Diez, bemol, whatever…

Venea din timpul diez – Bogdan Suceava

Polirom, 2004

Cand am terminat (in chinuri, norocul meu ca-i scurta) cartea asta mi-am adus aminte de bancul ala idiot de la scoala: care e subiectul din propozitia “Venea o moara pe Siret”?  Venea, fiindca-l omoara pe Siret.  Cam tot atata sens are si cartea lui Bogdan Suceava, si cam tot atata legatura exista intre titlul asta complet cretin si subiectul romanului.  Pacat de coperta, e una dintre cele mai reusite pe care le-am vazut in colectia Ego Proza de la Polirom!  Ba, privind-o, imi vine sa fac si niste legaturi cu tema, ceea ce este de mirare, pentru c-as recunoaste, astfel, ca exista o tema si nu prea vreau!

Sa incep cu partile bune… Adica nu, intai sa incerc sa deslusesc putin despre ce scrie Bogdan Suceava in romanul de fata.  Pai e un fel de satira la adresa maniei religioase in care a cazut o mare parte din societatea romaneasca dupa 89.  Cine citeste pe-aici stie ca asta ar trebui sa ma incante la maximum, este probabil imbecilitatea pe care o detest cel mai tare la poporul meu iubit, iar mistocareala pe subiect a fost si este una dintre marotele mele favorite.  Ei, de-aia spuneam c-as vrea sa incep cu partile bune – asta e principala parte buna!  Alaturi de Cimpoesu in Simion si C-P Badescu in Luminita, Suceava ma bucura nespus ca-si bate joc, uneori cu talent, de habotniceala si popime.  O alta parte excelenta, favorita mea, este locotenentul de Securitate Traistaru, care este pisica!  Adica felina pe bune, a fost transformat in motan printr-un experiment al serviciului de informatii uzbec – ge-ni-al!  Ultima chestie misto de care-mi aduc aminte este ca profetul Vespasian Moisa (hai, ca si numele e bine gasit) se naste cu harta Bucurestiului pe piept, ca semn.  Si gata, urmeaza treburile nashpa.

Povestea nu are absolut niciun fel de cap si coada, nu te poti concentra nici macar cinci pagini legate.  Poliloghia profetului Vespasian Moisa despre cucerirea Bucurestiului prin credinta si amestecatura cu aberatii despre teoria vibratiilor, steaua Nemesis, limba romana cea mai veche de pe pamant este interesanta ca idee, incearca astfel sa puna in evidenta cate prostii se spun in sustinerea diverselor culte, secte, bla bla, insa nu ajuta deloc la faptul ca nu exista poveste.  Ca intamplarile nu reusesc sa te intereseze neam.  Securistii care urmaresc diversele secte nu reusesc sa fie haiosi prin prostia lor, asa cum ar vrea autorul, raman undeva in neant (cu exceptia motanului, bineinteles).  Aparitia lui Stefan cel mare si lupta sectei stefanistilor cu secta lui Moisa n-are niciun haz, nu demonstreaza nimic, iar finalul e derizoriu.  Dialogurile incearca sa fie colocviale, vii, sa puna in evidenta clisee de gandire, clisee verbale etc.  Nu izbutesc, sunt atat de talmes-balmes, iar personajele intre care se poarta sunt atat de lipsite de relief, incat se pierd undeva la limita intre incontinenta si absurditate.  Ca tot am pomenit personajele, va jur ca tin minte numele pe care deja le-am mentionat, plus pe unul Trubadurul si pe una Barbie, numai pentru c-am inchis cartea cu jumatate de ora inainte de a incepe sa scriu insemnarea.  Finalul cartii anunta un nou profet pe vreo trei-patru pagini (ala vechi e omorat cred…) care sunt imposibil de urmarit.

Si ca sa nu renunt la vechea mea meteahna, cel mai tare m-a amuzat comentariul lui Horia Garbea de pe coperta IV: “Proza lui Bogdan Suceava este interesanta, vie, imposibil de abandonat, caracterizata de o logica impecabila a faptelor si o autenticitate rara a personajelor.”  In-cre-di-bil!  Noi doi am citit fiecare alta carte, ba eu cred c-am citit contra-cartea… In sensul ca nu numai ca faptele nu au nicio logica, dar eu cred ca Bogdan Suceava nici nu a intentionat ca ele sa aiba vreo logica, asta e si ideea, ca totul e o cretinatie lipsita de orice sens!  Cat despre autenticitatea personajelor, e posibil sa fie adevarat, sa fie autentice, numai ca e greu de apreciat daca nu-ti aduci aminte nimic despre ele!

Imi pare sincer rau pentru Bogdan Suceava, cred ca n-am inceput sa-l citesc cu cartea potrivita, stiu c-a scris ceva SF (premii de la Nemira) – poate acolo sa ma convinga cat de cat.  Intre timp cred ca iau o pauza de scriitori romani, ca vad c-am intrat intr-o “spirala negativa” 😀 Ma duc sa-mi revigorez karma cu niste fantasy si sa tin cu Irlanda contra Croatiei.

Advertisements

12 Comments

  1. alexandru said,

    10/06/2012 at 10:31 pm

    Scurt, foarte scurt:
    1. Aveți dreptate, am citit și eu cartea d-lui Suceavă. Aceleași concluzii. Ego-iștii de la Polirom devin tot mai elucubraționiști.
    2. D-l Horia Gârbea a comis-o iar, vezi și critica de întâmpinare elogioasă la o recentă…operă(nici nu-i mai rețin titlul)semnată Un Cristian.
    3. Că tot suntem în vacanță, nu vă grăbiți să treceți la romane fantasy străine. Au apărut două lucrări autohtone gen ficțiune-parodie bunicele, cu cap și coadă, chiar dacă nu au rupt ele (încă) gura târgului. Prima este partea secundă a Templierilor români, a lui AdrianVoicu, la Ed. ALL. Cea de-a doua este Apocalipsa după Sile, de la Ed. Institutului European Iași. Lectură plăcută .Ciao!

  2. capricornk13 said,

    10/06/2012 at 10:49 pm

    multumesc pentru recomandari, insa nu mi-e la indemana, momentan, sa fac rost de cartile respective; nu am citit nici prima parte a Templierilor despre care vorbiti, iar autorul mi-e necunoscut (ceea ce nu inseamna neinteresant, desigur);
    nu stiu nimic despre cartea lui un cristian, desi parca am citit pe undeva ca a publicat ceva; faptul c-am mentionat remarca d-lui Garbea este intamplator, putea fi oricine altcineva, pur si simplu m-a frapat impresia total opusa;
    nu stiu cine este in vacanta, eu una sigur nu! lectura placuta si dvs 🙂

  3. 10/06/2012 at 11:51 pm

    Într-adevăr, e o dovadă de talent și de valoare să știi să-ți bați joc de „popime” și de habotniceală… N-am ce zice, dragă C. Ca și când bătaia asta de joc (la adresa celor două de mai sus) ar fi de natură, câteodată, să poată salva un roman în pericol de a fi prost…

    Pe de altă parte, mă bucur că nu-ți place toată Egoproza românească a Poliromului, cum mă temeam mai anii trecuți. Devenise, la un moment dat, chiar un pic excesiv să-ți fi plăcut baș fiecare autor citit din colecția asta epuiza(n)tă.

    În fine, nimic despre Ray Bradbury p-acilea? Mai așteptăm. 🙂

  4. capricornk13 said,

    11/06/2012 at 8:26 am

    @cristian: am zis eu ceva de talent si valoare sau ma refeream cumva la subiect? 🙂
    Altfel am mai avut discutia asta o data si ti-am mai dat exemple de autori romani care nu-mi plac; si discutia referitoare la Polirom, este limpede ca a fost editura care a publicat cel mai mare numar de volume de tineri autori romani, deci e firesc sa ne referim la ei, hai sa n-o luam de la capat, te rog 🙂
    Ray Bradbury am citit cand m-am apucat de SF, inainte de 89 si imediat dupa; nu mi-a mai picat in mana de atunci si e oarecum firesc. E un scriitor minunat, desigur, insa e acelasi lucru din celebra discutie “nimeni nu mai citeste clasici” referitoare la mainstream. Care “nimeni” si care “clasici”? Cei care scriu despre literatura pe bloguri au citit cam de multisor Dostoievski, Mann, Dickens, Balzac, Flaubert, Rebreanu et alia, e firesc sa se orienteze spre literatura mai noua. La fel si la SF, nu prea mai gasesti pe nimeni care sa nu fi citit Asimov, Lem, Bradbury, Franke, Wells etc. acum o gramada de vreme, deci curiozitatea ii impinge spre autori noi din domeniu.
    Insa, in ce ma priveste, ai dat un exemplu bun, am citit relativ putin si mi-ar face placere sa revin la Bradbury, mi-ai dat o idee buna 🙂

  5. jeje said,

    12/06/2012 at 12:04 pm

    Eu am citit de curand “Noaptea cand cineva a murit pentru tine” si mi-a placut tare mult. Nu i-am gasit nici una din hibele de care te plangi tu aici. Sigur nu ai inceput cu cartea potrivita.
    Chiar as pune-o in primele 10 romane romanesti de dupa revolutie.Intr-un top personal bineinteles.

