Miiiică dezamăgire

14/06/2012 at 3:43 pm (Roman)

Prinţul din negură – Carlos Ruiz Zafón

Polirom, 2011.  Trad. Alina Titei

Ei, sunt cârcotaşă de fapt!  Nu ştiu la ce mă aşteptam de la o carte pentru adolescenţi… Problema e că-mi place atât de mult spaniolul, încât cer ca nemâncata numai minunăţii de la el!  Mai ales că cealaltă cărticică pentru young adult, Marina, îmi plăcuse tare de tot!  Ca să nu vă mai spun că tocmai am intrat pe site-ul Polirom şi e deranj, fiindcă s-a tradus Prizonierul cerului, ceea ce înseamnă comandă imediată 🙂  Vă scrisesem despre cartea asta de curând, am văzut-o în Peru în spaniolă şi era să cad în păcat – e continuarea la Umbra Vântului. 

Prinţul din negură e tot un fel de gotic-horror, însă mult mai slăbuţ decât romanele care m-au încântat atât de tare – să fie numai de la numărul mult mai mic de pagini? 🙂 Lăsând gluma la o parte, povestea în sine n-ar fi rea, numai că mi se pare că Zafon face aici o greşeală de începător, care nu e, din păcate, justificată de faptul că Prinţul are ca target o audienţă cu coşuri pe faţă.  În loc să pună o singură scenă, maximum două, în care singurul personaj care deţine cheia “misterului” întregii poveşti are ocazia să facă lumină (şi nu face), pune vreo zece.  Şi astfel devine total bulibăşit şi neverosimil întreg romanul, e foarte enervant (mai ales că la un moment dat ghiceşti singur misterul ăla) să tot apară paznicul farului, tinerele personaje principale să-l toooot tragă de limbă, să-l someze, să-l implore, iar el să bată câmpii şi să spună aceeaşi jumătate de adevăr de fiecare dată.  Asta ar fi prima greşeală.

Următorul lucru enervant e că, spre mare deosebire de celelalte cărţi ale lui, aici nu izbuteşte deloc să creeze relaţii fireşti între personaje.  Ba sunt prea calde, ba sunt prea reci.  Iar întâmplările sunt cam dezlânate, cam fără logică, nu au o evoluţie normală.  Şi din cauza asta nici personajele nu sunt veridice, nici povestea nu ţine, îţi rămâne un tablou prost, neterminat. 

Părţile bune din acest mic roman de mistere sunt însă marca Zafón: atmosfera din micul orăşel de la mare unde se mută familia Carver este redată splendid, descrierile epavei misterioase şi a cimitirului cu clovn sunt într-adevăr dătătoare de fiori, elanul şi generozitatea tinereţii te însufleţesc.  Din păcate toate astea nu sunt suficiente aici pentru a lăsa o impresie puternică la sfârşit, sunt prea multe lucruri superficiale.  În fine, mie tot mi-a făcut plăcere să citesc, sunt prea îndrăgostită de maniera spaniolului ca să-mi sune totul rău.  Nu cred, însă, că-mi iau şi restul trilogiei.  A, o ultimă remarcă – nu e nici tradusă grozav.

Advertisement