27/06/2012 at 8:26 pm (Eveniment)
Ca ne-am literaturizat destul! Ce ziceti? Acu, inainte de meci 🙂
Ca sa stiti cum stati, eu am tinut cu Anglia, ca de obicei, iar acum cu Germania. E evident ca nemtii sunt cei mai buni si merita cu prisosinta sa castige, dar va las si pe voi, aia care tin cu spaniolii, sa va traiti iluziile…
P.S.: Da… Bravo Italia, ce sa zic? O sa tin cu ei in finala 🙂
24/06/2012 at 5:20 pm (Proza scurta, Roman)
Curtea Veche, 2006
Am cartea asta de ceva vreme, nu stiu cum de nu m-am apucat pana acum de ea. Poate fiindc-am avut un feeling ca faceam mai bine daca mi-o luam in engleza si o sa vedeti imediat cata dreptate am. Antologia este scoasa de revista britanica Granta o data la 10 ani – aceasta este cea din 2003. Povestea a inceput in 1983, cand antologia i-a inclus pe, atunci cvasinecunoscutii, Salman Rushdie, IanMcEwan, Julian Barnes, Martin Amis, Kazuo Ishiguro. Cea din 1993 i-a avut, printre altii, pe Iain Banks, Nicholas Shakespeare sau Hanif Kureishi. Problema cu antologia de la Curtea Veche (in afara faptului evident ca, vorbind de scriitori britanici, e mult mai logic sa-i cititi in original) este ca te enervezi destul de tare la introducere, tradusa din engleza de cineva de care au nu auzisem, o anume Livia Szasz. Stimata doamna, care este si coordonatoare a colectiei Byblos, ne spune cu aplomb ca China Mieville este… femeie! Probabil in ideea ca se termina in “a” (oare ce face cand da de vreun Mihnea?!). Faptul ca nu auzise de China Mieville in 2006 este, sa spunem, scuzabil, poate nu apreciaza genul, desi Mieville luase deja in 2000 British Fantasy Award si fusese nominalizat la Hugo si Nebula. Dar sa nu ai minima bunavointa de a te uita pe Google sau Wikipedia ca sa nu te referi la excentricul britanic in calitate de “scriitoare” mi se pare ciudat (mai ales ca omul e un personaj!). Si d-na Szasz continua in inocenta ei, spunandu-ne ca scriitoarea Mieville exceleaza in… “fantezia neagra”! Sa nu stii ca fantasy e un (sub)gen literar si sa-l traduci prin fandacsie incepe sa fie mai putin scuzabil. Bine ca sunt blogerii literari tampiti, spre deosebire de breasla… ce sa mai zic.
Din fericire calitatea textelor din antologie e foarte buna, asa ca poate n-ar trebui sa fiu atat de carcotasa (dar chiar cu Mieville, zau asa!). Prima scriitoare prezentata este Sarah Waters, o galeza de 46 de ani, care a publicat pana acum 4 romane. Textul ei se numeste Helen si Julia si presupun c-a fost scris pentru antologie, pentru ca nu se precizeaza altceva, ca la restul (destul de ciudat, probabil in versiunea originala nu era greseala asta). O schita foarte cruda despre gelozia unei dintre partenerele unui cuplu de lesbiene, povestita din perspectiva unui observator exterior, cu mici pasaje in care-si dezvaluie gandurile Helen, femeia obsedata ca cealalta o va parasi. Bine scrisa, insa repulsiva, gen Jelinek, ti se face mila si putin sila, nu te emotioneaza cu adevarat.
O cina cu doctorul Azad, de Monica Ali, este o scena din romanul ei de debut, care se numeste Brick Lane. Englezoaica nascuta in Bangladesh are 45 de ani si scrisese inca un roman in 2006. Un nepalez de 40 de ani, medic de 16 ani in Londra, dupa ce se chinuise prin toate certificarile posibile, si-a adus o sotie foarte tanara de acasa. Povestea e spusa de ea, o credincioasa sotie musulmana trezita intr-o lume din ale carei mecanisme nu intelege nimic, si in care o fascineaza aproape orice, de la o femeie cu tot corpul tatuat la multimea de mobile din sufrageria familiei. Sensibila si foarte trista, dezvaluind singuratatea terifianta a femeii si iluziile puerile ale unui barbat care, nici dupa atata vreme, nu si-a adaptat mentalitatea la lumea vestica. Nu stiu dac-as suporta sa citesc (inca) o astfel de carte pana la capat, vad viitorul ingust si sumbru.
Gas, boys, gas! este un fragment din romanul Personality, al doilea dintre cele trei scrise de scotianul Andrew O’Hagan. Cred ca este unul dintre textele care m-au impresionat cel mai putin din carte, desi povestea scotianului ce se angajeaza la o revista scrisa pentru veterani de razboi orbi si ajunge sa-i insoteasca in plimbari, nu e deloc rea. M-am mirat sa vad ca motivul razboiului continua sa fie prezent si la o generatia apropiata de a noastra, dar bucata nu devine deloc melodramatica, pentru ca umorul scotianului puncteaza excelent printre amintirile si porcoseniile pe care le scot bietii mosuleti orbi.
Dan Rhodes este un englez de 40 de ani, iar textul lui “La vila Cockroft” face parte din primul sau roman, “Timoleon Vieta Come Home”. Inainte mai publicase doua culegeri de povestiri, iar dupa el a mai publicat un roman. E una dintre cele mai percutante bucati din antologie nu doar datorita subiectului destul de socant, ci si a stilului dramatic in care scriitorul isi construieste povestea. Un batran homosexual englez care traieste undeva la tara in Italia in compania cainelui sau cu un nume imposibil (Timoleon Vieta) primeste vizita unui bosniac pe care se pare ca-l invitase intr-una dintre vizitele regulate pe care le facea la Florenta pentru bautura si sex. Rhodes reuseste sa creeze tensiune, sa-si descrie aproape perfect personajele si sa motiveze povestea cu o extrema economie de mijloace, prin dialoguri scurte si seci, flash-uri din evenimentele din jur sau din gandurile personajelor. In mod sigur m-ar interesa sa citesc mai mult.