    Apropos de SF, este o recenzie la “Vincent nemuritorul” pe Cititor SF, care are un carnat foarte lung de comentarii. Comenteaza si Bogdan Suceava, care mi s-a parut o persoana foarte OK.

  6. capricornk13 said,

    12/06/2012 at 2:04 pm

    jeje, sunt convinsă că nu mi s-a potrivit mie subiectul, ştiu că Suceavă e ok; dealtfel eu pe cea pe care ai citit-o tu şi intenţionam să mi-o iau, însă cred că nu am găsit-o şi atunci m-am mulţumit cu altceva; nu sunt de părere că poţi judeca un autor după ce i-ai citit numai o carte, sper că nu se înţelege din postare că aş avea ceva cu el! 🙂
    merci de hint, mă duc să mă uit

  7. 14/07/2012 at 2:46 am

    Dragi prieteni,
    Întâi de toate, vreau să vă spun că cea mai fierbinte dorință a mea e să apuc ziua când „Venea din timpul diez“ va fi devenit de neînțeles. Mi-aș dori să apuc o vreme când voi fi suspectat că am fost nedrept cu patria, că am inventat eu accentele nebuniei ei, că i-am atribuit lucruri de care mi-era mie frică, fără a ține seama cât de coerentă, frumoasă și întăritoare duhovnicește este atmosfera ei. Cum scriu rândurile acestea însă, prin iunie 2012, patria tocmai trece printr-o suită de ocluzii constituționale care-mi înlesnesc până la trivializare ideea de a vă povesti care a fost motivația mea de a scrie „Venea din timpul diez“. Speranța mea e că voi putea astfel adresa aserțiunea că în acest roman n-ar exista poveste. Ba există, și povestea respectivă poate fi recompusă dacă zilele acestea priviți Realitatea TV, Antena 3, sau orice alt post de televiziune unde se produc în carnaval continuu politicienii noștri.

    Cum ar fi dacă dl Traian Băsescu ar fi furat de adepții dlui Victor Ponta chiar din sediul lui de campanie, rulat într-un covor, și dus pe Dealul Patriarhiei ca să fie judecat în stil medieval? Sau invers, depinde pe cine vrei să vezi în covor. Asta e toată povestea. Cum să nu existe poveste?

    Ajuns la istovire și disperare, pe când aveam 30 de ani, fiind departe de România (care nu se mai potolea și o ținea dintr-o figură într-alta, cam așa cum se petrece și azi), m-am gândit să scriu istoria generală a crizelor valahe, cu speranța că odată numită boala, nimeni nu se va mai îmbolnăvi de ea. Firește că nu voi predica aici despre dificultățile noastre de a trăi într-o cultură atinsă cam târziu de aripa modernității (acesta e diagnosticul). Ci îmi propun să reduc la esențe instinctele distructive care vin la pachet odată cu cultura română și care sunt înscrise cu litere infinitezimale pe certificatul de naștere. Nu mi-am propus să scriu despre o singură criză morală, religioasă sau politică, ci despre toate crizele românești de vreodată, în mod generalizat, într-o singură istorie. Planul poveștii trebuia să amintească evangheliile, într-o sugestie necesară concluziei, căci spre deosebire de evanghelii, povestea Bucureștilor ar fi trebuit să aibă final ciclic (necesar pentru a ilustra comportamentul triburilor care nu prea învață, decât foarte greu). Exact ca în viață: vine Ion Iliescu și ne bagă în disperare, vine Traian Băsescu și ne bagă în disperare, vine următorul și ne bagă în disperare (e clar care e schema după doar aceste trei exemple?). Evangheliile vorbesc despre un singur profet, dar în „Venea din timpul diez“ trebuia să fie un destin ciclic: profeții se succed unul după altul și prind în tăvălugul destinelor lor condiția de român.

    Așadar, care e miza? Ce-mi propun să povestesc aici și de ce ar fi important să vă plictisesc cu aceste considerațiuni? Pentru că nu apărare artei mele pe bloguri mi s-ar părea demnă de discuții, ci altceva, o miză mult mai inteligentă, comprimată în întrebarea: ce conține experiența de a trăi în România?

    Un posibil răspuns e că atunci când te naști și ești educat în România treci printr-o experiență a bombardamentului cu aserțiuni ilogice care, însumate, îți dau niște puteri supraomenești, mai precis: te fac să vezi prin piatră. În particular, acest bombardament ajunge să producă comedie. Dar noi nu ne propunem divertisment, pe noi ne interesează miza literară, iară nu cabaretul. Vezi atâția proști încât la un moment dat simți nevoia să găsești „un gest înschis, care să rezume“ situația. O singură poveste trebuie scrisă, una singură, care să pună în balanță tot universul, care să întoarcă scorul pentru toate umilințele prin care ai trecut, umilințele de a fi fost nevoit să asculți idioțeniile tuturor acestor oameni, vreodată. (Mai aveți televizorul deschis? Da, dânșii. Aceia.)

    Cum să nu existe poveste? E povestea realității voastre (în afara cazului în care ați fost educați în vreun laborator al artelor și manierelor pe care eu, cât am umblat România în lung și-n lat, nu l-am întâlnit, și pe care bucuros aș fi să-l aflu la bătrânețe). Iar dacă n-am reușit să amuz cu povestea lui Vespasian Moisa, sincer îmi pare rău, dar vă rog nu cumva să ziceți că din pricina asta „nu mai citesc autori români“; ar fi realmente păcat. Și știți de ce? Pentru că e realitatea culturii române, care se înalță ca un fum, spre cer, în paralel cu realitatea politico-popească a patriei, care și ea tinde spre aceeași direcție, deși miroase diferit. Nu mi-aș putea-o ierta dacă eu aș ruina marca prestigioasă a literaturii române contemporane. Iar dacă tot țineți cu Irlanda la sfântul sport al fotbalului, vă spun că aș fi tare trist să preferați realitatea mult mai coerentă din „Finnegans Wake“ realității de manele și smirnă a humei natale.

    În intervențiile de mai sus am fost bănuit că am inventat povestea cu limba română veche de 7000 de ani. Vă rog frumos făceți-mi plăcerea de a vizita acest website: http://www.dacia.org/daciarevival/ și spuneți-mi cum vi se pare. De fapt, e plin internetul și de alte referințe care, mă tem, lasă în urmă prin risipă de imaginație programul editorial SF de la Nemira (nu am publicat SF la dânșii). Dacă nici asta nu merge, nu-mi mai rămâne decât să vă gâdil. În cultura română, unde colocvialitatea și apropierea dintre autor și cititor sunt permise, sper că nu-mi veți lua în nume de rău propunerea.

    Deloc în cele din urmă, din câte re-povestiri are „Venea din timpul diez“, cred că cea mai clară a fost consemnată de Sanda Cordoș, acum câțiva ani. Vă propun un test util: ia să vedem dacă povestea se poate comprima și reduce la ideile esențiale. Dacă se înțelege, atunci există poveste. Dacă nu se înțelege, atunci eu ar trebui să mă retrag din cele literare și sunt numai bun de intrat în politică. (Dacă mă vedeți la televizor, votați cu mine.)

    Sanda Cordoș începe așa: „ naratorul alege să spună, în special, trei istorii.

    Prima îl are în centru pe Vespasian Moisa, un vagabond cu origine necunoscută şi legendară, pe pieptul căruia se găseşte înscrisă harta Bucureştiului, citită, încă de la naşterea pruncului, ca fiind „harta Ierusalimului de-al doilea, semn născut, şi nu făcut, venit de la Domnul şi la care se cere închinare”. Acestui enigmatic personaj i se alătură pentru început profesorul de istorie Diaconescu şi medicul Apolodor Arghir, amîndoi onorabili cetăţeni piteşteni. Din teoria celui dintîi (potrivit căreia limba română – veche de 7000 de ani – e „cifrul de la seiful universului”) şi preocuparea pentru calviţie a celui de-al doilea se naşte o descoperire senzaţională: „În cele din urmă, au decis să studieze unul din motivele mitologice fundamentale ale poporului român, un mit care ar putea data din jurul anului 5000 î.Hr., mai precis mitul mătrăgunei. În fapt, acesta avea să fie leacul neaşteptat al calviţiei, întrucît silaba che adunată cu silabele li şi e, apoi transformate după o lege a decodificării la care cei doi au lucrat aproape trei ani, dădeau numele secret al mătrăgunei. Chelie, adică mătrăgună. O fiertură de mătrăgună în care se mai puneau şi hidroxid de sodiu, piele uscată de capră, Coca-Cola şi unt, dădea un efect spectaculos, transformînd orice spîn într-o persoană cu podoabă capilară respectabilă”. Treptat, numărul însoţitorilor lui Vespasian sporeşte („zeci şi apoi sute de oameni care nu aveau altceva au început să-l caute”, găsindu-şi cu toţii adăpost, sub numele de Vestea Domnului, într-o vilă din Piaţa Lahovary, dăruită de Vasile Gheorghe, manager general al unei companii de comerţ internaţional. Aici, mai ales graţie lui Arghir (care, între altele, poartă o bogată corespondenţă cu Patriarhia Română, Fundaţia Soros, Statul Major al Armatei I şi Ministerul Culturii – într-o excelentă – şi deloc singulară – replică la I.L.Caragiale), Vestea… se organizează, primeşte, în taină, vizita unor înalte figuri politice sau ştiinţifice, şi îşi propune – cu expresia aceluiaşi strateg – să cucerească Bucureştii.

    Aceeaşi dorinţă animă şi gruparea tinerilor (majoritatea, studenţi) conduşi de Darius Georgescu, care şi-a instalat cartierul general într-un bloc neterminat pe care a desfăşurat o pancartă cu înscrisul Guvern. Preocupaţi să rezolve criza morală a României şi să ajungă la „marele şi superbul adevăr al poporului român”, guvernanţii de la marginea capitalei propun resuscitarea unui veritabil model: „Omul absolut al românităţii a fost Ştefan cel Mare, şi tocmai modelul lui trebuie urmat”. Fericita întîmplare face ca un moldovean lovit de camion să se trezească din comă ca întrupare a voievodului; pentru cîteva săptămîni (pînă primeşte o nouă lovitură în ţeastă în urma căreia devine Ioan Vodă cel Cumplit), acesta se alătură şi îi conduce pe junii bucureşteni, mîndri de a avea un ideal întrupat şi o călăuză, de a fi, astfel, oşteni „în armata ta de oameni liberi!”. Atît paşnicii credincioşi, cît şi furioşii ştefanişti au pe urme ofiţeri ai SRI, conduşi de colonelul Focşăneanu care, exasperat, constată că „Nimeni n-a prevăzut reodată că în România pot să apară atît de multe idei tîmpite simultan. E ceva de neimaginat. Nu avem atîţia oameni să raportăm despre ele, darămite să acţionăm. (…) Avem mai mulţi români diliţi decît unguri frustraţi. De unde să aloc eu în mod judicios efectiv pentru fiecare dileală?” Între românii diliţi, ba chiar între cei internaţi la balamuc, va ajunge în scurt timp şi colonelul însuşi după ce îi mărturiseşte generalului că cea mai bună iscoadă infiltrată în Vestea Domnului (după ce unul dintre ofiţeri fusese convertit) este locotenentul Trăistaru, transformat de KGB într-un motan roşcat, rămas, însă, „cu aceeaşi abnegaţie şi spirit de sacrificiu pentru ţară”.“

    Atât deocamdată. Aceasta e România, chipul de la începutul anilor 90.
    Aștept cu speranță să nu se înțeleagă, peste ani, nici una dintre enervările mele din epocă, nici unul dintre coșmarurile mele de atunci, nici una dintre flagerările logicii pe care contemporanii mei mi le-au propus. Aștept cu speranță schimbarea la față a României, iar dacă asta nu va fi posibil, îmi reduc așteptările la doleanța mult mai modestă ca nici un nebun să nu se mai producă vreodată în public, sau cel puțin să n-o mai facă la televizor, pentru a sugera astfel idei literare copiilor care vor privi atunci.

    Al dvs.,
    B. Suceavă

  8. capricornk13 said,

    14/07/2012 at 9:25 am

    wow! buna dimineata!
    In primul rand tin sa va multumesc foarte mult pentru vizita si pentru disponibilitatea de a va asterne gandurile, in special la un text care e cam tafnos si subiectiv, deci fatalmente nedrept cu cartea dvs 🙂
    Am sa merg pe puncte, fiindca ati scris o gramada de lucruri interesante si altfel ma pierd:
    -ati adresat, intr-adevar, asertiunea ca n-ar exista poveste; si inclin sa fiu de acord cu dvs, cred ca exista; dar sper ca puteti intelege ca eu o pot percepe ca fiind confuza si fara sarm sau interes pentru mine si atunci exagerez nitel, zicand ca nu e deloc; e un procedeu;
    -referitor la ce spuneti despre societatea romaneasca, basescu, iliescu, enervarea dvs. din epoca; va inteleg si stiu unde ati vrut sa bateti si in carte – absurdistanul de acasa pictat in culori vii; faptul ca ceva e adevarat (situatia de la care ati pornit pentru a crea Venea…) nu inseamna insa, in mod necesar, ca literatura pe tema respectiva e si buna! sau hai, pe placul meu;
    -nu e povestea realitatii mele, domnule Suceava! 🙂 personal am ales sa nu mai deschid televizorul deloc din 2006, nu ma intereseaza deloc, dar deloc, ce se intampla in mod curent in “politica” si societatea romaneasca; cred c-am inteles suficient cum functioneaza gandirea, daca o putem numi asa, poporului meu, in linii mari, asa ca nu vreau sa ma mai pierd in amanunte, totul e previzibil; am ales sa-mi traiesc viata intr-un “laborator”, daca vreti, in care tampeniile respective n-au ce cauta; si departe de Romania, chiar si cat am mai trait acolo; asta nu inseamna ca n-am idee de ce se intampla, ci ca aleg sa nu ma afecteze – si atunci literatura pe aceasta tema trebuie in primul rand sa fie literatura pentru mine, abia dupa aceea mai vedem cum sta treaba
    -n-am afirmat eu c-ati fi inventat povestea cu limba romana de 7000 de ani, ba chiar sunt convinsa ca nu, fara sa ma duc pe site-ul respectiv 🙂
    -in concluzie, in aceasta carte pe mine nu m-ati convins din punct de vedere literar; am gresit, poate spunand ca nu aveti o poveste; dar nu-mi puteti lua opinia ca povestea nu “tine”; desigur ca pot sa ma insel, insa, sunt numai un cititor!
    Va multumesc inca o data pentru interventie, astept cu interes sa citesc alte carti ale dvs., faptul c-ati avut rabdarea si amabilitatea de a-mi scrie ma indeamna cu foc! 🙂

