În literatură vie

10/05/2012 at 7:29 pm (Roman)

The Roman Spring of Mrs. Stone – Tennessee Williams

electronic, de pe scribd

Probabil că vi se pare extrem de ciudat că nu am citit mini-romanul celebrului dramaturg până acum – am să vă spun şi mai mult, nici măcar nu am văzut vreuna dintre ecranizări sau vreun spectacol după el!  Nu ştiu cum de s-a întâmplat, tot caut de ani de zile prin Saturn sau Cărtureşti filmul din 61, n-am dat de el şi nici de cel făcut pentru televiziune – cu Helen Mirren şi Anne Bancroft.  Nici cartea n-am găsit-o la librărie, aşa c-am hotărât că trebuie să fie undeva pe net – şi era.  Nu ştiu dacă e tocmai drept, dealtfel, s-o numim roman, e de dimensiuni reduse, deşi foarte intensă.

Povestea cred că e cunoscută de toată lumea, e clasică, fostă mare actriţă a cărei frumuseţe s-a dus odată cu vârsta, devine victima tinerilor playboy italieni la Roma.  Ce este extraordinar la Tennessee Williams e profunzimea cu care investighează procesele psihologice prin care trece femeia de peste cincizeci de ani, astfel încât ajunge să-şi piardă definitiv controlul asupra ei înseşi – sau ultima urmă de demnitate, după propria ei evaluare.  Motivaţiile nu sunt simpliste, facile.  Da, doamna Stone clachează fiindcă nu suportă ideea că şi-a pierdut frumuseţea, o ia razna pentru că nu mai e dorită pentru ea însăşi, însă autorul reuşeşte să nu transforme asta într-o poveste melodramatică pentru că desluşeşte adevărata dramă.  Aceea că viaţa ei dinaintea declinului fusese condusă pe criterii false, că nu avusese niciodată adâncime în sentimente, trăiri, fusese complet lipsită de reală autoreflecţie, de compasiune şi de iubire.  Mai mult decât atât, nu avem de-a face cu o proastă, doamna Stone înţelege adevărul şi poate, din cauza asta, vârtejul în care intră devine complet irezistibil. 

Cu toată vechimea ei şi în ciuda subiectului extrem de dezbătut, a poveştii clasice, Primăvara romană a doamnei Stone are o forţă extraordinară.  Nu e nevoie să empatizezi cu personajul (oricare ar fi el!) sau să fii o natură “sensibilă” pentru a fi impresionat de literatura din carte.  Ba chiar din contra, cred că asta dăunează înţelegerii – Tennessee Williams se adresează celor lucizi, care pot urmări ce se întâmplă dincolo de fiţele lui Paolo sau lacrimile disperate ale actriţei.  El conferă personajului principal şi, astfel,  poveştii, o complexitate care depăşeşte “viaţa reală”.  Nu-ţi vine să exclami la sfârşit “ce ţi-e cu soarta omului” :), ci să constaţi încântat ce puternică porţie de literatură ai primit.

Advertisement