“Munca de teren” a lui Rachel Seifert este o povestire care face parte dintr-un volum cu acelasi nume, publicat in 2004 la Berlin, Primul roman al scriitoarei, the Dark Room, din 2001, a fost nominalizat la Booker. E o povestire sensibila, scrisa din perspectiva naratorului omniscient despre un tanar englez introvertit care vine sa ia niste mostre de apa pentru un proiect de cercetare intr-o tara din fostul lagar de est si interactioneaza cu o tanara mama atragatoare prin intermediul fiului ei, care joaca rolul de traducator. Miza e bariera de comunicare datorata tuturor diferentelor existente intre cele doua lumi. Mie nu mi s-a parut deloc atat de grozava cum pare sa i se fi parut juriului, de a inclus-o in antologie, insa pot sa-i inteleg perfect pe vesticii fascinati de un asemenea subiect.
Toby Litt are acum 44 de ani si publicase deja la data antologiei doua volume de proza scurta si cinci romane. Povestirea “Iepurele salbatic” inclusa in volum a fost scrisa special pentru el. E un experimentalism de-ala care pe mine nu ma da deloc pe spate, insa trebuie sa recunosc, are si umor cand se prezinta ca un fals scriitor victorian la inceput, in cautarea iepurelui salbatic ce are sa devina “un animal viu, literar”. E o chestie plina de referinte culturale, in care autorul tot vede iepuri prin galerii de arta, carti si biblioteci, pentru ca, in final sa se si transforme intr-un iepure si sa ne prezinte lumea prin ochi iepuresti. Sunt si desene, cate unul pentru fiecare capitol (numite Scotia, Tara Galilor, Anglia, Irlanda). Sa fie la ei acolo, nu sunt rele descrierile, pot fi interesante trimiterile, dar pe mine m-a plictisit de moarte.
Rachel Cusk, o englezoaica de 45 de ani, pare sa fie una dintre cele mai premiate autoare ale antologiei si scrisese 6 romane in 2006. Povestirea “Dupa Jertfirea lui Isaac de Caravaggio” a fost scrisa pentru BBC, in cadrul unei serii speciale dedicate tablourilor celebre. E foarte buna de la cap la coada, desi subiectul poate parea banal – povestea despre lupta dintre dragostea pentru copil (aici paterna) si cea pentru partener. Scrisa din perspectiva personajului principal, un barbat casatorit, cu copil, care se indragosteste de o alta femeie, schita e dezvoltata foarte intens si empatic, desi pe numai 4 pagini. Mi-a placut si as vrea sa mai citesc Rachel Cusk.
“Aventurile unor pierde-vara pe Costa Brava” ii apartine lui Alan Warner, scriitor scotian de 48 de ani care a scris 5 romane, cel de debut fiind premiat cu Somerset Maugham. Povestirea este de un umor fabulos, desi dus uneori pana la extrem si grotesc, e foarte vizuala, o vad ecranizata destul de usor, pentru ca predomina umorul de situatie si cel de limbaj. Cred ca-n engleza suna de 5 ori mai bine, insa traducerea din volum nu e rea (George Volceanov). Daca scotianul reuseste sa scrie asa sustinut, pe parcursul unui intreg roman, cred ca e foarte misto de citit. In orice caz, un nume care mi-a atras atentia.
Urmatoarea povestire, “Echilibrul” de Nicola Barker, m-a enervat ingrozitor. O tampenie presupus postapocaliptica (cred, jur ca nici nu sunt sigura, e mult prea nasoala ca sa ma fi concentrat suficient) in care au mai ramas cinci insi – de fapt 4 si un copil – si abereaza unii despre altii, dup-aia gagicile decid ca una sa se culce cu unul si dup-aia sa-l omoare ca sa nu stiu ce, probabil doar pentru a naste comentariul din final ca asa era inainte, lumea a treia versus capitalisti – trebuie sa fie un echilibru. What the fuck?!
“Omul de ianuarie” a lui David Mitchell este si ea una dintre favoritele mele. E o povestire noua, scrisa pentru volumul de fata, dupa ce romanele sale, in numar de trei, au fost mult premiate si nominalizate. Nu ma mira deloc, pentru ca englezul de 43 de ani scrie excelent! Mi-a adus aminte de Cum mi-am petrecut vacanta de vara a lui TO Bobe, fiindca povestirea e scrisa tot din perspectiva unui copil, fara compunerea si deraierile lui Luca, insa cu cuvintele, preocuparile si gandurile varstei exprimate extrem de autentic si de interesant. Plus ca, in ciuda sensibilitatii si profunzimii povestii, e presarata cu un umor underground de mare calitate. Si baietelul lui Mitchell are puseuri de imaginatie, create de evenimente infricosatoare, iar finalul este aproape horror. Un alt scriitor pe care sigur il voi citi mai departe cand se iveste ocazia.
“Zdroncanitorii” lui Susan Elderkin e un fragment din romanul “The Voices”, al doilea pe care l-a scris englezoaica de 44 de ani. O zi din viata unei femei care traieste cu sotul si copilul undeva prin Australia de vest si rememoreaza felul in care si-a cunoscut sotul, printre evenimentele zilnice care-o fac ba sa se irite cumplit la adresa lui, ba sa se induioseze. Personajul este foarte bine conturat aici, in numai cateva pagini, si promite sa fie o femeie complexa, de urmarit cu interes. Si aici avem de-a face cu o voce exterioara care spune povestile, deci cu o tehnica destul de “clasica”, la fel ca in majoritatea fragmentelor antologiei, insa asta nu mi se pare deloc rau.
Scena “oameni de frunte” este decupata din romanul The Bad Shepard al lui Peter Ho Davies (mama chinezoaica, tata englez), care inca nu fusese finalizat la data publicarii antologiei. Poate cel mai interesant fragment din punctul de vedere al subiectului abordat din intreaga carte, intr-o proza de o calitate extrem de buna. Rotheram e un neamt fugit in timpul razboiului in Anglia impreuna cu mama sa, din cauza tatalui evreu. Incepe sa lucreze pentru Intelligence Service ca translator si e trimis sa verifice daca Rudolf Hess este intreg la cap sau face pe nebunul, in vederea procesului de la Nuernberg. Abordarea lui Ho este foarte curajoasa, cu un Hess genial, iar personajul Rotheram extrem de bine descris. Asta e un roman pe care sigur vreau sa-l citesc, mai ales ca presupun ca are ceva distopie prin el, mi s-a parut fascinant.