  9. 15/07/2012 at 8:51 am

    Hello,

    S-au strâns așa de multe de discutat încât, vorba dvs., ar trebui să ne scriem pe puncte. Nu înainte de a cădea de acord că cititorul are dreptul suveran de a ridica degetul mijlociu la orice moment al lecturii și a conchide “acest text nu este pentru mine”. Pe de altă parte, chiar dacă plecăm la mii de kilometri distanță, mă tem că e cumva foarte dificil să spunem “nu vreau să mă mai pierd în amănunte, totul e previzibil” despre o realitate istorică sau culturală. Pur și simplu nu închiderea televizorului e soluția. Problema e mult mai complexă și voi încerca doar să o schițez aici.

    Atunci când a scris “Daniel Martin”, John Fowles își propunea o formă de reflecție asupra a ceea ce înseamnă a fi englez; multe dintre paginile cele mai interesante ale lui Julian Barnes merg în aceeași direcție. Capitole întregi din “Ulysses” a lui Joyce invită la o complexă reflecție despre condiția de irlandez, despre ceea ce înseamnă să ai doi stăpâni, papa de la Roma și capul încoronat de la Londra. Mai că-mi vine să spun: e așa de frumos să fii vest european și să reflectezi asupra apartenenței tale culturale. Oricât de dure condițiile istorice, e aproape reconfortant să explorezi tematica identitară atunci când te-ai născut la vest de Viena. Dar cum ar fi să adresezi același set de întrebări atunci când te-ai născut la răscrucea tuturor furtunilor, când idiomul reflecțiilor tale a consemnat prima expresie scrisă după ce s-a descoperit America și după ce a ajuns cafeaua în Europa? Cum ar fi să punem întrebarea “ce înseamnă a fi român”?, și să ne propunem să dăm un răspuns literar, desprins din realitatea curentă a zilelor noastre… Un răspuns complet ar trebui să conțină o descriere completă a multitudinii de feluri de a fi român (unde prin “român” eu înțeleg pe oricine vrea să trăiască în contextul cultural al culturii cu pricina), incluzând raportările la spațiul politic (adică, trebuie să știi de ei, altfel îți taie lumina și afli atunci de ei, pe întuneric). Cred că e cea mai dificilă temă literară cu care am putea să avem de-a face, cea căreia îi datorăm cucuiul atunci când dăm cu capul de pragul de sus.

    Numaidecât ce formulăm problema așa, ne dăm seama că ea a avut o tare lungă istorie (durerea e veche); îi ghicim prezența la Nicolae Filimon (ce-o fi vrut el să spună cu zugrăvirea tagmei ciocoiești? că era reprezentativă pentru devenirea caracterelor din vremea aceea? – putem să-l credem). Întrebarea cu pricina se vede bine reliefată în “Pădurea spânzuraților”, a lui Liviu Rebreanu, dar și în “Cronica de familie” a lui Petru Dumitriu, pentru a menționa două generații diferite ale prozei. Poezia lui Octavian Goga (cea de la începuturi, căci mai târziu autorul a deraiat din perimetrul logicii, din nefericire, devenind unul dintre cei mai nesuferiți politicieni ai noștri) conține pasaje care codifică deplin trauma identitară. Lista autorilor care au răspuns provocării e lungă, dar voi cita aici un singur fragment, ceva mai recent, un fragment care mi se pare superb:
    “Floare-a lumilor, val verde cu lucori de petre rare,
    Mări pe care vase d-aur port piper și scorțișoare,
    Părând piepțeni trecuți molcom printr-un păr împarfumat,
    Strop de rouă-n care ceriul e cu nouri mestecat,
    O, Levant, în cari zefirul umfle-ai sei obraji de zeu,
    Cu simțiri aprinse umpli neguros sufletul meu!
    O, Levant, Levant ferice, cum nu simți a mea turbare,
    Cum nu vede al tău ochiu cu văpăi de chihlimbare
    Noaptea turbure din peptu-mi, zbuciumul ce am în sîn,
    De cînd sunt deștept pe lume, de cînd știu că sunt român!”

