Poveste cu Meşteşug

Ucenicul asasinului – Robin Hobb

Nemira, 2009.  Trad. Antuza Genescu

Robin Hobb - Ucenicul asasinului

După cum spuneam, antologia de proză scurta a lui Robin Hobb/Megan Lindholm pe care am citit-o cu plăcere de curând, mi-a adus aminte că aş avea prin bibliotecă o saga fantasy semnată Hobb.  E vorba de cea de faţă, trilogia Farseer, denumită astfel după dinastia conducătoare a celor 6 Ducate – Middleearth-ul lui Tolkien sau cele 7 Regate ale lui Martin :).  E scrisă, dealtfel, mai mult sau mai puţin concomitent cu chinurile lui Martin la seria Gheaţă şi foc, iar cei doi autori au în comun şi stilul foarte realist şi contemporan, fără elfi şi gnomi, cu construcţii de personaje veridice şi întâmplări plauzibile şi numai vagi elemente fantasy, cât să adauge nişte farmec.

Robin Hobb scrie foarte bine, desigur influenţată de studiile creative-writing americane, dar fără ca acest lucru să fie foarte evident sau deranjant în vreun fel.   Nu pot să evit paralela cu GRRM în permanenţă fiindcă, fără să susţin că l-a copiat, similitudinile apar în tot locul.  Settingul celor 6 Ducate seamănă cu curţile europene medievale, intrigile sunt şi ele la loc de cinste, iar Regele şi ai lui se luptă şi aici cu o ameninţare din afară.  Mai puţin fantasy decât Ceilalţii lui Martin (Hobb menţionează şi ea nişte creaturi numite la fel, însă încă nu se desluşeşte ce-i cu ele în acest prim volum), Piraţii Corăbiilor Roşii au un stil aparte de a face ravagii: răpesc oamenii de prin ducate şi…le dau drumul dacă nu li se plăteşte răscumpărarea.  Ostaticii eliberaţi sunt aici elementul fantasy, pentru că devin neoameni,  le dispar complet sentimentele faţă de semeni, se poartă ca nişte fiare şi trebuie adesea ucişi de propriile familii. 

Nu am decât primele două părţi, Ucenicul asasinului şi Asasinul regal (2 vol.) şi din păcate nu am cum să mi-o comand pe cea de a treia, Răzbunarea asasinului, în timp util.  Mă enervează când se întâmplă chestia asta fiindcă intervin alte cărţi, amân şi după aceea îmi amintesc doar ca prin ceaţă care fusese povestea.  De data asta nu sunt convinsă, însă, că se va întâmpla acelaşi lucru, pentru că personajul principal al trilogiei, bastardul Fitz, este ataşant fără să devină enervant prin perfecţiune sau să afişeze cine ştie ce stofă de erou, iar desfăşurarea evenimentelor este dozată foarte bine de autoare, cu evoluţii credibile, întorsături de situaţie imprevizibile şi cam tot ce trebuie pentru a evita clişeele şi ocoli plictiseala.

Principalele elemente fantasy de până acum sunt două puteri aparte cu care se nasc sau pe care le dobândesc anumite personaje.  Unul dintre ele este Meşteşugul (sunt curioasă cum o fi fost în engleză, the Craft?), abilitatea de a pătrunde în mintea altcuiva şi de a comunica direct sau chiar a controla persoana respectivă.  Celălalt este Harul (the Gift? the Charm? the Wit?), abilitatea de a comunica nemijlocit cu un animal şi de a simţi ce simte acesta – iarăşi nu se poate evita asemănarea perfectă cu Martin şi relaţia dintre fraţii Stark şi lupii lor străvechi.  Desigur că ambele calităţi s-au mai văzut prin multe alte poveşti, însă Robin Hobb le şi descrie într-un mod interesant şi le şi utilizează inteligent, cu destulă parcimonie încât să nu te sictirească de ele. 