A.L. Kennedy este un romancier scotian care scrisese patru carti de povestiri si patru romane la data publicarii antologiei. “Camera 536” este un fragment dintr-un roman inca nepublicat. Bun, din perspectiva unei amnezice care descrie starile nebuloase prin care trece, evenimentele in ceata, senzatiile pe care le are. Foarte dramatica intalnirea cu cei care probabil sunt familia ei, bine gradate emotiile celorlalti. Nu m-a impresionat cine stie ce, insa e limpede ca avem de-a face cu un scriitor foarte experimentat si sigur pe propriul condei.
“Uita-te la mine, sunt frumoasa!” este o povestire noua a englezului Ben Rice, 40 de ani, care a mai castigat un premiu pentru o nuvela. Interesanta abordarea povestirii, care este scrisa ca un monolog al unei mame care povesteste pentru fiul sau ce l-a determinat pe sot sa renunte la pasiunea de crescator de pesti – criza de isterie a nevestei unui prieten care avea aceeasi obsesie. Foarte colocviala si foarte realista, amuzanta foc pe alocuri si placuta la citit. Departe de a fi, insa, ceva iesit din comun.
David Peace este un englez de 45 de ani care, dupa ce a scris un cvartet de romane despre Spintecatorul din Yorkshire, un criminal in serie, a trecut la un roman despre grevele minerilor, numit GB84. Textul “Sa-i dam drumul” face parte din acest roman, iar eu nu pot citi asa ceva. Povesti despre grevisti care-si spun “tovarase” si miscarile lor sindicale, bleah, imposibil. Tehnica lui Peace e interesanta, fraze scurte, fragmentare pentru a crea atmosfera. Insa nu se poate urmari, e booooooring to death.
De Hari Kunzru mai auzisem, e jurnalist de succes, dar cel mai probabil i-am vazut romanele in librarii, se pare ca romanul sau de debut, The Impressionist, a fost tradus in multe limbi. Povestirea din antologie, probabil scrisa pentru ea, se numeste Lila.exe si mi s-a parut de o banalitate crasa. Un pusti indian genial e fascinat de mic de calculatoare, apoi de virusi si reuseste sa creeze un virus care, in finalul povestii, face inconjurul lumii. Really? Nu e absolut nimic deosebit nici in stilul de a scrie, asa ca verdictul a fost total bore.
Londonezul Philip Hensher mi s-a parut un prozator puternic dupa povestirea “In vreme de razboi” – dealtfel a scris si romane, insa proza sa scurta a fost mai de succes. Subiect profund, singuratatea umana si lipsa de sens, in special lipsa de insemnatate pe care si-o descopera personajul principal. Calatorie in India fara scopul vreunei iluminari, intalnire cu o femeie pe care scriitorul vrea s-o faca semnificativa, prin faptul ca-i lasa niste portocale, aduse parca ritualic, cate una, de intreg personalul hotelului unde se intalnisera. Un pic prea sumbra si intortochiata pentru gusturile mele, dar scrisa cu talent, in special in dialogurile usor absurde care vor sa releve semnificatii adanci – pentru mine nu prea tine figura, dar presupun ca e destul de atragatoare these days.
“Oamenii din vis” a lui Robert McLiam Wilson este si singura povestire SF din antologie, un fragment dintr-un roman care probabil a fost publicat intre timp, “The Extremists”. Ideea este excelenta si faptul ca nu se dezvaluie (cel putin in scenele incluse) explicatia fenomenului e mai degraba atragator decat enervant. Personajul principal incepe sa se trezeasca in pat, in propriul dormitor, incepand de la finalul celui de-al doilea razboi mondial, cu soldati care murisera in diverse moduri. Vii, acestia trebuiau convinsi (initial cu greu, apoi din ce in ce mai usor) de realitatea a ceea ce-i inconjoara. Se creeaza la initiativa primului venit, un francez din Rezistenta, o retea cu fonduri si investitii din ce in ce mai mari pentru reintegrarea acestor soldati reinviati in societate. Fragmentul este foarte promitator si in mod sigur as vrea sa citesc intreaga carte.
Pe Zadie Smith cred ca o cunoaste mai multa lume, a fost tradusa si la noi – a scris trei romane, White Teeth, The Autograph Man si On Beauty. Eu nu citisem nimic de ea pana acum. Povestirea noua inclusa aici, “Martha, Martha”, nu mi-a spus mare lucru. O fata de culoare, nigerianca, vine la o agentie imobiliara pentru a-si cauta locuinta undeva in US. Narata de agenta imobiliara, o ciudata nonconformista numita Pam, cu o singura trecere la ceea ce simte Martha, cand priveste o fotografie, povestea nu mi se pare impresionanta prin aproape nimic. Faptul ca Zadie Smith este jumatate jamaicana e probabil ce atrage cel mai mult la scrisul ei, subiectele “exotice” si perspectiva “celuilalt”, insa eu asa m-am saturat de multiculturalismul asta nedublat de nimic altceva – si mi se pare ca asta e cazul la Smith – ca nu am nicio tragere de inima sa continuu.
Ultima povestire a antologiei ii apartine lui Adam Thirlwell, cel mai tanar dintre scriitorii inclusi – are acum 34 de ani, iar in 2006 publicase un singur roman, Politics. “Alfabetul chirilic” ar fi putut fi o povestire foarte buna daca autorul n-ar fi simtit nevoia sa puna o fraza explicativa total, dar total superflua la sfarsit si daca redactorul sau altcineva ar fi avut bunul simt sa se prinda si sa i-o scoata. Asa, povestirea despre avortul facut de sotia rusoaica de 41 de ani a unui celebru regizor latino-american de 72, care se iubesc against all odds si de fapt in secret si-ar fi dorit copilul, ramane doar o incercare promitatoare. Un amanunt care pe mine m-a deranjat, dar care presupun ca-i lasa paraleli pe cititorii britanici si vestici in general este ca, dupa ce ne spune ca profesoara de rusa a regizorului e nascuta la Minsk, aceasta o suna pe mama ei in…Rusia. In 2003 nu mai e admisibil sa plasezi capitala Bielorusiei in Rusia, ca s-a destramat URSS-ul de multisor. Si sa nu mi se spuna ca fata de 20 de ani se nascuse la Minsk, dar maica-sa se mutase in Rusia intre timp, ca nu tine.
In fine, am citit antologia cu curiozitate si adeseori bucurie. Am facut un mic research printre premiile si nominalizarile la Man Booker Prize, ca nu am avut rabdare si pentru altele, din 2000 pana in prezent, si am vazut ca, dintre cei prezenti in antologie, nu a castigat niciunul intre timp, insa au fost nominalizati (pe long sau short list – pun SL pentru short) urmatorii:
Sarah Waters, SL de 3 ori! in 2002 pentru Fingersmith, 2006 pentru The Night Watch si 2009 pentru The Little Stranger
David Mitchell SL in 2004 pentru Cloud Atlas, in 2006 pentru Black Swan Green si 2010 pentru The Thousand Autumns of Jacob de Zoet
Philip Hensher in 2002 pentru The Mulberry Empire si 2008 pentru The Northern Clemency
Zadie Smith pentru The Autogramh Man in 2002 si SL pentru On Beauty in 2005
Nicola Barker pentru Clear – A Transparent Novel in 2004 si SL pentru Darkmans in 2007
Rachel Seiffert pentru Dark Room in 2001
Monica Ali SL pentru Brick Lane in 2003
Rachel Cusk pentru In the Fold in 2005
Andrew O’Hagan pentru Be Near Me in 2006
Peter Ho Davies pentru The Welsh Girl in 2007
Alan Warner pentru The Stars in the Sky in 2010
Deci 11 dintre cei 20 de scriitori alesi au confirmat si acolo, unii in mod repetat. Topul meu 5 personal din antologie, ca stiu ca lumea sa da in vant dupa asa ceva, desi e foarte greu de judecat un scriitor dupa o biata bucatica de text, ar arata asa:
1. Peter Ho Davies
2. David Mitchell
3. Alan Warner si Rachel Cusk
4. Dan Rhodes
5. Sarah Waters si Philip Hensher
Ma mai intereseaza tare sa citesc antologii de genul asta, asa ca daca are cineva recomandari, in afara de Granta, care face acelasi lucru si pentru tinerii scriitori americani, le astept cu multumiri. Insa de data asta le voi lua in engleza, promit!
20/06/2012 at 8:47 pm (Critică)
Cartea Romaneasca, 2011
Sunt foarte fericita c-am dat de inca una dintre acele carti de critica pe care le citesti ca pe apa, ca pe romanele de aventuri, ca nemancatul. Si mai este si scrisa de o doamna, ceea ce-mi dubleaza placerea! Am stiut eu ce-am stiut cand mi-am rugat prietenii sa mearga la cumparaturi si am pus cartea Biancai Burta-Cernat pe lista, alaturi de Franghia lui Radu (care nu exista la Carturesti, evident, de ce nu ma mir 😦 ), Eroticon-ul Mihaelei Ursa, Capcanele lui Boia, Calatorie in Romania a lui Sitwell si Femeia de la miezul noptii a lui Radu Albala.
De ani de zile eram fascinata de aceste doamne cu care, practic, a inceput literatura romana (de gen feminin) si extrem de curioasa, pentru ca am cunostinte foarte limitate in materie. De citit nu citisem decat pe inevitabila Hortensia cu ciclul Hallipa, Panza de paianjen a Cellei Serghi si Voica Henriettei-Yvonne Stahl (la Pontiful si la Cartea Mironei m-au lasat nervii). Bianca-Burta Cernat a reusit, prin aceasta carte, nu numai sa-mi dea informatiile la care tanjeam, ci, in special, sa-mi deschida apetitul pentru lectura celorlalte ladies of the interbellic pe care le analizeaza indeaproape: Ticu Archip, Sanda Movila, Lucia Demetrius, Anisoara Odeanu, Sorana Gurian si Ioana Postelnicu. Aveam inca dinainte dorinta irepresibila de a citi pe cineva care se numeste Anisoara Odeanu, nu vi se pare un nume absolut definitoriu pentru perioada respectiva?! In cazul Ioanei Postelnicu (singura cu ceva cunoscut si se pare meritoriu, dupa 50, ciclul Vlasinilor) nu m-am apropiat din cauza antipatiei cu care o mentioneaza Monica Lovinescu in jurnale – era atat de cerebrala femeia asta, incat am avut incredere in judecata ei. Din nefericire imi va fi, probabil, extrem de greu sa gasesc romanele si nuvelele mentionate. Marea mea speranta ramane internetul, doamnele au fost reeditate cu foarte multa vreme in urma si cu multa parcimonie. Daca ma poate ajuta cineva cu idei in acest sens, se accepta cu recunostinta!
Volumul tinerei m-me la critique este, dupa parerea mea, impecabil. Prezinta autoarele si din punct de vedere biografic, astfel incat sa incite potentialul de mica barfitoare de salon existent in orice femeie – eu mi-l recunosc cu asupra de masura. Insa nu face acest lucru folosind propria voluptate (in caz ca exista) de a exploata micile detalii picante sau patetice ale vietilor respective, ci il face cu distinctia si discretia unei adevarate lady. M-am amuzat absolut copios constatand ca vulgaritatea, duritatea si delirul aberant din partea unor critici barbati din epoca la adresa scriitoarelor respective sunt contrabalansate elegant de atitudinea deloc partinitoare, mult mai putin “feminista” decat s-ar putea banui, lucida, profesionista si rafinata a Biancai Burta-Cernat. Insa, desigur, nu amanuntul biografic (desi adeseori excentric-senzationalist, ca in cazul Soranei Gurian sau putin rizibil, ca in cazul Cellei Serghi) reprezinta carnea cartii si ceea ce o face un eveniment, dupa mine, intre cartile recente. Ci capacitatea tinerei literate de a polemiza cu opiniile (in general deja batrane de mai mult de sase-sapte decenii) criticilor consacrati care le-au cam aruncat pe scriitoarele epocii nu numai in sertarul separat al “literaturii feminine”, cu o doza mai mult sau mai putin meritata de condescendenta, dar si, de cele mai multe ori, la un soi de sertar al literaturii de a doua sau a treia mana. Ce este interesant este echilibrul Biancai-Burta Cernat. Ea nu le ridica in slavi nediscriminatoriu, ci argumenteaza cu precizie si bun-simt pentru acele calitati ignorate sau nedreptatite ale operei lor, neuitand sa examineze atent si slabiciunile. Iar analiza pe care o propune se sprijina, pe langa evidentul urias efort de documentare si intelegere a scrierilor in sine si a contextului si influentelor ale caror urme le poarta, pe o solida baza teoretica utilizata cu lejeritate, dar fara aroganta. Este o lucrare in care constiinciozitatea si seriozitatea se imbina perfect, pe de o parte, cu o….i-as spune modestie, in sensul in care autoarea nu cauta sa epateze, sa demonstreze propria eruditie sau calitatile polemice, si, pe de alta parte, cu evidenta placere pe care i-a provocat-o lectura, intelegerea si analiza acestor proze aparent prafuite.
Fara nicio indoiala, aceasta carte va deveni o referinta centrala pentru studierea si intelegerea autoarelor analizate, insa mie cea mai importanta reusita mi se pare evidenta capacitate a Biancai Burta-Cernat de a a se adresa (si) unei audiente de nespecialisti, de simpli iubitori de literatura, care, datorita stilului ei expresiv si atragator, desi deloc simplist sau nesofisticat teoretic, vor avea sansa de a se apropia de niste scriitoare a caror “fotografie de grup” in sepia pare sa sugereze ca au fost uitate un pic pe nedrept.
14/06/2012 at 3:43 pm (Roman)
Polirom, 2011. Trad. Alina Titei
Ei, sunt cârcotaşă de fapt! Nu ştiu la ce mă aşteptam de la o carte pentru adolescenţi… Problema e că-mi place atât de mult spaniolul, încât cer ca nemâncata numai minunăţii de la el! Mai ales că cealaltă cărticică pentru young adult, Marina, îmi plăcuse tare de tot! Ca să nu vă mai spun că tocmai am intrat pe site-ul Polirom şi e deranj, fiindcă s-a tradus Prizonierul cerului, ceea ce înseamnă comandă imediată 🙂 Vă scrisesem despre cartea asta de curând, am văzut-o în Peru în spaniolă şi era să cad în păcat – e continuarea la Umbra Vântului.
Prinţul din negură e tot un fel de gotic-horror, însă mult mai slăbuţ decât romanele care m-au încântat atât de tare – să fie numai de la numărul mult mai mic de pagini? 🙂 Lăsând gluma la o parte, povestea în sine n-ar fi rea, numai că mi se pare că Zafon face aici o greşeală de începător, care nu e, din păcate, justificată de faptul că Prinţul are ca target o audienţă cu coşuri pe faţă. În loc să pună o singură scenă, maximum două, în care singurul personaj care deţine cheia “misterului” întregii poveşti are ocazia să facă lumină (şi nu face), pune vreo zece. Şi astfel devine total bulibăşit şi neverosimil întreg romanul, e foarte enervant (mai ales că la un moment dat ghiceşti singur misterul ăla) să tot apară paznicul farului, tinerele personaje principale să-l toooot tragă de limbă, să-l someze, să-l implore, iar el să bată câmpii şi să spună aceeaşi jumătate de adevăr de fiecare dată. Asta ar fi prima greşeală.
Următorul lucru enervant e că, spre mare deosebire de celelalte cărţi ale lui, aici nu izbuteşte deloc să creeze relaţii fireşti între personaje. Ba sunt prea calde, ba sunt prea reci. Iar întâmplările sunt cam dezlânate, cam fără logică, nu au o evoluţie normală. Şi din cauza asta nici personajele nu sunt veridice, nici povestea nu ţine, îţi rămâne un tablou prost, neterminat.
Părţile bune din acest mic roman de mistere sunt însă marca Zafón: atmosfera din micul orăşel de la mare unde se mută familia Carver este redată splendid, descrierile epavei misterioase şi a cimitirului cu clovn sunt într-adevăr dătătoare de fiori, elanul şi generozitatea tinereţii te însufleţesc. Din păcate toate astea nu sunt suficiente aici pentru a lăsa o impresie puternică la sfârşit, sunt prea multe lucruri superficiale. În fine, mie tot mi-a făcut plăcere să citesc, sunt prea îndrăgostită de maniera spaniolului ca să-mi sune totul rău. Nu cred, însă, că-mi iau şi restul trilogiei. A, o ultimă remarcă – nu e nici tradusă grozav.
12/06/2012 at 6:07 pm (Fantasy, Roman)
Nemira, 2009. Trad. Antuza Genescu
După cum spuneam, antologia de proză scurta a lui Robin Hobb/Megan Lindholm pe care am citit-o cu plăcere de curând, mi-a adus aminte că aş avea prin bibliotecă o saga fantasy semnată Hobb. E vorba de cea de faţă, trilogia Farseer, denumită astfel după dinastia conducătoare a celor 6 Ducate – Middleearth-ul lui Tolkien sau cele 7 Regate ale lui Martin :). E scrisă, dealtfel, mai mult sau mai puţin concomitent cu chinurile lui Martin la seria Gheaţă şi foc, iar cei doi autori au în comun şi stilul foarte realist şi contemporan, fără elfi şi gnomi, cu construcţii de personaje veridice şi întâmplări plauzibile şi numai vagi elemente fantasy, cât să adauge nişte farmec.
Robin Hobb scrie foarte bine, desigur influenţată de studiile creative-writing americane, dar fără ca acest lucru să fie foarte evident sau deranjant în vreun fel. Nu pot să evit paralela cu GRRM în permanenţă fiindcă, fără să susţin că l-a copiat, similitudinile apar în tot locul. Settingul celor 6 Ducate seamănă cu curţile europene medievale, intrigile sunt şi ele la loc de cinste, iar Regele şi ai lui se luptă şi aici cu o ameninţare din afară. Mai puţin fantasy decât Ceilalţii lui Martin (Hobb menţionează şi ea nişte creaturi numite la fel, însă încă nu se desluşeşte ce-i cu ele în acest prim volum), Piraţii Corăbiilor Roşii au un stil aparte de a face ravagii: răpesc oamenii de prin ducate şi…le dau drumul dacă nu li se plăteşte răscumpărarea. Ostaticii eliberaţi sunt aici elementul fantasy, pentru că devin neoameni, le dispar complet sentimentele faţă de semeni, se poartă ca nişte fiare şi trebuie adesea ucişi de propriile familii.
Nu am decât primele două părţi, Ucenicul asasinului şi Asasinul regal (2 vol.) şi din păcate nu am cum să mi-o comand pe cea de a treia, Răzbunarea asasinului, în timp util. Mă enervează când se întâmplă chestia asta fiindcă intervin alte cărţi, amân şi după aceea îmi amintesc doar ca prin ceaţă care fusese povestea. De data asta nu sunt convinsă, însă, că se va întâmpla acelaşi lucru, pentru că personajul principal al trilogiei, bastardul Fitz, este ataşant fără să devină enervant prin perfecţiune sau să afişeze cine ştie ce stofă de erou, iar desfăşurarea evenimentelor este dozată foarte bine de autoare, cu evoluţii credibile, întorsături de situaţie imprevizibile şi cam tot ce trebuie pentru a evita clişeele şi ocoli plictiseala.
Principalele elemente fantasy de până acum sunt două puteri aparte cu care se nasc sau pe care le dobândesc anumite personaje. Unul dintre ele este Meşteşugul (sunt curioasă cum o fi fost în engleză, the Craft?), abilitatea de a pătrunde în mintea altcuiva şi de a comunica direct sau chiar a controla persoana respectivă. Celălalt este Harul (the Gift? the Charm? the Wit?), abilitatea de a comunica nemijlocit cu un animal şi de a simţi ce simte acesta – iarăşi nu se poate evita asemănarea perfectă cu Martin şi relaţia dintre fraţii Stark şi lupii lor străvechi. Desigur că ambele calităţi s-au mai văzut prin multe alte poveşti, însă Robin Hobb le şi descrie într-un mod interesant şi le şi utilizează inteligent, cu destulă parcimonie încât să nu te sictirească de ele.
Fitz e bastardul fiului cel mare al regelui Shrewd, Chivalry, şi este adus la curte de către rege cu un scop nedefinit pentru toată lumea, inclusiv pentru Burrich, grăjdarul şef, căruia i se dă în grijă. În secret devine ucenicul misteriosului Chade, pentru a fi antrenat ca asasin regal. Devine astfel martor sau actor al celor mai fierbinţi evenimente din cele 6 Ducate. Nici educaţia pe care o primeşte mai de voie, mai de nevoie, nici însărcinările de la prieteni sau duşmani nu prea îl lasă liniştit vreo clipă, aşa că are parte de 8 ani cu adevărat grei până devine adolescentul de 14 din finalul primei părţi. Hobb reuşeşte un echilibru de invidiat, puştiul e natural, păţaniile lui nu sunt voit “educative”, nu există sentimentalism lacrimogen. Lumea creată respiră firesc şi-ţi face plăcere să citeşti povestea.
10/06/2012 at 8:31 pm (Roman)
Polirom, 2004
Cand am terminat (in chinuri, norocul meu ca-i scurta) cartea asta mi-am adus aminte de bancul ala idiot de la scoala: care e subiectul din propozitia “Venea o moara pe Siret”? Venea, fiindca-l omoara pe Siret. Cam tot atata sens are si cartea lui Bogdan Suceava, si cam tot atata legatura exista intre titlul asta complet cretin si subiectul romanului. Pacat de coperta, e una dintre cele mai reusite pe care le-am vazut in colectia Ego Proza de la Polirom! Ba, privind-o, imi vine sa fac si niste legaturi cu tema, ceea ce este de mirare, pentru c-as recunoaste, astfel, ca exista o tema si nu prea vreau!
Sa incep cu partile bune… Adica nu, intai sa incerc sa deslusesc putin despre ce scrie Bogdan Suceava in romanul de fata. Pai e un fel de satira la adresa maniei religioase in care a cazut o mare parte din societatea romaneasca dupa 89. Cine citeste pe-aici stie ca asta ar trebui sa ma incante la maximum, este probabil imbecilitatea pe care o detest cel mai tare la poporul meu iubit, iar mistocareala pe subiect a fost si este una dintre marotele mele favorite. Ei, de-aia spuneam c-as vrea sa incep cu partile bune – asta e principala parte buna! Alaturi de Cimpoesu in Simion si C-P Badescu in Luminita, Suceava ma bucura nespus ca-si bate joc, uneori cu talent, de habotniceala si popime. O alta parte excelenta, favorita mea, este locotenentul de Securitate Traistaru, care este pisica! Adica felina pe bune, a fost transformat in motan printr-un experiment al serviciului de informatii uzbec – ge-ni-al! Ultima chestie misto de care-mi aduc aminte este ca profetul Vespasian Moisa (hai, ca si numele e bine gasit) se naste cu harta Bucurestiului pe piept, ca semn. Si gata, urmeaza treburile nashpa.
Povestea nu are absolut niciun fel de cap si coada, nu te poti concentra nici macar cinci pagini legate. Poliloghia profetului Vespasian Moisa despre cucerirea Bucurestiului prin credinta si amestecatura cu aberatii despre teoria vibratiilor, steaua Nemesis, limba romana cea mai veche de pe pamant este interesanta ca idee, incearca astfel sa puna in evidenta cate prostii se spun in sustinerea diverselor culte, secte, bla bla, insa nu ajuta deloc la faptul ca nu exista poveste. Ca intamplarile nu reusesc sa te intereseze neam. Securistii care urmaresc diversele secte nu reusesc sa fie haiosi prin prostia lor, asa cum ar vrea autorul, raman undeva in neant (cu exceptia motanului, bineinteles). Aparitia lui Stefan cel mare si lupta sectei stefanistilor cu secta lui Moisa n-are niciun haz, nu demonstreaza nimic, iar finalul e derizoriu. Dialogurile incearca sa fie colocviale, vii, sa puna in evidenta clisee de gandire, clisee verbale etc. Nu izbutesc, sunt atat de talmes-balmes, iar personajele intre care se poarta sunt atat de lipsite de relief, incat se pierd undeva la limita intre incontinenta si absurditate. Ca tot am pomenit personajele, va jur ca tin minte numele pe care deja le-am mentionat, plus pe unul Trubadurul si pe una Barbie, numai pentru c-am inchis cartea cu jumatate de ora inainte de a incepe sa scriu insemnarea. Finalul cartii anunta un nou profet pe vreo trei-patru pagini (ala vechi e omorat cred…) care sunt imposibil de urmarit.
Si ca sa nu renunt la vechea mea meteahna, cel mai tare m-a amuzat comentariul lui Horia Garbea de pe coperta IV: “Proza lui Bogdan Suceava este interesanta, vie, imposibil de abandonat, caracterizata de o logica impecabila a faptelor si o autenticitate rara a personajelor.” In-cre-di-bil! Noi doi am citit fiecare alta carte, ba eu cred c-am citit contra-cartea… In sensul ca nu numai ca faptele nu au nicio logica, dar eu cred ca Bogdan Suceava nici nu a intentionat ca ele sa aiba vreo logica, asta e si ideea, ca totul e o cretinatie lipsita de orice sens! Cat despre autenticitatea personajelor, e posibil sa fie adevarat, sa fie autentice, numai ca e greu de apreciat daca nu-ti aduci aminte nimic despre ele!
Imi pare sincer rau pentru Bogdan Suceava, cred ca n-am inceput sa-l citesc cu cartea potrivita, stiu c-a scris ceva SF (premii de la Nemira) – poate acolo sa ma convinga cat de cat. Intre timp cred ca iau o pauza de scriitori romani, ca vad c-am intrat intr-o “spirala negativa” 😀 Ma duc sa-mi revigorez karma cu niste fantasy si sa tin cu Irlanda contra Croatiei.
10/06/2012 at 7:14 pm (Roman)
Tracus Arte, 2010
Din cate imi aduc aminte Ioan Grosan a primit ceva premii pentru cartea asta, a concurat la cartea anului sau asa ceva cu Radacina de bucsau a lui Nimigean – aici sunt tentata sa inserez un LOL si chiar un ROTFL, trebuie sa fii cam delusional sa le compari. In orice caz, a fost bagata in seama, a facut valva. E a doua carte pe care i-o citesc, dupa “Un an de zile la portile Orientului”, care mi-a placut foarte mult. Am fost putin nedumerita cand am vazut “sfarsitul volumului 1” la final, intrebandu-ma daca e si volumul 2 pe undeva prin eter si daca lumea care a premiat-o sau apreciat-o n-ar fi facut mai bine dac-ar fi asteptat continuarea.
Un roman care mie nu mi-a spus mare lucru, poate in primul rand pentru ca nu prea e legat ca un roman. Partea a doua poate schimba lucrurile, dar ma indoiesc. Ioan Grosan e foarte bun pe bucati mici, ceea ce inteleg ca este evident pentru cei care i-au citit proza scurta. Intregul nu prea stiu unde vrea sa mearga si ce vrea sa demonstreze. De exemplu habar n-am cine e “omul din est”, se refera la un personaj anume, sau e generic? Fiindca povestea urmareste cativa profesori de scoala dintr-un orasel transilvanean la sfarsitul anilor 80, creand un protret anecdotic al fiecaruia. Il avem pe Iuliu Borna, poate cel mai “normal” dintre ei, cu veleitati de scriitor. Care scrie, de fapt, povestile, care se transforma in realitate numai daca provoaca rau… Facil, cum au observat destui comentatori si pacat, fiindca unele dintre episoadele narate sunt de un umor irezistibil. Pe Nelu Cucerzan zis Sanepidu’, care ocupa o buna parte a cartii cu aventurile lui amoroase de-a lungul si de-a latul Romaniei, in cautarea reprezentantei tipice a fiecarui loc. In contextul asta, trebuie sa recunosc, sunt probabil unele dintre cele mai reusite scene ale romanului. Excelente cele cu bucuresteanca sedusa sub identitatea unui roman-american petrolist din Dallas, cu final in Muzeul Satului, si cu ardeleanca Tit-Livia Porolissa Pop si taica-su. Numai ca aceasta campanie de cucerire nu are un motiv prea credibil, personajul e cam dezlanat si scrie epistole prea docte, iar porecla de Sanepidu alaturata minunatului prenume Nelu ma scoate din minti de nervi, e o idiotenie gen Nuti spaima consitutii si strica de la cap la coada orice farmec ar fi putut avea individul in carte, inca o data dovedind ca alegerea unui procedeu atat de facil echivaleaza fix cu o bata in balta. Grigore Samsaru se trezeste intr-o dimineata cu dorinta irepresibila de a intra in partid si termina in secretara de partid… Hai, pe bune?! Nu cred ca mai e nimic de spus. Willy Schuster e un sas care scrie din studentie osanale partidului si conducatorului iubit si viseaza la un nemaintalnit trofeu cinegetic, in timp ce are o amanta unguroaica pe care o vizitase si tatal lui in tinerete. Intervine o vanatoare a lui Ceausescu in regiune, se face tapaj pe poezii nationaliste si patriotice, se iau la misto alte cateva clisee ale comunismului.
Revin si-arat: asa, si? Avem cateva episoade scrise bine, unele cu un umor nebun (marca inregistrata Grosan, stiuta de mine din O suta de zile…), dar unde vrea sa ajunga? Si am sa insist sa inteleg cine e omul din est, fiindca din volumul de fata nu se desprinde niciun destin care sa merite a fi urmarit. Dealtfel si cuvantul “destin” este mult prea pretentios pentru descrierea avatarurilor amoroase ale catorva indivizi, fiindca astea detin prim planul. Am citit ca acest roman era asteptat de toata lumea, se faceau pariuri daca iese sau nu. Si ma surprinde c-a fost atat de bine primit (desi cronicile citite de mine, ale lui Andrei Terian si Cosmin Ciotlos, sunt foarte reci, daca nu negative de-a dreptul) in conditiile in care nu aduce nimic nou ca perspectiva asupra anilor respectivi sau ca tehnica si este atat de imprastiat.
03/06/2012 at 11:48 pm (Imbecilitati)
Oare cat de imbecil poti sa fii? Astfel incat sa-ti pui toata viata pe Facebook – ce faci la ora 2, cu cine esti in ce carciuma, cu cine te intalnesti peste 3 ore, unde ai aterizat ieri noapte, sa expui poze cu temiricine, poze cu temirice, comentarii la postari cretine si glume de baraca – iar apoi sa te intrebi de ce te desconsidera prietenii (real life) carora nu le raspunzi la un sms sau un mail pe care l-ai primit MAI DEVREME pe ACELASI fucking device de pe care baladezi ca o vita incaltata pe social media? Adica, pe langa faptul ca nu esti capabil sa te bucuri de propria viata fara s-o “impartasesti” ca un cretin cu milioanele la fel de dobitocizate ca tine, superficiale si low, iti mai asumi cu suprema si aroganta prostie si riscul de a-i indeparta fix pe aia carora le pasa? Beats me…
03/06/2012 at 5:58 pm (Non fiction)
Humanitas, 2012
Nu stiu cand si daca as fi dat, normaleweise, de cartea asta a lui Marius Chivu. In fond, de ce te-ar interesa in mod deosebit un jurnal de calatorie scris de un critic literar?! 🙂 I-as fi cumparat mai degraba volumul de poezie, lansat tot anul asta la Brumar, despre care stiam de la white noise. Si aproape sigur o carte de critica, fiindca e unul dintre relativ putinii critici din peisajul actual pe care nu-l citesc scrasnind din dinti de nervi. Dealtfel, intr-o disputa de acum vreo doi ani cu zum aici pe blog, fix pe tema asta, a fost singurul exemplu pozitiv pe care l-am gasit dintre criticii tineri. Din fericire, intamplarea a facut sa primesc ambele lui carti saptamana asta, asa ca am inceput cu cea cu poze, in pur stil corporatist! 😀
Mi-a fost initial putin cam teama de ea. Stiti cum e, ca atunci cand unul dintre sportivii tai favoriti pleaca la alta echipa sau trece la alta categorie de varsta sau schimba tehnica. Ma gandesc la Michi Shumacher, la Ronaldinho, Sven Hannavald, intelegeti voi. La ce puteam sa ma astept de la un pusti care a scapat de pix si hartie, si-a luat calul si prastia catre o destinatie spectaculoasa, iar apoi s-a apucat sa scrie despre? Hm… In general intreprinderile astea nu ies grozav. Descrierile rezultate pot fi ori digresive si livresti, de-ti vine sa urli celebrul “finish the fucking stooory” al lui Elaine, ori textele total sufocate de personalitatea “literara” a autorului, care trebuie sa demonstreze neaparat si neincetat propriile dexteritati lingvistice sau sa etaleze referinte culturale de preferinta obscure sau de nisa. Se mai putea si oarecum de-a-ndoaselea, avand in vedere dificultatea unei calatorii pe Himalaya, si anume ca povestea sa fie incotosmanata de detalii despre urcus si tehnici, lauda de sine, prezenta continua a vitejiei cutezatorului bla bla. Sau (cel mai rau din punctul meu de vedere) se putea sa ne trezim cu o poliloghie de-aia “calatorie spirituala” gen, in care cad tot mai multi intelectuali de mana a doua care ajung prin zona budism, Tibet, Dalai Lama si fac un fel de halis-beris de concepte, apoi te ucid despre cum s-au luminat ei interior… In fine, ideea e ca era foarte usor de ratat fie tonul, fie muzica – intr-o astfel de carte se vede imediat daca esti onest intelectual sau nu.
Marius Chivu este. Si nu numai onest intelectual, ci si complet autentic, autoironic unde trebuie si sensibil cand vine vremea pentru asta, nu de putine ori realmente fermecator prin simplitatea si sinceritatea cu care isi construieste povestea. Fiindca e evident ca nu poti sa scrii ce traiesti cand treci printr-o astfel de experienta, ca trebuie practic sa aduni, sa recompui, ca de fapt creezi un alt eu in mijlocul altor evenimente si tocmai de asta este atat de greu sa gasesti un echilibru, sa nu aluneci pe una dintre pantele pe care le-am exemplificat (cu zgarcenie, sunt multe capcane!) mai sus. Cat de greu trebuie sa-i fi fost sa evite cliseele si, in acelasi timp, sa construiasca imagini atat de credibile si de… frumoase, pentru ca e, dincolo de orice, o carte frumoasa. Despre ce? N-as sti sa spun exact, sunt mai multe directii pe care le exploreaza si atinge cateva elemente esentiale.
Salbaticia si ineditul peisajului, desigur. Efortul, teama si lupta cu tine. Calatoria in tine, experienta spirituala solitara, marcanta fara sa cada in ridicol. Oamenii locului descrisi fara false sentimentalisme sau clisee de parada. Saracia, tristetea, obiceiurile uneori barbare, muntele, copacii, animalele. Important este ca toate astea se leaga intr-o imagine, intr-o poveste care “tine” si se tine scai de tine pana la capat. In primul rand pentru ca e scrisa simplu, cu gandul de a impartasi, nu de a epata. Si cand spun simplu, nici nu cred ca va puteti imagina cat de simplu. A, sigur, intr-o limba perfecta, esentiala, savuroasa, relevanta. Cu subtilitati si ghidusii, insa nu dintr-alea care par lucrate si chinuite, ci iesite “din poignet”, atat la nivel lexical, cat si conceptual. Rezultatul e simplitatea aceea care le iese numai marilor creatori de moda. 🙂
E o carte care face bine, fiindca e pe bune, te face sa crezi in ea si te face sa crezi in tine. Iti vine sa-ti pui bocancii in picioare si sa te apuci de antrenament, vrei si tu pe Himalaya. Ce nu sunt sigur ca vrei e sa te apuci apoi sa scrii despre asta, ca e al dracului de greu sa-ti iasa ceva atat de natural cum i-a iesit lui Marius Chivu.
Later edit: am incercat sa regasesc la white noise postarea despre Vantureasa de plastic, volumul de poezie al lui Marius Chivu, sa va dau link acolo, ea scrisese foarte frumos si avea dreptate; nu mai e acolo, asa ca va trebui sa cautati cartea 🙂
LLE: White noise a fost, ca de obicei, draguta si mi-a trimis link-ul – aici; nu stiu de ce nu-l gasisem, probabil eram cu ochii impaienjeniti… si, daca nu ma credeti nici pe mine, nici pe ea, mergeti si la Mihaela Ursa aici
03/06/2012 at 4:17 pm (Blogosfera, Imbecilitati)
De obicei ignor chestiile astea, mai ales ca ma uit foarte rar la statisticile blogului. Dar azi am fost curioasa fiindca aveam multe hituri in numai doua ore pe Turbion, care nu ma asteptam sa atraga pe nimeni, mai ales acum, pe finalul targului de carte, cand lumea are lucruri mai bune de facut. Si mi-a scapat privirea mai jos, spre searchwords… Prieteni, cineva a gasit blogul meu astazi cautand, nici mai mult, nici mai putin de:
“fratele isi fute sora poezi”
Daca asta nu e arta… nimic nu e! Aferim, natia mea!
P.S.: Credeti c-a vrut sa scrie “poezii” sau, de fapt, a misspelled cuvantul “pozitii”? 😀
 | Golgoth Curechis on GoT |
| marius iosif capota on GoT |
| Marius Iosif Capota on GoT |
 | capricornk13 on GoT |
 | Feri Balin on GoT |
capricornk13 