    Dacă decidem să închidem televizorul și să dăm dracului tematica zilei (ceea ce ea cu prisosință ar merita), mi-e teamă că aruncăm și copilul odată cu apa din copaie. Cum aș putea să nu mai savurez “Levantul” lui Mircea Cărtărescu (de unde provine fragmentul de mai sus), doar pentru că nu-mi arde de un experiment literar de amplitudine majoră, care ne propune o poetică diferită decât orice altceva am citit vreodată, și care ne amuză enorm, mai cu seamă când personajele văd enorm și simt monstruos.

    Firește, sunt posibile multe soluții literare (devine chiar foarte interesant să explorezi tema generată de această întrebare). Putem alege să descriem mizeria orașelor post-socialiste, să descriem disperarea și haosul curent, putem aborda totul în cheie realistă, așa cum mai mulți autori au încercat, unii cu succes, dar un lucru e cert: la o provocare atât de complexă precum cea a situării geografice a nașterii noastre nu putem răspunde altfel decât angajând maximum de inteligență disponibilă. (Nu ne propunem literatură pentru publicul larg, ci doar pentru the few, the happy few cărora le pică fisa. Ceilalți, fie fericiți.) Cloveneria e legitimă numai dacă trece dincolo de ombilicul comunicării, adică de momentul lecturii. Pe de altă parte, ne amintim acel aforism al lui Lucian Blaga, care zicea că dacă un critic ți-a citit versurile la șase dimineața, te-a nenorocit. Acest aforism a fost scris în epoca în care criticii te citeau înainte să opteze să te nenorocească (și mă refer aici numai la criticii de meserie, care iau parale de la reviste sau de la televizuni pentru a se comporta ca și cum ar fi citit).

    Dar să ridicăm mânușa, să primim provocarea, și să admitem că problema literară a descrierii incoerenței spațiului politic românesc e o problemă literară legitimă, situată la un pas logic distanță de orice formulare de natură identitară (problematică naturală în orice altă cultură, după cum socoteam mai sus) și că, de fapt, nu-i ușor deloc să scrii despre tema asta. Minune e când iese. “Levantul” e o minune de carte.

    Cu această scurtă pregătire, a venit momentul să explicăm titlul romanului nostru (a cărui apreciere din paragraful întâi nu o reamintesc aici). Așadar aserțiunea e că toți acești oameni simpatici pe care dvs. îi dați afară din laborator au, de fapt, o problemă de percepție (nu pot da diagnostice pentru că nu sunt medic psihiatru, dar dvs. ghiciți că eu am unele bănuieli, devreme ce mă ascund în spatele unui motto din Mateiu Caragiale unde se vorbește despre “nebunime slobodă”). Ei nu percep realitatea, ci aud pe alături și se manifestă ca atare. Astfel, toată politica românească devine câmpul de manifestare a unor oameni cu diverse forme de tulburări, și a fi român este congruent cu a trece prin experiența de a-i asculta pe aceștia, de a-ți proiecta viitorul în vreo legătură cu ei, a depinde de ei și de umorile lor. Asta doare teribil. Doar îngrozitor, cât o gură cu o sută patruzeci și patru de măsele toate cariate simultan. Să zicem că într-o zi deschizi televizorul și afli că salvarea unei asemenea societăți, deci și a ta, va fi asigurată de un politician, nou răsărit, care… “ Venea de departe, venea dintr-o lume pierdută, din timpul diez al simțurilor noastre rănite, deschise, acutizate, venise acum și ne vorbea despre România din anii treizeci, despre glorie și despre libertate, despre biruința noastră ca națiune și drepturile noastre ca indivizi, despre salvarea noastra în ochii Domnului Dumnezeu. O, ce frumos ne vorbea el despre salvarea fiecaruia dintre noi în parte… Ne vorbea despre toate acele idei la care suntem atât de sensibili și la auzul cărora, de cum le întâlnim în discursul cuiva, suntem gata să înflorim.” (Recunoaștem aici trimiterea la acel haiku al lui Kazantzakis: “Am rugat migdalul să-mi vorbească despre Dumnezeu. Și atunci el a înflorit.” Tot așa și a fi român înseamnă a te amorsa la o retorică de un anume fel.)