Fitz e bastardul fiului cel mare al regelui Shrewd, Chivalry, şi este adus la curte de către rege cu un scop nedefinit pentru toată lumea, inclusiv pentru Burrich, grăjdarul şef, căruia i se dă în grijă.  În secret devine ucenicul misteriosului Chade, pentru a fi antrenat ca asasin regal.  Devine astfel martor sau actor al celor mai fierbinţi evenimente din cele 6 Ducate.  Nici educaţia pe care o primeşte mai de voie, mai de nevoie, nici însărcinările de la prieteni sau duşmani nu prea îl lasă liniştit vreo clipă, aşa că are parte de 8 ani cu adevărat grei până devine adolescentul de 14 din finalul primei părţi.  Hobb reuşeşte un echilibru de invidiat, puştiul e natural, păţaniile lui nu sunt voit “educative”, nu există sentimentalism lacrimogen.  Lumea creată respiră firesc şi-ţi face plăcere să citeşti povestea.

Advertisements

10 Comments

  1. impricinatul said,

    13/06/2012 at 6:36 pm

    ah, dar sa vezi benzile desenate pe tema asta…
    de la BD am ajuns la madame Hobb.

  2. capricornk13 said,

    13/06/2012 at 10:14 pm

    gizas… baietii si jucariile lor! n-am putut sa inteleg niciodata fascinatia asta pentru BD 🙂

  3. we said,

    15/06/2012 at 5:47 am

    fascinatia: pentru ca e benzi si pentru ca e colorate:)

    doar 2 exemple: watchmen si sandman (gaiman).

    • 16/06/2012 at 11:00 am

      Mie BD-urile Sandman mi se par mai tari decât toate romanele pe care le-a scris Gaiman pe urmă. Eu, de fapt, așa am dat peste Gaiman, cu BD-urile, dar asta e o poveste pe care am mai spus-o.
      Și Watchmen de asemenea. N-aș ignora BD-urile numai pentru că par jocuri de copii, se pot spune chestii foarte serioase acolo, vezi aceste două cazuri.
      Și nu mai zic nimic despre manga… 🙂

    • 16/06/2012 at 11:01 am

      Aia cu “jocuri de copii” era pt ck, nu pentru tine.

      • capricornk13 said,

        18/06/2012 at 7:42 am

        A, pai eu nu le ignor pe motiv ca-s jocuri, imi plac la nebunie jocurile, le ignor fiindca n-au reusit niciodata sa-mi trezeasca vreun interes. Nici macar in copilarile (probabil fiindca n-am avut Pif)

  4. we said,

    15/06/2012 at 6:30 am

    capri, de ce nu cumperi cartile astea in limba originala? in engleza, in cazul asta. mai ales ca scriitoarea e brit.
    apropo, cum au tradus romanii “farseer”? ochila, cumva?:)

  5. capricornk13 said,

    15/06/2012 at 8:45 am

    elf, in principiu ai perfecta dreptate, ar trebui luate in engleza, numai ca am luat cele de fata si altele pe care le am de la ei cu reduceri foarte mari de la Nemira de pe site, spre 50%; cand vezi ca poti sa-ti iei 15 carti cu 50 de dolari e mare tentatia 🙂

  6. d.orin said,

    17/06/2012 at 10:06 pm

    am reusit sa termin tot romanul, inca de ceva vreme, si sincer sunt mult mai multumit de Hobb decat de Martin. Sigur cine s-a saturat de cat o mai lungeste GRRM, o sa fie fericit sa citeasca trilogia Farseer.

    Adevarat, se aseamana foarte mult, chiar si stilul pe alocuri devine la fel de enervant, cu actiune care parca nu se mai desfasoara odata, iar eroii sunt asa de “bine mah, cum naiba n-a vazut-o, era clar ca asa o sa fie, fugi maaaaa!!!!”.

    Spre deosebire de GRRM, insa, Hobb da o finalitate frumoasa si surprinzatoare povestii sale, incat ma face sa vreau sa o mai citesc odata…

    • capricornk13 said,

      18/06/2012 at 7:44 am

      Merci de comment, mi-ai redat entuziasmul, ca ma cam lasase. E adevarat c-am avut alte treburi in weekend, reluam acum de dimineatza in metrou 🙂


Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: