stephen King spunea în cronica la primul volum că l-a enervat rău numele eroinei, dar cartea i-a plăcut foarte tare – sunt de acord cu el în ambele privinţe, după cum puteţi constata, “Katniss” sună ca porcu!

Ideea pe care e construită cartea e foarte promiţătoare.  Pe teritoriul fostei Americi de Nord există acum un soi de republică numită Panem, formată din 12 districte şi condusă dictatorial de Capitol, un oraş-capitală ce duce cu gândul, evident, la Capitoliul din Washington.  În urmă cu aproape 75 de ani se petrecuse o mare rebeliune a districtelor împotriva Capitolului, soldată cu victoria acestuia din urmă, anihilarea completă a celui de-al treisprezecelea district al Panem şi, pentru că aluzia la “panem et circenses” e îndreptăţită, instaurarea Jocurilor Foamei ca formă de pedeapsă pentru rebeliune, descurajare şi umilinţă.  Jocurile sunt un uriaş reality-show organizat anual, la care fiecare district este obligat să tragă la sorţi numele unei fete şi al unui băiat între 12 şi 18 ani care să-i reprezinte în show.  Cei astfel “recoltaţi” în fiecare an sunt trimişi într-o arenă special construită, unde trebuie să se ucidă unii pe ceilalţi până când rămâne un singur supravieţuitor.  Viaţa în Districtul 12, cel în care trăieşte eroina noastră, este extrem de grea pentru toată lumea.  E districtul minier (fosta Appalachia), oamenii sunt cu toţii la limita supravieţuirii, iar Katniss îşi susţine singură mama şi sora mai mică după moartea tatălui într-un accident minier.  Se descurcă vânând ilegal dincolo de gardul electrificat impus de Capitoliu, împreună cu cel mai bun prieten al ei, Gale, face speculă în piaţa neagră a Districtului şi se înscrie în fiecare an pentru “tesserae”, raţii de alimente suplimentare obţinute prin multiplicarea şanselor de a fi “recoltată” pentru Jocurile foamei.  În bolul cu numele tuturor copiiilor între 12 şi 18 ani din District numărul biletelor cu numele fiecăruia se dublează în fiecare an – 1 bilet la 12 ani, 2 la 13 etc, la care se adaugă câte un bilet pentru fiecare “tesserae” la care te-ai înscris.  Vă puteţi lesne imagina ce urmează: la tragerea la sorţi din anul respectiv e selectată din bol dulcea soră mai mică a lui Katniss, Prim, iar fata de 16 ani se oferă voluntar s-o înlocuiască pe fetita de 12.  Alături de ea e selectat un băiat de aceeaşi vârstă, Peeta Mellark, fiul brutarului, care-i salvase viaţa lui Katniss cu multă vreme în urmă, după moartea tatălui ei, oferindu-i două pâini în ciuda pedepsei primite de la mama sa.  Cei doi sunt aruncaţi în oribilul spectacol al Jocurilor, conştienţi că e posibil ca, la un moment dat, să fie nevoiţi să se ucidă unul pe celălalt – let the circus begin!

Desigur că desfăşurarea Jocurilor din primul volum e extrem de palpitantă şi, pentru a nu da în continuare spoilere, voi încerca să fac o listă cât mai generală cu ce mi-a plăcut şi ce nu de-a lungul seriei.

Plusuri:

  • Katniss nu e perfectă.  Nu e grozav de frumoasă, face uneori gafe monumentale, e antipatică, nu dă bine la public;
  • Oscilaţia ei continuă între Peeta şi Gale, ambii îndrăgostiţi de ea.  Apropierea de fiecare, în momente diferite, e foarte realistă şi bine condusă de Collins
  • Mentorul Haymitch, fostul câştigător din Districtul 12, e un personaj extrem de credibil şi de simpatic o mare parte din cele trei volume, ba chiar salvează de la ridicol aventurile de câteva ori
  • Aproape niciun personaj nu e plat, foarte bun sau foarte rău, cu toţii au slăbiciunile lor şi frumuseţea lor, sunt cvasi-fireşti; excepţiile sunt Cinna, stilistul, care e prea mişto şi, o vreme, preşedintele Snow, care e prea nashpa; dar Collins se scoate pe final pe tema lui;
  • Aventurile din arenă sunt foarte mişto în primul volum; câţiva dintre ceilalţi competitori sunt interesanţi în al doilea; acţiunea te ţine în priză 100%
  • Foarte bună privire asupra industriei mass-media şi a manevrelor de culise

Minusuri:

  • Peltea lungită americană, volumul al treilea cu luptele împotriva Capitoliului, conduse din Districtul 13, e aproape insuportabil; dacă n-ar lua-o Peeta razna şi n-ar fi deosebit de scârbos cu Katniss, cred că n-ar fi lizibil deloc
  • Nesfârşitele descrieri ale mâncărurilor pe care le primesc concurenţii la Capitoliu.  Înţelegem că se murea de foame în Districte, dar devine enervant. Idem descrierile costumaţiilor.
  • Collins nu e senzaţională la descrieri de lupte etc., se cam vede că e femeie
  • Tensiunea scade, Jocul din volumul al doilea nu e nici pe departe la fel de interesant ca primul
  • Mult prea multe detalii nesemnificative

Per total aş recomanda amatorilor de lectura Jocurilor foamei, dacă rezistă curiozităţii, să citească numai primul volum şi, eventual, pe al doilea.  Al treilea mi s-a părut dezamăgitor şi e păcat, aruncă o umbră asupra întregii serii.  Alte impresii vedeţi la dreaming jewel aici.

Pohta ce-am pohtit

Saptamana asta am primit in vreo trei transe cartile comandate de pe Book Depository si am dat o raita prin Thalia fiind sigura ca, odata cu aparitia filmului, au adus si ei Hunger Games in englezeste (am mai incercat acum ceva vreme, dar nu erau).  Am avut dreptate, nu numai ca o adusesera, dar era si number one in topul vanzarilor saptamanii.  Mi-am cumparat ieri inca un corp cu rafturi, asa ca am loc mai mult acum de cartile pe care mi le iau in nestire.  Azi mi le-am rearanjat pe toate, plus mobila din living, asa ca ma simt foarte utila.  M-am enervat suficient aseara pe imbecilii aia bulanosi de Chelsea, care n-au jucat nici in finala asta absolut nimic pana au primit gol in minutul 83, dupa ce nu jucasera nimic nici cu Barcelona in semifinale.  Daca in asta se transforma fotbalul, eu renunt sa ma mai uit, era sa adorm de 3 ori la finala UEFA CL… Echipele astea gen Chelsea sunt moartea pasiunii, mi s-au parut mai plicticosi decat nationala Italiei sau Inter, ceea ce credeam ca e inegalabil.  Asa ca m-am trezit la 8 si am mutat mobila!  Ce am mai pus, deci, prin rafturi:

The Hunger Games, Catching Fire, Mockingjay – Suzanne Collins

The Easter Parade – Richard Yates

Never Let Me Go – Kazuo Ishiguro

When We were Orphans – Kazuo Ishiguro

An Artist of the Floating World – Kazuo Ishiguro

Shakespeare on Love and Friendship – Allan Bloom

The Möbius Strip – Clifford Pickover

The Austrian Mind. An Intellectual and Social History 1848-1938 – William M. Johnston

Foucault’s Pendulum – Umberto Eco

The Prague Cemetery – Umberto Eco

Pe ultimele doua nu le am in romaneste, erau la preturi excelente pe BookDep si mi-am adus aminte ca Pendulul imi placuse cand a aparut, mi-a disparut pe undeva.  De Cimitir am auzit pareri impartite, insa mie imi place cam tot ce scrie Eco, asa ca nu cred c-am gresit prea tare.  Superficiala cum sunt, am citit intai trilogia de “aventuri” – aveam nevoie de ceva gripping si a fost (desi, o sa vedeti, se fasaie pe parcurs).  Ba, mai mult, inspirata de gen, nu voi continua cu niciuna dintre cartile noi, fiindca rearanjand astazi toate cartile de aici am descoperit ca am Turbionul si Axa lui Wilson, de care uitasem, si am ajuns deja la pagina 170 din Turbion… 🙂

Surprise, surprise

The Inheritance & Other Stories – Megan Lindholm, Robin Hobb

Subterranean Press, 2011

The Inheritance and Other Stories

Am primit cartea cadou de la Aron şi m-am apucat de ea într-o doară, într-o seară, gândindu-mă că am seria Farseer a lui Robin Hobb, scoasă de Nemira, de vreo nu ştiu câtă vreme şi nici măcar o privire n-am aruncat prin ea.  N-am mai citit aproape deloc fantasy în ultima vreme şi nici SF dacă ignorăm faptul c-am recitit prin februarie parcă a şpea oară primele trei volume din seria Ender.  Sincer, nu mă aşteptam la cine ştie ce.  E prima oară când aflu că Hobb foloseşte alt pseudonim pentru a scrie SF – Megan Lindholm – iar majoritatea povestirilor din culegerea de faţă sunt semnate Lindholm, cred că Hobb le are numai pe ultimele trei.

Am avut o surpriză extrem de plăcută!  Practic am înghiţit toate scurtele povestiri ale lui Lindholm într-o seară, fapt care m-a determinat să înjur ca la uşa cortului ceasul deşteptător a doua zi.  E adevărat că nu am nici cea mai vagă idee de ce caracterizează autoarea ceea ce scrie în aceste povestiri drept SF, în opinia mea sunt totalmente mainstream, cu mici intarsii de magie pe ici-colo, vagi aluzii cum că unele s-ar petrece într-un viitor nu prea îndepărtat, iar una e despre o vampiră (ăsta o fi femininul?).  Să-mi spună şi mie cineva, mai nou vampirii sunt SF?  Nu se încadrau la horror?  Sau care e şmecheria? În fine, n-aş vrea să determin iar interminabile discuţii despre graniţele dintre genuri, însă am impresia că nici fandomul şi nici scriitorii înşişi nu mai au habar de distincţiile astea de mult.

Revenind la The Inheritance, mi-au plăcut extrem de tare toate povestirile Lindholm şi mi s-au părut acceptabile spre bune cele semnate Hobb, astfel încât a doua zi m-am apucat de seria Farseer (cu primul volum, Ucenicul asasinului) şi n-am fost dezamăgită deloc – vă zic mai încolo de ce am fost pur şi simplu obligată să fac o pauză.  Volumul de povestiri e foarte interesant şi pentru că, înainte de fiecare poveste, autoarea face o mică introducere la temă – cum i-a venit ideea, cum scrie, o grămadă de mici detalii care te fac să te apropii de ea.  Mie asta mi-a făcut-o simpatică, deşi e numai un artificiu de marketing.  Pare genuine, după vorba lor.

Iar povestirile sunt scrise ca la carte, au fiecare un miez puternic şi interesant, sunt sensibile şi de impact fără să fie melodramatice.  Ideile sunt foarte diverse, facand fiecare bucata sa aiba prospetime si sa te faca sa vrei sa continui.  Americanca mi-a atras atentia in mod cert cu aceasta carte.  Probabil voi continua cu saga Farseer, insa m-am blocat trei zile intregi, fara sa fiu capabila de nimic altceva, in Jocurile foamei a lui Suzanne Collins!  Dealtfel inchei aceasta insemnare astazi, desi am inceput-o acum aproape o saptamana, fiindca nici sa scriu pe blog n-am avut rabdare din cauza trilogiei.  Promit insemnare separata curand 🙂

În literatură vie

The Roman Spring of Mrs. Stone – Tennessee Williams

electronic, de pe scribd

Probabil că vi se pare extrem de ciudat că nu am citit mini-romanul celebrului dramaturg până acum – am să vă spun şi mai mult, nici măcar nu am văzut vreuna dintre ecranizări sau vreun spectacol după el!  Nu ştiu cum de s-a întâmplat, tot caut de ani de zile prin Saturn sau Cărtureşti filmul din 61, n-am dat de el şi nici de cel făcut pentru televiziune – cu Helen Mirren şi Anne Bancroft.  Nici cartea n-am găsit-o la librărie, aşa c-am hotărât că trebuie să fie undeva pe net – şi era.  Nu ştiu dacă e tocmai drept, dealtfel, s-o numim roman, e de dimensiuni reduse, deşi foarte intensă.

Povestea cred că e cunoscută de toată lumea, e clasică, fostă mare actriţă a cărei frumuseţe s-a dus odată cu vârsta, devine victima tinerilor playboy italieni la Roma.  Ce este extraordinar la Tennessee Williams e profunzimea cu care investighează procesele psihologice prin care trece femeia de peste cincizeci de ani, astfel încât ajunge să-şi piardă definitiv controlul asupra ei înseşi – sau ultima urmă de demnitate, după propria ei evaluare.  Motivaţiile nu sunt simpliste, facile.  Da, doamna Stone clachează fiindcă nu suportă ideea că şi-a pierdut frumuseţea, o ia razna pentru că nu mai e dorită pentru ea însăşi, însă autorul reuşeşte să nu transforme asta într-o poveste melodramatică pentru că desluşeşte adevărata dramă.  Aceea că viaţa ei dinaintea declinului fusese condusă pe criterii false, că nu avusese niciodată adâncime în sentimente, trăiri, fusese complet lipsită de reală autoreflecţie, de compasiune şi de iubire.  Mai mult decât atât, nu avem de-a face cu o proastă, doamna Stone înţelege adevărul şi poate, din cauza asta, vârtejul în care intră devine complet irezistibil. 

Cu toată vechimea ei şi în ciuda subiectului extrem de dezbătut, a poveştii clasice, Primăvara romană a doamnei Stone are o forţă extraordinară.  Nu e nevoie să empatizezi cu personajul (oricare ar fi el!) sau să fii o natură “sensibilă” pentru a fi impresionat de literatura din carte.  Ba chiar din contra, cred că asta dăunează înţelegerii – Tennessee Williams se adresează celor lucizi, care pot urmări ce se întâmplă dincolo de fiţele lui Paolo sau lacrimile disperate ale actriţei.  El conferă personajului principal şi, astfel,  poveştii, o complexitate care depăşeşte “viaţa reală”.  Nu-ţi vine să exclami la sfârşit “ce ţi-e cu soarta omului” :), ci să constaţi încântat ce puternică porţie de literatură ai primit.

Cam târziu

Simion liftnicul. Roman cu îngeri şi moldoveni – Petru Cimpoeşu

Polirom, 2007

În sfârşit ajung şi eu să citesc cunoscutul roman al lui Petru Cimpoeşu, despre care auzisem numai de bine.  E prima carte pe care i-o citesc şi cred c-am întârziat puţin, în sensul că m-ar fi impresionat mai tare dacă n-aş fi trecut prin alţi câţiva autori contemporani care dezbat despre România postdecembristă.  Cimpoeşu e bun, are umor, moldovenii lui sunt epici, iar onomastica de senzaţie.  Nu ştiu cum de i-au trecut prin cap în special numele personajelor feminine, de care te cruceşti, nu altceva, tăvălindu-te pe jos de râs: Pelaghia, Elemosina şi Zenovia sunt exemplele care-mi vin acum în cap.

O satiră mişto la adresa societăţii de provincie din Moldova şi în special a “statului la bloc”, necruţătoare cu noua manie religioasă în care a dat poporul după 89 – lucru care mie, desigur, mi s-a părut delicios.  Simion “liftnicul” e liftnic pentru că se blochează în lift zile întregi şi le vorbeşte colocatarilor în parabole aparent puerile, sarcastice bine la a doua vedere, încercând să-i aducă într-un fel pe calea cea bună.  În final dispare împreună cu precocele Temistocle, copilul orfan de 10 ani care e, probabil, cel mai interesant personaj al cărţii.

O lectură agreabilă, râs cu lacrimi de câteva ori.  Cimpoeşu are un stil foarte simplu şi agreabil, creează portretele personajelor sale pe de o parte prin poveştile lor, pe de altă parte prin gândurile care le animă, iar tensiunea ironică ivită între cele două planuri e bine dozată.  Rezultă o panoramă închegată din slăbiciunile şi automistificările fiecăruia, un fel de circ trist şi sărăcuţ.  O carte OK, dar fără mare adâncime, sau cel puţin aşa mi s-a părut mie.  Bifat şi Petru Cimpoeşu, mi-e teamă că nu mă mai întorc prea curând la dumnealui.

Nerd Stuff

Prima postare scrisa pe el!  Mi-am luat MacBook Air! 🙂 Nu am rabdare sa caut caractere romanesti si stuff… E cel mai tare cadou pe care mi l-am facut in viata mea si cred ca e cel mai misto lucru pe care l-am avut vreodata, bate pana si cei mai hotzi pantofi pe care-i am!!! Din recunostinta pentru Apple, fiindca experienta e extraordinara, mi-am cumparat doua albume Tiesto, Fantoma de la opera si un album Umami si le ascult in timp ce scriu.  Wow!  Vor rade de mine toti impatimitii Apple, stiu, insa diferenta e colosala, va spun asta dupa numai o ora de utilizare.  Addicted to apple, e clar!  

De citit, hm. Pai mi-era dor de Usa interzisa, asa ca le-am recitit in cateva zile pe toate trei, cum fac de obicei, nu rezist.  N-am citit in viata mea ceva care sa se apropie mai mult de mine, asta e clar.  Zica cine-o vrea ce-o vrea.  Motocicleta de lemn a lui Manasia, atat de frumoasa ca m-a facut sa ma intorc si la cartea micilor invazii si sa ma intreb de ce naiba nu mi-o fi zis prima data mare lucru.  Poate reusesc sa insailez ceva pe marginea lor, fiindca tare-as vrea sa le cititi si voi.  Inceput Evanghelia dupa Hristos a lui Saramago, poate cel mai frapant start de carte de o vreme incoace si cel mai descurajant in acelasi timp… Inceput si cartea lui Matei Calinescu despre poezia moderna, intrebat de ce mi-a spus lumea ca e mai usoara decat Aisbergul lui Craciun 🙂 Oricum, se va continua.  Mi-am comandat ieri pe Book Depository tot ce nu aveam Ishiguro, o carte despre spiritul Vienei despre care puteti citi la micawber si Banda lui Moebius, tot de la dumnealui citire, un Eco si ce imi mai lipsea din Richard Yates.  Avand in vedere ca, in sfarsit, nu mai am un laptop cu ecran spart, incerc de doua ore sa intru pe humanitas sa-mi iau versiunile electronice ale catorva carti care-mi trebuie neaparat (tot n-am Elitele… lui Boia), insa site-ul lor se incapatzaneaza sa fie praf.

Viena e capricioasa zilele astea, ba avem 30 de grade, ba ploua de rupe, insa esential este ca, dintre florile pe care mi le-am plantat in jardiniere, doua deja au rasarit.  Copacii din interior (yucca si dracena) cresc precum Fat-frumos, la fel si mica gradinitza de cactusi.  Cum ar spune Margineanu, numai pisicile imi mai lipsesc! 😀 Insa mi-am comandat deja biletele la concertul lui Tiesto de la Bratislava de pe 29 iunie, ma pregatesc de un biznis trip la Praga care va cuprinde in mod cert o raita prin centrul vechi, iar de la 1 iunie capri va avea un job mult mai dinamic, ce o va arunca din nou prin toata Europa.  Din pacate centrala si de est, insa poate si Singapore 🙂  Ma tot gandesc daca sa vin la Bookfest sau nu… 

In orice caz, I just looooooooooove my Mac!