    În concluzie, ceea ce am încercat să spun aici e că problema literară e legitimă și că romanul pe care dvs. l-ați discutat chiar încearcă să răspundă la chestiune, cu titlul lui cu tot. De fapt, nu se putea alt titlu; e exact sintagma care include într-un singur concept socialismul, creștin-democrația și liberalismul local, nemaivorbind de alte combinații de diogeniști cu ștefaniști, în varii procente. Să scrie mai bine și mai clar cei ce vor veni după noi, dacă se vor dumiri ei mai mult.

    Al dvs.,
    B. Suceavă

    PS Și totuși, nu aveți curiozitatea să vizitați un website al daco-geților de serviciu de azi? Păcat, numai unele meciuri din Divizia A ating un nivel comparabil de divertisment. Hai, curaj, și ei sunt tot ai noștri…

  10. capricornk13 said,

    16/07/2012 at 12:03 pm

    Hm, ce coincidenţă, tocmai recitesc Levantul zilele astea! 🙂 Mă bucură foarte mult plăcerea şi admiraţia cu care scrieţi despre el!
    Şi sunt surprinsă de răbdarea pe care o aveţi cu mine! Mulţumesc, încerc să vă spun doar câteva lucruri, pentru că, sincer, nu prea am ce comenta, aveţi dreptate cam în toate punctele atinse şi le şi exprimaţi clar şi elegant.
    -de acord cu dvs. că problema identitară este sursă de literatură şi,desigur, de gândire şi meditaţie, indiferent dacă trăieşti la sursă sau nu; n-aş susţine nicicum contrariul; nu ştiu dacă este cea mai dificilă, aici putem dezbate mult 🙂
    -îmi plac exemplele dvs. din literatura română, sunt trei romane pe care le admir mult; pe de altă parte, nu cred că arunc şi copilul odată cu apa dacă nu vreau să ştiu amănunte despre politica de zi cu zi, însă mă interesează întregul şi arta care are legătură cu el
    -explicaţia dvs. referitoare la titlu este limpede ca Ozana cea frumos curgătoare şi vă mulţumesc mult pentru ea; acum sincer, cum credeţi că era posibil ca un cititor mediu să priceapă ce aţi vrut să spuneţi când dvs. înşivă aveţi nevoie de un paragraf imens, un citat din carte şi două referinţe livreşti? 🙂
    -desigur că problema literară este legitimă! rezolvarea nu e pe gustul meu, dar asta nu înseamnă mare lucru 🙂

    Am intrat pe site-ul cu pricina şi mi s-a ofilit browser-ul, săracul! 😀

  11. 16/07/2012 at 12:48 pm

    🙂

    Titlul se putea explica și pe scurt, în doar două cuvinte, dar parcă ar fi fost păcat să nu producem și ceva atmosferă. Dacă tot e vorba despre literatură, ne îngăduim acest lux, pentru orice altceva recurgem generos la formalism algebric. Cât despre soluția literară aleasă, decodificarea principiilor din spatele realității nu e sport olimpic de mare audiență, iar riscul pe care ni-l asumăm e acela de a miza că o mână de oameni interesați de literatură au simțul umorului și vor să vadă descompunerea în factori primi ai realității ce ni s-a dat (și pe care ne-am luat-o singuri). Nu ne propunem să schimbăm lumea cu astfel de texte (altfel am fi scris ceva intitulat Cărticica roșie și am fi ales alte metode de încurajat lectura, s-a demonstrat experimental că se pot lua cu arcanul milioane de cititori; dar oare asta vrem?). Ci altceva: la toate clăile de fire stângi, găsi-vor gest închis să le rezume? Despre principiile din spatele realității vorbim, asta e miza; e chiar foarte interesant ce experiență au avut cei mai buni dintre cititori cu această carte; să amintim aici doar ceea ce a povestit Paul Cernat despre întâlnirea lui cu Vespasian Moisa (e-n primul paragraf): http://www.observatorcultural.ro/Comedii-milenariste-la-Portile-Orientului*articleID_14313-articles_details.html

    Mult succes cu Iaurta și Zenaida!

    B. Suceavă

  12. capricornk13 said,

    17/07/2012 at 8:14 am

    Da, cred ca citisem deja articolul lui Paul Cernat – foarte bine ca lui i-a placut, asta e mai important. Faptul ca intentia dvs n-a ajuns la mine e probabil vina mea. 🙂
    Cu Iaurta, Zenaida si Manoil nu stiu daca am succes, ca sigur ar trebui sa citesc Levantul de 100 de ori cu creionul in mana si alte 40 de carti pe langa ca sa inteleg tot, insa, cum nu asta mi-am propus, in mod sigur am multa, multa bucurie. 🙂


Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: