Un om din Est – Ioan Grosan
Tracus Arte, 2010
Din cate imi aduc aminte Ioan Grosan a primit ceva premii pentru cartea asta, a concurat la cartea anului sau asa ceva cu Radacina de bucsau a lui Nimigean – aici sunt tentata sa inserez un LOL si chiar un ROTFL, trebuie sa fii cam delusional sa le compari. In orice caz, a fost bagata in seama, a facut valva. E a doua carte pe care i-o citesc, dupa “Un an de zile la portile Orientului”, care mi-a placut foarte mult. Am fost putin nedumerita cand am vazut “sfarsitul volumului 1” la final, intrebandu-ma daca e si volumul 2 pe undeva prin eter si daca lumea care a premiat-o sau apreciat-o n-ar fi facut mai bine dac-ar fi asteptat continuarea.
Un roman care mie nu mi-a spus mare lucru, poate in primul rand pentru ca nu prea e legat ca un roman. Partea a doua poate schimba lucrurile, dar ma indoiesc. Ioan Grosan e foarte bun pe bucati mici, ceea ce inteleg ca este evident pentru cei care i-au citit proza scurta. Intregul nu prea stiu unde vrea sa mearga si ce vrea sa demonstreze. De exemplu habar n-am cine e “omul din est”, se refera la un personaj anume, sau e generic? Fiindca povestea urmareste cativa profesori de scoala dintr-un orasel transilvanean la sfarsitul anilor 80, creand un protret anecdotic al fiecaruia. Il avem pe Iuliu Borna, poate cel mai “normal” dintre ei, cu veleitati de scriitor. Care scrie, de fapt, povestile, care se transforma in realitate numai daca provoaca rau… Facil, cum au observat destui comentatori si pacat, fiindca unele dintre episoadele narate sunt de un umor irezistibil. Pe Nelu Cucerzan zis Sanepidu’, care ocupa o buna parte a cartii cu aventurile lui amoroase de-a lungul si de-a latul Romaniei, in cautarea reprezentantei tipice a fiecarui loc. In contextul asta, trebuie sa recunosc, sunt probabil unele dintre cele mai reusite scene ale romanului. Excelente cele cu bucuresteanca sedusa sub identitatea unui roman-american petrolist din Dallas, cu final in Muzeul Satului, si cu ardeleanca Tit-Livia Porolissa Pop si taica-su. Numai ca aceasta campanie de cucerire nu are un motiv prea credibil, personajul e cam dezlanat si scrie epistole prea docte, iar porecla de Sanepidu alaturata minunatului prenume Nelu ma scoate din minti de nervi, e o idiotenie gen Nuti spaima consitutii si strica de la cap la coada orice farmec ar fi putut avea individul in carte, inca o data dovedind ca alegerea unui procedeu atat de facil echivaleaza fix cu o bata in balta. Grigore Samsaru se trezeste intr-o dimineata cu dorinta irepresibila de a intra in partid si termina in secretara de partid… Hai, pe bune?! Nu cred ca mai e nimic de spus. Willy Schuster e un sas care scrie din studentie osanale partidului si conducatorului iubit si viseaza la un nemaintalnit trofeu cinegetic, in timp ce are o amanta unguroaica pe care o vizitase si tatal lui in tinerete. Intervine o vanatoare a lui Ceausescu in regiune, se face tapaj pe poezii nationaliste si patriotice, se iau la misto alte cateva clisee ale comunismului.
Revin si-arat: asa, si? Avem cateva episoade scrise bine, unele cu un umor nebun (marca inregistrata Grosan, stiuta de mine din O suta de zile…), dar unde vrea sa ajunga? Si am sa insist sa inteleg cine e omul din est, fiindca din volumul de fata nu se desprinde niciun destin care sa merite a fi urmarit. Dealtfel si cuvantul “destin” este mult prea pretentios pentru descrierea avatarurilor amoroase ale catorva indivizi, fiindca astea detin prim planul. Am citit ca acest roman era asteptat de toata lumea, se faceau pariuri daca iese sau nu. Si ma surprinde c-a fost atat de bine primit (desi cronicile citite de mine, ale lui Andrei Terian si Cosmin Ciotlos, sunt foarte reci, daca nu negative de-a dreptul) in conditiile in care nu aduce nimic nou ca perspectiva asupra anilor respectivi sau ca tehnica si este atat de imprastiat.
capricornk13 
Leave a Reply