Singurătatea portughezului de cursă lungă

Cimitirul de piane – José Luís Peixoto

Polirom, 2010. Trad. Clarisa Lima

Dacă după “Nicio privire” Peixoto mi se păruse o revelaţie, aşa cum îl prezintă Saramago pe coperta 4 a cărţii de faţă, un autor ciudat şi intens, care abordează subiecte clasice într-un stil foarte personal şi deloc în ton cu moda vremii, “Cimitirul de piane” m-a convins că debutul tânărului portughez nu a fost deloc un accident.  Mi-a plăcut mult mai tare decât “Nicio privire”, ceea ce duce cartea periculos de aproape de superlativ.  Am stat şi m-am gândit mult cum să scriu despre ea, pentru că tind să fiu subiectivă din motive extraliterare: sunt îndrăgostită de Portugalia, ca şi Liviu, care dealtfel mi i-a recomandat cu sârg şi pe Saramago şi pe Peixoto, precum şi de Lisabona, care joacă un rol esenţial în Cimitirul de piane.  Îmi place limba portugheză la nebunie şi numele cu rezonanţă portugheză îmi stârnesc imaginaţia, fado-ul este printre puţinele muzici “native” care îmi plac cu adevărat, iar portughezii mi s-au părut minunaţi în blândeţea lor melancolică, fără stridenţele vecinilor spanioli, aroganţa francezilor sau scandalul continuu pe care italienii îl califică drept conversaţie. 

Dar nu cred că greşesc, n-am cum!  După deşertul de literatură pe care-l traversasem în ultimele două săptămâni, lipită de televizor pentru concursurile olimpiadei, străbătând fără aer condiţionat şoselele Crimeei sau revenindu-mi letargic după preaintense şi condimentate petreceri până în creierii dimineţii, cartea portughezului a fost o explozie de poezie atât de orbitoare, încât i-a oferit însetatei ceva mai mult decât putea duce.  M-a dus imediat cu gândul la Radu Vancu, fiindcă pornind de la povestea (reală) a unui alergător portughez de maraton care moare în timul cursei de la Olimpiada de la Stockholm din 1912, Peixoto scrie saga fantastică a familiei acestuia, centrată în jurul personajelor tată-fiu-nepot.  Ceea ce e absolut fabulos este că scriitorul îi substituie unul celuilalt, generaţiile se confundă ca destine, tatăl dă naştere nepotului şi fiul tatălui, surorile lor devin pe rând mătuşi, soţii, verişoare, mame, fratele chior este pe rând nepot şi unchi. Dezmembrarea totală a timpului şi jocul cu fragmentele rămase, departe de a produce confuzie sau iritare, este o inepuizabilă sursă de reflecţie proaspătă, de umbre şi unghiuri revizitate, de fluidizare a sentimentelor tuturor. 

Ce frapează extrem la proza lui Peixoto din acest roman este relaţia lui cu lumina.  Felul în care soarele luminează, se reflectă în obiecte, dar mai ales, în privirile personajelor – invadându-le şi conducându-le gândurile, este o sursă continuă de poezie şi de frumuseţe.  Foarte rar am rămas atât de impresionată de descrieri de străzi, încăperi, obiecte şi case – se întrepătrund cu personajele şi devin parte din ele cu ajutorul luminii.  În cimitirul de piane, o cameră obscură a atelierului de tâmplărie unde bărbaţii familiei fac şi desfac toate gesturile esenţiale pentru destinul lor, soarele se furişează pe pielea iubitelor lor, pe clapele pianelor vechi, dezvăluie sau umbreşte trăirile primordiale ale tuturor vârstelor, ucide iluzii sau ocroteşte secrete. 

Cimitirul de piane e o compoziţie de lumină, muzică şi poezie – dar nimic diafan sau serafic nu rămâne deasupra foreverafter.  Nu e un tablou pastoral sau o sonată de Brahms, elementele artistice ale lumii imaginate, deşi esenţiale pentru interpretarea destinelor, nu fac decât să accentueze aceleaşi drame dintotdeauna: brutalitatea, mizeria, regretele sfâşietoare, ura, ispăşirea.  Culorile splendide ale imaginilor întăresc chinurile provocate de stingerea iubirii şi de vinovăţia care te face să loveşti şi să calci în picioare încă o dată şi încă o dată exact victimele laşităţilor şi trădărilor tale.  Cimitirul de piane este locul în care se vorbeşte despre singurătate, despre cât de sfâşietor de singuri suntem pentru că ne construim contratimpuri cu o desăvârşită abilitate.  La fel ca alergătorul de maraton care nu va termina niciodată cursa, pentru că nu ştie din ce e făcută linia de sosire.

Advertisements

Gimnastica mea olimpica – ultima parte

Asa cum se si cuvine, caci tocmai s-a terminat concursul de gimnastica si la Londra.  Din pacate, asa cum spuneam, s-a terminat cu o cadere a favoritei mele, splendida Sandra Izbasa.  Pana si comentatorii nemti de pe Eurosport, de obicei foarte profi, au exclamat cat e de frumoasa! 🙂 Si le parea sincer rau pentru ea.

Dar sa ne intoarcem un pic la Beijing, in 2008.  Cand tocmai respiram usurata ca a disparut, in sfarsit, Horkina din peisaj si pot sa ma uit si eu linistita la o olimpiada fara sa mai strang din dinti de nervi cand isi etaleaza isterica aia fitzele, hop, ma trezii cu alta diva!  Tot o rusoaica, dar cu parinti destepti, emigrati in America.  Tatal ei este fostul gimnast rus celebru Valeri Liukin, vicecampion olimpic absolut la Seoul in 1988, dubla medalie de argint tot acolo la paralele si bara fixa.  Ea se numeste Nastia (Anastasia) si americanii imi umplu urechile de reclama.  Din fericire, fata pare mult mai normala si mai simpatica decat fostele dive si ma resemnez cu asta si, evident, cu gandul ca iarasi va trebui sa luptam de zece ori mai puternic impotriva ei decat ar fi normal.  Sa trecem, deci, la treaba…

In concursul pe echipe castiga China, ceea ce ma bucura nespus!  Pentru ca au facut-o cinstit, nu pentru ca erau la ele acasa, ci pentru ca au fost mult mai bune decat americancele clasate pe doi.  Cele trei gimnaste americane nu au reusit sa stea pe covor la niciunul dintre exercitiile de la sol.  Au fost, insa, per total, mai bune decat noi.  Iar noi am batut din nou la rusoaice ca la fasole, desi trebuie sa recunosc cinstit ca mai mult au gresit ele decat sa fi stralucit noi.  Au cazut de pe barna una dupa alta…

In concursul individual presimtirile mele s-au adeverit intocmai si a castigat Liukin.  Dar vreau sa va spun c-am zis mersi!  Macar de data asta a castigat o fata care are cat de cat alura de gimnasta, nu un mic dulapior, cum arata colega ei de echipa Shawn Johnson, care a castigat argintul.  Bronzul a mers la una dintre chinezoaice, iar Steliana Nistor s-a clasat pe 5.  Izbasa a luat locul 8 la prima ei olimpiada, ceea ce mi s-a parut foarte bine.  De atunci m-am indragostit de fata asta 🙂 Total atipic pentru noi, Steliana a luat cea mai mare nota tocmai la paralele!  Insa, evident, arbitrele de la sol au cazut probabil in cap inainte de exercitiul ei, pentru ca i-au dat un mizerabil 14.500 care a scos-o complet din lupta pentru medalii.  Cand m-am uitat la componenta brigazii am ras de m-am prapadit… Dintre cele 8 arbitre, legatura cu gimnastica feminina de valoare avea una: o bielorusa.  Restul erau din urmatoarele tari de mare traditie: Canada, Germania (le-am pus pe astea primele fiindca macar gimnaste nemtoaice si canadience mai pot fi vazute prin finale de individual compus) si tineti-va bine: Luxemburg, Finlanda, Japonia, Belgia si Noua Zeelanda!  Pai neo-zeelandezele cred ca nici nu pot pronunta denumirile elementelor, eu una nu am vazut niciodata o gimnasta neo-zeelandeza!  Exista asa ceva?  Sau finlandeze?  Cum mama zmeilor s-au facut muierile astea arbitre de gimnastica?!!!!! Pe baza de ce?  Ca gimnastica la televizor am vazut si eu, har lui Darwin!

Concursul pe aparate n-a mai fost, de data asta, grozav pentru noi.  A inceput cu sariturile la care n-am calificat nicio gimnasta, castigate de o ilustra necunoscuta coreeanca, insa cu formidabila Oksana Chusovitina pe doi.  Ce incredibil sa iei o medalie olimpica in gimnastica la 33 de ani!  Si ce ochi am facut cand am vazut-o si acum, la Londra, la 37!  Si chiar in finala de la sarituri… O mare sportiva uzbeca ce concureaza acum pentru Germania, nimic de zis.  Cred ca este unica gimnasta din lume care a participat la sase olimpiade 🙂 Daca nu cumva si unica sportiva din lume!  Sau si Elisabeta Lipa a fost tot la sase?  Nu mai retin… La paralele Steliana a facut, din pacate, o greseala – nu a tinut una dintre rotatii – si a ajuns imediat pe locul 7, lasandu-le pe cele doua chinezoaice sa imparta podiumul cu Liukin pe doi.  La barna nu am calificat-o decat pe Gabriela Dragoi, care a primit locul 5.  Americancele Liukin si Johnson au luat aurul si argintul, lasand bronzul unei chinezoaice.  Si singura noastra medalie de aur a venit, ca si anul asta, tot de la extraordinara Sandra Izbasa, careia arbitrele chiar nu au avut ce sa-i faca!  A fost aproape perfecta: priviti acest exercitiu, merita! 🙂 Si ascultati-i pe comentatorii BBC, intotdeauna cei mai profesionisti si mai echidistanti – chiar cand vine vorba de propriile lor gimnaste!

Revenind la Londra, vad ca sunt tot felul de speculatii acum prin ziare ca Belu si Bitang renunta din nou la lot dupa ce s-a intamplat aseara.  Belu mi s-a parut, intr-adevar, negru de suparare dupa sol.  Nici macar nu s-a uitat la Sandra cand a revenit de pe covor – i-am vazut vorbind ceva mai tarziu, ea raspundea “nu stiu” cu zambetul pe buze, ceea ce probabil ca l-a enervat si mai rau!  Inteleg ca Ponor a fost si ea dezamagita ca antrenorii nu au felicitat-o pentru argint.  Daca asa este e mare pacat, Catalina e o mare campioana, iar balbaielile de arbitraj nu sunt vina ei.  Ce folos ca s-a concentrat si a izbutit un exercitiu perfect, dupa ce practic i se luase bronzul de la gat cu nici jumatate de ora inainte, ca sala a huiduit cand i-a vazut nota… Ca nu s-a relaxat ca Sandra la sfarsitul exercitiului – care ar fi avut mari sanse la aur fara prostioara din final.  Nu stiu daca Belu si Bitang ar fi trebuit sa se razbune taman pe propriile gimnaste pentru frustrarile pricinuite de arbitraj.  Sau in niciun caz pe Catalina Ponor!  Pe Izbasa cred ca si eu m-as fi necajit nitzel, parca prea a fost de copil rasfatat greseala ei la spartul targului, dupa ce isi terminase diagonala si mai trebuia sa faca numai un salt pe care il are oricand la degetul mic.  Insa nici asta nu e justificat in conditiile presiunii de olimpiada, atunci cand concurezi ultima si esti campioana en titre – toata lumea asteapta enorm de la tine.   Mi-ar parea rau ca cei doi antrenori sa plece, ar insemna, probabil, sfarsitul marii epoci de glorie a gimnasticii din Romania.  Cred ca nu-si mai inchipuie nimeni ca rezultatele lor sunt intamplatoare si ca victoriile noastre au fost date in primul rand de talentul gimnastilor.  Rezultatele noastre au fost produsul unui sistem – sistem pus la punct de Bela Karoly si continuat in acelasi stil de Belu si Bitang – pregatire centralizata in lotul de la Deva, disciplina stricta si munca pana le sar ochii din cap.  Gimnastica americana a avut rezultate nule pana a inceput sa pratice exact acelasi sistem, iar in China stie toata lumea cum sta treaba.  O sa vedem, dar presupun ca si anii de glorie trebuie sa se incheie la un moment dat, asa ca…

Revenind la concursul de ieri, desi am fost, desigur, amarata de rezultatele noastre, am avut si o mare bucurie.  Am vazut cel mai frumos exercitiu de gimnastica din viata mea – cel al olandezului (!!!) Epke Zonderland la bara fixa.  The flying Dutchman a facut cea mai dificila combinatie de desprinderi de bara consecutive din istoria aparatului – trei salturi consecutive de dificultate E – Cassina, Kovacs si Kolman. Sala a innebunit pe buna dreptate si cred ca juriul ar fi fost linsat daca olandezului nu i s-ar fi acordat medalia de aur.  Pana si adversarul lui redutabil, neamtul Hambüchen, a venit si l-a imbratisat dupa exercitiu, desi stia ca va pierde aurul, iar comentatorii nemti, intr-o izbucnire total necaracteristica, au cazut de acord ca e cinstit ca gimnastul lor sa piarda!  Regal de gimnastica:

http://www.youtube.com/watch?v=LzCm0-4bbv8

Si un paragraf extrem de misto din articolul Emmei John in The Guardian:

“The men’s high bar final provided the most sensational spectacle the North Greenwich Arena has yet witnessed, as Epke Zonderland of the Netherlands reached stratospheric heights to take the gold. Zonderland became the first ever male gymnast to win a medal for his country, and he did it with the kind of style that would earn him instant entry to the Dangerous Sports Club, not to mention British Airways’ frequent flyer programme.”

Pe langa toate cele, olandezul mai e si total atipic pentru un gimnast: e frumusel foc, foarte inalt, suplu – pur si simplu nu etaleaza vizibil pachetele de muschi, relaxat, cu plete si un zambet absolut fermecator!  Neamtul Hambüchen si chinezul Zou Kai pareau pe podium, prin comparatie,  rudele sarace de la tara!  Pentru acest moment de exceptie sunt dispusa sa iert multe dintre fazele penibile ale concursului.  Absolut minunat, va dau cuvantul meu de onoare ca nu m-as fi bucurat mai tare pentru Zonderland nici daca ar fi fost roman sadea!

O sa inchei saga asta interminabila spunandu-va ca sunt constienta ca toate cele scrise de mine sufera de subiectivism, fanatism si sunt cel putin suspecte de nationalism sovin.  Nici nu mi-am propus sa dau dovada de obiectivitate, sa judec la rece!  Am vrut sa va spun  povestea pe care am trait-o eu si stiu cat e de naiva si adesea patetic-ridicola.  Insa daca esti atat de pasionat de sport ca mine, momentele in care echipa ta favorita intra “pe teren”, indiferent de sport, nu mai au nicio legatura cu realitatea, cinstea, dreptatea sau echilibrul!  Pulsul ti-o ia razna si nu mai gandesti, simti, alergi acolo, iti dai duhul alaturi de “ai tai” 🙂 Singura mea circumstanta atenuanta este ca n-am numai sportivi sau echipe preferate din Romania.  Acum la olimpiada am fost la fel de suparata ca si pentru ai nostri fiindca gimnastii englezi au fost frustrati de argintul olimpic, ca italianca Ferrari merita bronzul la sol in locul Mustafinei sau ca Asafa Powell nu a mai fost atat de bun cum era obisnuit.  Am fost fan Henrietta Onodi, care e unguroaica, Florence Griffith-Joyner, americanca, sunt nebuna dupa Manchester United, dupa echipa de rugby a Noii Zeelande si a Angliei, i-am admirat enorm pe Pieter van den Hoogenband si Inge de Bruijn.  O sa spuneti ca toti cei mentionati nu prea au facut concurenta Romaniei si asa este, dar va rog sa ma credeti ca n-am plecat deloc suparata de la stadion cand Man Utd i-a facut praf pe Dinamo (echipa mea favorita de fotbal de cand aveam 3 ani!) la Bucuresti, fiindca am fost mult prea impresionata de Giggs care a castigat meciul singur! 

Desi mai nutresc oarece sperante, logica imi spune ca probabil a fost ultima olimpiada, cel putin pentru o vreme, la care Romania sa fie la nivelul de top in gimnastica.  Oricum a fost surprinzatoare si revenirea de acum, dupa Beijing parea ca o luam la vale destul de serios.  La mondialele din 2009 de la Londra nu am luat nicio medalie la fete (ne-a salvat obrazul Dragulescu, aur la sarituri si cal).  La Birmingham la europene in 2010 am iesit ca echipa pe locul trei dupa Anglia(!) si am reusit numai o medalie de aur la sol, una de argint la barna si una de bronz la paralele.  La mondialele de la Tokyo din 2011 nu am luat absolut nimic!  Deci ar trebui sa fim foarte fericiti cu cele trei medalii olimpice obtinute la Londra.  Imi pare rau sa spun, dar cred ca la Rio va fi mult mai greu.

Mai vorbim despre gimnastica la mondialele din 2013 🙂  Capri over and out, ca v-a innebunit destul zilele astea!

Later edit: acum imi dau seama c-am spus povestea olimpiadei de la Londra fara s-o bag in seama nicio secunda pe proaspata campioana olimpica absoluta.  Explicatia este ca nu am vazut concursul individual si inca nu este nicio versiune completa a lui online, incerc sa fac rost repede de ea, asa ca nu ma pot pronunta decat pe baza impresiei pe care mi-a facut-o pe echipe.  Pe aparate nu a facut nicio impresie, biata de ea, a iesit ultima la ambele aparate la care a concurat. 

In primul rand, daca trebuia sa castige o americanca (si probabil trebuia, fiindca rusoaicele au fost extrem de inconstante, cea mai slaba echipa a Rusiei vazuta de mine la vreo olimpiada), atunci ma bucur foarte tare ca aceasta a fost Douglas.  Dintre cele trei concurente cu sanse – ea, Raisman si Wieber – o prefer de la mare distanta.  Si nu pentru ca e de culoare sau din alte motive stupide, ci pentru ca mi s-a parut gimnasta cea mai completa dintre cele trei.  Are cea mai frumoasa tinuta, nu este exclusiv atleta ca Wieber (oroare! brrrrr…) si Raisman, ci are momente de gratie si expresivitate.  In afara de asta, este mult mai simpatica decat colegele ei, are un zambet de copil bun, se grabea sa le felicite pe celelalte fete, nu a concurat cu incrancenare.  Evident, insa, ca Gaby Douglas nu este o mare gimnasta, nu va fi niciodata – este fix acelasi lucru pe care il produc americanii in mod constant de la Mary Lou Retton incoace, cu exceptia vaga a Nastiei Liukin: o masina de castigat medalii.  Ca mie ea mi se pare mai feminina, mai expresiva si mai vesela decat colegele ei nu schimba cu nimic faptul ca, de fapt, sunt intersanjabile, oricare dintre ele putea avea norocul sa aiba nervii mai tari in seara respectiva si sa greseasca mai putin.  In opinia mea nu Gaby Douglas a castigat concursul, ci el a fost pierdut de Komova si Mustafina.  Douglas, Raisman, Wieber, ele sunt pe acolo pe undeva tot timpul, ca niste obstacole intr-o cursa.  Stii ca vor executa bine elementele atletice de dificultate mare, asa ca n-ai decat sa le bati, daca te tine, fiind la fel de buna ca ele sau aproape la fel de buna tehnic.  Pentru ca atunci poti fi convinsa c-ai castigat concursul daca esti rusoaica, romanca, ucrainianca, englezoaica sau what have you – ai doua-trei clase de gratie si expresivitate artistica peste ele, n-au nicio sansa!  Problema e ca, de ani de zile, noi astea nu reusim sa fim la fel de bune ca ele tehnic pe parcursul intregului concurs individual.  La olimpiada asta se aplica cele de mai sus in cazul rusoaicelor.  Romanca Izbasa, in schimb, nu putea sa iasa mai sus de locul 5 (si ma mir foarte tare ca l-a obtinut si pe ala) cu un exercitiu la paralele de nota 13.900 – asta e nota pentru a doua jumatate a clasamentului!  Nu inteleg cum de Belu si Bitang nu au pregatit-o fie pe ea, fie, daca ea nu era in stare, pe Iordache, pana la epuizare pe un exercitiu de dificultate de minimum 6, pana il executau cat de cat decent!  Cum s-au gandit ei a avem cea mai mica sansa de a castiga individualul – si presupun ca-si doreau asta – daca nu luam si la paralele macar un scor de 15!  Or toate gimnastele noastre au luat sub 14 pe echipe.  Si nu pentru ca au ratat, n-a cazut niciuna, au avut ceva greseli, insa nu majore.  Ci pentru ca gradul de dificultate al exercitiului era infim! 

Intorcandu-ne la campioana – whatever.  Stiu ca pare rece, dar asta e, nu pot sa fiu impresionata de ea foarte tare, nu are mare lucru iesit din comun fata de celelalte.  Pare o fetita draguta si ma bucur pentru ea, o sa castige bani si asta e excelent la sacrificiile imense pe care le-a facut si ea si mama ei ca sa ajunga aici.  I-am vazut povestea pe NBC si e frumoasa, impresionanta, maica-sa e o tipa grozava.  Asa ca bravo Douglas, felicitari, noroc si la revedere.  Sunt convinsa c-o mai vad maximum un an, eventual la mondiale, dupa care dispare ca si celelalte, paf…

Argint la sol…

…pentru Ponor, dar a cazut Sandra 😦

ce rau imi pare de ea, saraca! la ultimul element…

Aur pentru un dulap american numit Alexandra Raisman, cea care i-a suflat bronzul lui Cata la barna, ca americanii castiga contestatiile, noi nu.  Probabil cel mai urat sol care a luat vreodata medalia de aur la o olimpiada.  Nu stiu daca ma mai uit la gimnastica, arbitrajul asta nu e pentru nervii mei.  Catalina Ponor nu a facut absolut nici cea mai mica greseala, a avut niste aterizari incremenite, a dansat splendid.  Dar nu avea cum sa castige, pentru ca americanca avea dificultate de 6.5, iar ea de numai 5.9.  Cum spuneam si ieri, Belu e cam fraier.  In loc sa-si puna gimnastele sa faca ce stiu, ar trebui sa le puna sa faca exercitii de 5 ori mai grele, ca oricum la olimpiada asta nu a contat daca ai fost in stare sa si executi elementele alea sau nu.  Mi-e scarba…

Pai se putea?!

…dau inapoi pe eurosport si… ce sa fie ce sa fie, o vad pe americanca urcand pe podium, si a noastra nicaieri!

Nu, dragi prieteni, nu i-a rabdat inima sa ne favorizeze.  Ne-am furat-o din nou…. Cred ca-mi iau cetatenie austriaca repede.  Sau poate ma marit cu vreun englez, ceva, ca nationalitatea mea nu prieste la nimic… 😦

Bronz la barna!!!!

Ha, ha, ha!!!!!!! Americanca a cazut, rusoaica a cazut, americanca doi s-a miscat ca un dulap!

E prima oara in istorie cand arbitrele ne favorizeaza 😀 Recunosc sportiv, puteau sa-i dea americancei Raisman bronzul…

Am ratat barna…

… prima data in istorie. Offfffffff

Larisa Iordache a cazut, iar Catalina era sa cada… O sa iesim ultimele probabil… Daca nu cade si americanca, ceea ce mi-ar cam placea, recunoasc…

Deocamdata e bine…

…pana acum m-a ajutat providenta!  Nu-i inghit pe japonezi, fiindca le-au furat englezilor argintul si ucrainienilor bronzul pe echipe. A luat Uchimura individualul, din pacate. La sol n-au reusit decat un argint, tot Uchimura, la sarituri n-au luat nimic, la inele nimic (a castigat un brazilian! what about that?!), la cal m-am bucurat la nebunie pentru ungurul care a luat aurul si cei doi englezi de pe doi si trei, iar acum la paralele iar japonezii nimic nimicutz, a castigat un chinez, dar pe locul doi a iesit un neamt foarte simpatic si pe trei un francez!  Fetele ieri au aruncat-o pe marea campioana olimpica Gaby Douglas, de care n-a auzit nimeni, pe locul 8, iar englezoaicele au reusit o istorica, pentru ele, medalie de bronz!

Hai Ponor la barna!

Gimnastica mea olimpica – partea a treia

Atlanta, 1996.  Atlanta in loc de Atena, care ar fi sarbatorit centenarul Jocurilor Olimpice, adica o bricheta inscriptionata cu Coca-Cola in locul tortei olimpice, cum a scris intr-un articol splendid Cristian Tudor Popescu dupa ce s-a anuntat orasul castigator.  Atunci nu aveam de unde sa stiu ca numai peste trei ani aveam sa lucrez pentru celebra companie americana, insa Atlanta nu-mi era atat de antipatica pentru ca era orasul lui Scarlett.  Plus ca aveam cu totii amintiri proaspete si frumoase de la campionatul mondial de fotbal, unde-l facusem sah mat pe celebrul Valderrama, iar Hagi ii incurcase sireturile nimanui altcuiva decat lui Maradona.

Si a fost, dealtfel, singura olimpiada in istoria vazuta de mine unde, la individual compus, chiar a castigat cea mai buna gimnasta din concurs – fara sa fie romanca.  O ucrainianca de 18 ani, nascuta in Kherson, oraselul din Crimeea pe care l-am vizitat saptamana trecuta: Lilia Podkopayeva.  O fetita frumusica, dulce, cu un zambet minunat, pe care o placusem mult inca de la campionatele modiale din anul precedent – probabil si pentru ca o batuse fara drept de apel pe Horkina, clasata pe locul 2, inaintea Laviniei si Simonei Amanar, cu niste furaciuni de arbitraj de mare spectacol.  Lilia a concurat frumos, curat si a reusit sa devina campioana in ciuda eforturilor disperate ale arbitrelor de a ni le baga pe gat pe americancele Miller si Moceanu (americanca sadea!) antrenate…tot de Bela.  Astea doua au ajuns pe locurile 8 si 9, adica ceva mai mult decat valoarea lor – dupa ce arbitrele le facusera cadou medalia de aur pe echipe.  Insa marea victorie a fost ca, in vreme ce Gina Gogean lua argintul, Simona Amanar bronzul, iar Lavinia era pe locul 4, scarbele cele mai mari din istoria gimnasticii, Boguinskaia si Horkina priveau de pe locurile 14 si, respectiv, 15, cum colega lor de echipa, impreuna cu care le batusera pe fetele noastre in concursul pe echipe printr-un noroc inexplicabil decat prin bunavointa arbitrelor, Dina Kochetkova, lua un pricajit de  loc 6 in spatele chinezoaicei Mo Huilan.

In concursul pe aparate povestea merge asa cum stiti.  Sariturile merg la Amanar, cu un bonus de bronz pentru Gogean, iar Boguinskaia iese pe 5.  Paralelele, la care deja incepuseram sa fim foarte slabe, merg la Horkina printr-un jaf strigator la cer asupra chinezoaicei Bi Weijing.  Daca nu ma credeti, va rog sa va uitati la exercitiile celor doua in paralel.  Priviti-o pe mica Bi ce poate sa faca si cum aterizeaza:

In timp ce Khorkina sa descurca cel mult curatel, desface picioarele aiurea de doua ori in timpul exercitiului si aterizeaza cu botul in alta parte decat ar trebui:

Barna merge la americanca Miller, care izbuteste sa nu cada, asta fiind unicul ei merit, in timp ce Gina ia bronzul si Lilia argintul.  Iar solul, cum ne-am obisnuit, e din nou al nostru, dar arbitrele i-l dau Liliei si o claseaza pe Amanar, cu exercitiul ei absolut rapitor, pe doi.  Priviti ce sol are fetita asta si, mai ales, cum aterizeaza dupa ultima diagonala acrobatica!  Numai Nadia mai ateriza asa, insa dupa sarituri de dificultate incomparabil mai mica:

Totusi, solul Liliei nu e departe, asa ca nu m-am suparat chiar foarte tare! 🙂

Muzica este minunata, iar ea danseaza cu aplomb si veselie.  Ei, nu mai conteaza acum ca are numai trei diagonale fata de patru ale romancei si ca, la a doua, aproape iese din covor.  Astea nu se pun, ne-am obisnuit… Iar eu sunt, oricum, vesela nevoie mare fiindca Boguinskaiei si Horkinei le-a disparut de pe fete expresia aia de servitoare unguroaica hoata pe care n-o poti scapa din ochi finca mintenas se culca cu domnu.

Si a urmat distrugerea totala numita Sidney 2000.  Si, din pacate, imediat dupa ea, rusinea de care s-au acoperit niste organizatori care au ciordit ca la usa cortului medalia de aur de la gatul unui copil de 15 ani.  Ca, vorba aia, toata lumea stie ca numai pseudoefedrina te poate face sa sari Tzukahara.  Probabil ca tot cu pseudoefedrina castigase Raducan si cu un an in urma, la mondiale, aurul cu echipa si aurul de la sol.  Poate ca si Olaru, care a luat bronzul la Sidney, castigase tot intamplator titlul de campioana mondiala absoluta la Tianjin!

In fine, cred ca va amintiti: aur cu echipa, aur, argint si bronz la individual, argint Raducan la sarituri si bronz Amanar la sol, cu ocazia unui alt jaf de zile mari care-i da Horkinei argintul, dupa trei diagonale pe care le putea face si bunica-mea, la cei 83 de ani ai ei.  Nu ma pot abtine si va pun din nou link la cele doua exercitii, ca sa vedem cam care e adevarul!  Horkina, care aproape cade in cur la a doua diagonala si mai ca iese iese din covor la a treia:

Si Amanar, a carei singura greseala este ca iese din covor la ultima diagonala (are patru, nu trei ca javrita rusa care pare sa aiba un rahat sub nas tot exercitiul).  Penalizarea pentru asta, in caz ca nu stiti, este o zecime, deci nota ei pleaca din 9.90.  A luat 9.712, cu exact o zecime mai putin decat Horkina.  In rest exercitiile vi se par egale?!!! LOL!!!

Hm, dar stati, ca n-am terminat… Din nefericire inca nu am scapat de scarba de rusoaica – apare si la Atena in 2004.  Si acolo, dupa ce le spulberam pe americance pe echipe si le aruncam pe rusoaice pe 3, se intampla ceva inexplicabil: o singura gimnasta romanca se califica pentru concursul individual!  Nici astazi nu stiu ce s-a intamplat, e complet aberant.  E adevarat ca deja se schimbase regulamentul si nu mai aveau voie trei gimnaste din aceeasi tara in finala de 24 (i-am speriat noi mult prea tare la Sydney, probabil, cand le-am spulberat clasamentele!), insa in mod sigur aveau voie doua… Noi am avut una singura, pe cvasinecunoscuta Nicoleta Daniela Sofronie.  Fetita nu s-a miscat rau, insa a aparut din neant – nici macar nu fusese in echipa Romaniei la campionatele mondiale din anul precedent, la Anaheim in California.  S-a clasat pe 5, in timp ce, spre fericirea mea, Horkina a ratat din nou aurul olimpic, luat de un alt robot american – Carly Patterson.  Argint pentru prietena mea rusoaica si bronz pentru chinezoaica Zhang.

Dar, ce sa vezi, fir-ar sa fie, urmeaza iar concursul pe aparate!  Aur Monica Rosu la sarituri, aur Catalina Ponor de doua ori, sol si barna, plus argint Sofronie la sol!  Horkina – guess what, zero medalii!  Patterson – guess what, un singur argint la barna.  Imi venea sa rad ca un copil care zice ca se vede oftica! 🙂

Tocmai a inceput concursul la paralele baieti, a cazut un chinez (vai ce bine!) asa ca va las.  Ultima parte diseara, cand sper se pot adauga macar doua medalii proaspete! 🙂

Gimnastica mea olimpica – partea a doua

O, dar ce?! Ati crezut ca s-au terminat chinurile mele de truditor intr-ale iubirii pentru gimnastica?  Nici vorba!  A urmat Barcelona 1992.  Aici trebuie sa recunosc din start: nu am fost cele mai bune.  Nici nu ma asteptam (pentru prima data) sa luam medalia olimpica: nici la echipe, nici la individual.  Chiar nu aveam un star, o fata care sa lupte de la egal la egal cu “idolii”.  Lavinia Milosovici era ok, insa numai ok.  Din nefericire pentru ea, Lavinia este numai o gimnasta muncitoare si cuminte, nu are veleitati de vedeta. Desi e, probabil, cel mai important liant al echipei romane .  Cand Kati si Daniela intrau pe aparate, simteai ca lumea se supune vointei lor.  La Lavinia nu a fost nciodata asa, si poate tocmai de asta performantele ei sunt mai impresionante decat ale dezinvoltelor ei predecesoare.  Procentul de transpiratie il excede pe cel de talent la Lavi, poate de asta mi-e atat de draga.  Cea mai draga.  Pentru ca Lavinia Milosovici reprezinta tot ceea ce eu simt ca-i lipseste natiei mele iubite. Aoleu, ce pretiozitate de prost gust!  Nu, de fapt ea reprezinta tot ce-mi lipseste mie, nu unei entitati abstracte.  Sa nu ma mai feresc, sa ma privesc in oglinda.  Lavi are curajul incredibil de a fi ea insasi in ciuda teatrului expus de cioara vopsita Boguinskaia…. Ma uit in oglinda si stiu ca, in loc sa-mi fi vazut de treaba mea – ma iarta, dragule cititor de blog, spusei ca e foarte personal – eu as fi facut tot ce tinea de mine sa arunc bocanci in figura botoasa a Boguinskaiei.  Dar fata asta si-a vazut de gimnastica.

Cifre, dragule , zice cetitoriul, cifre.  Ei bine, n-am sa va dau cifre chiar acum.  O sa va spun numai ca Boguinskaia nu a reusit sa se evidentieze prin nimic.  Si a trebuit, ca de obicei, sub paravanul “echipei unite” sa trimita tot o romanca, Tatiana Gutzu, care sa castige titlul de campioana absoluta si, desigur, sa dispara ulterior in neant.  Gagica asta, moldoveanca, a nimerit bulanul vietii ei.  Povestea nu merita, mi se ofilesc tastele, nu ma chinuiti.  Insa, in ciuda castigului absolut aberant (ca de obicei) al unei insipide necunoscute, tot ce interesa in continuare gura lumii sloboda era minunata Svetlana Boguinskaia – desi a iesit dupa Gutzu o americanca al carei singur talent e sa nu cada, genul macara si Milosovici. Acum chiar trebuie putina statistica: echipele castigate de “echipa unita”, adica un continent in care scarbele au avut imperiu, locul doi romania cu ale ei 22 milioane locuitori si locul 3 SUA, o joaca numai de ori zece ca numar de locuitori, ca sa fim conservatori.

Si vin, din nou, aparatele.  Bietii, nu stiu cum se expun… Sa mori de ras, nu altceva! Campioana olimpica absoluta reuseste un argint la paralele si un bronz la sol.  Wow, cat talent!  In special la sol, unde isi imparte bronzul cu inca doua gimnaste.  Sa ne uitam putin la romance. A, ce nicio surpriza, ca de obicei… aur pentru Milosovici la sol si sarituri, bronz pentru Bontas la sol.  Splendida Boguinskaia, cu toata bunavointa arbitrelor, izbuteste exact ZERO medalii.  Imi vine sa cred ca arbitrele astea de la Barcelona au fost cinstite!

Ca sa intelegeti de ce capricorn nu e chiar nebuna, va rog sa vizionati acest exercitiu la sol al prealuminatei la concursul final.  Daca cineva gaseste un element de dificultate relativ medie, e challenged sa-mi ceara 5 carti:

Stiti ce ma amuza cel mai tare?  Aici chiar nu ne-au furat…

Gimnastica mea olimpica – partea 1

Am trecut deja in titlu ca va fi numai partea intai, pentru ca sunt convinsa ca voi mai avea ceva de spus si maine.  Maine dupa ce, ca de obicei, le vom demonstra arbitrelor si politicienilor gimnasticii, care mi-au ranit iremediabil intai copilaria, apoi adolescenta si continua sa ma bantuie, vad, toata viata, ca romancele sunt cele mai bune gimnaste din lume.  Acolo, pe aparate, unde exista numai 8 exercitii si e mult mai dificil sa furi ca-n codru, adaugand o zecime ici si una colo, ajustand in jos un scor sau altul, cum poti sa faci relativ neobservat atunci cand arbitrezi 96-120 de exercitii (pe echipe) sau 96 (la individual compus).  Acolo unde, de 32 de ani,  romancele castiga aproape tot la olimpiade, sfidand batjocura incredibila de la individual, unde apar la fiecare olimpiada staruri penibile comandate de masinile de marketing, pe rand sovietice sau americane, care stralucesc pentru o noapte si nu izbutesc nici macar o data sa ia cel putin doua titluri dintre cele patru pe care se presupune ca le-ar avea la degetul mic, din moment ce sunt campioane olimpice absolute.  Arbitrajul rusinii ar trebui sa se numeasca cel de la gimnastica feminina olimpica!

Sa incepem povestea rusinii, pentru ca nu stiu cati dintre voi stiu, asa cum stiu eu, aproape fiecare exercitiu de gimnastica feminina al Romaniei la olimpiade incepand din 1980 pana astazi.  N-am sa insist asupra olimpiadei din 80, pentru ca eram, totusi, prea mica, pentru  avea propriile amintiri clare.  Dar presupun ca toti cei din generatia mea si putin mai batrani isi amintesc de penibila deliberare de 45 de minute a brigazii de arbitre conduse de Ellen Berger la exercitiul Nadiei, care a dus, inveitabil, la clasarea Yelenei Davidova pe primul loc la individual.  Am sa reamintesc, totusi, ca si atunci Nadia a luat medaliile de sur la barna si sol, iar Davidova a “izbutit” in tot concursul pe aparate o singura medalie de argint – la barna.

Urmeaza olimpiada din 1984 de la Los Angeles, cu boicot sovietic.  Eram usurati si aveam sperante imense, in sfarsit nu mai aveam de luptat cu prejudecatile celor care le vedeau pe sovietice drept incarnarea zeitelor gimnasticii.  Si, intr-adevar, Romania cucereste pentru prima data in istorie medalia de aur pe echipe, devansand USA cu un punct.  Urmeaza, insa, concursul individual.  Romania avea in echipa o gimnasta exceptionala, numita Ecaterina Szabo.  Kati facea un exercitiu la paralele pe care nu l-am vazut egalat pana astazi, de o dificultate incredibila si avea un sol splendid.  Insa masina americana de produs roboti nu statuse degeaba – il cooptase pe antrenorul Nadiei, Bela Karoly, care crescuse o gimnasta fara nicio forma, de o uratenie iesita din comun, cu gratia unui butuc de soba si o expresie atat de chinuita, incat nu exista nicio umbra de indoiala ca e supusa la munca silnica: Mary Lou Retton.  Daca exista sceptici, va rog cautati fotografiile lui Mary Lou de la concursul din 84.  Mie mi-e scarba sa le incarc.  Dupa trei rotatii incheiate, era clar ca lupta se da intre Kati si Mary Lou.  Ambele evoluau la sarituri.  Kati ia 9.90, obligand-o pe Mary Lou sa ia nota 10 pentru a castiga individualul.  Ce credeti ca se intampla?!  Sportiva americana primeste nota 10 pentru aceasta saritura:

Cine se pricepe la gimnastica un pic si nu e fermecat de aterizarea aparent perfecta, de vuietul salii si de comentariile disperatilor de americani, va constata ca americanca isi deschide putin picioarele la urcarea pe cal, ca aterizeaza cu talpile la cel putin 5 centimetri distanta una de cealalta si ca nu aterizeaza in centru, deci nu a zburat pe traiectoria optima.  Nici vorba de 10!  Dar Mary Lou, gimnasta care seamana cu un dop de pluta (totusi mult mai simpatica decat cele ce-i vor urma, de-as fi stiut!) e campioana olimpica absoluta… Iar eu plang de-mi sare camesa de pe mine, fiindca am numai zece ani si nu pricep neam ca razboiul rece s-a transferat intr-o sala de gimnastica.  Sunt singura la tara la bunica si ma minunez, oricum, ca pot sa ma uit la olimpiada dis-de-dimineata, in ciuda celor obisnuite numai doua ore de alb-negru pe seara.  Habar n-am ce norocoase au fost gimnastele romance ca n-au avut formidabila concurenta sovietica si est-germana, idolul meu e Kati.  Imi organizez singura intreceri pe aparate in curte si in casa, sar peste barne si stau in maini, si, de fiecare data, atunci cand o “joc” pe Kati, “exercitiile” mele sunt cele mai bune!  Le inving pe Mary Lou si Julianne McNamara fara niciun pic de mila, imi iau revansa de fetita cuminte, ale carei singure bucurii adevarate sunt cateva carti cu eroi, culmea, americani! si o fata care zambeste foarte rar: Kati.  Ea a fost prima mea iubire adevarata!  Sunt convinsa c-as fi sacrificat pana si tabara de la Sovata dac-as fi putut sa dau timpul inapoi si s-o vad pe Kati pe primul loc.  Si poate chiar si secretul meu cel mai mare: o pereche de balerini lila, pe care mi-i promisese mama daca iau premiul intai.  Nu cred ca va puteti imagina ce reprezenta o pereche de pantofiori de piele intr-o culoare atat de nebuna in anul de gratie 1984.  Era cea mai mare comoara din lume!  Si cred ca nu mint daca-mi amintesc promisiunea facuta in secret absolut, lui Scarlett, pe care abia o cunoscusem: ca-i trimit lui Kati bijuteriile lila pe care le visam de doua luni.

Concursul pe aparate a sosit a doua zi.  Eu si cu toate fetitele din Romania care traiau numai pentru ce se intampla pe podiumurile de gimnastica dintr-un LA pe care nu puteam sa-l concepem, din cutiile noastre de chibrituri din Pantelimon, Petrila, Roman sau Vulcan, am primit cel mai frumos cadou din lume: Kati a luat aurul la sarituri si la sol, argintul la barna (doar pentru ca Simona noastra Pauca a luat aurul) iar gimnasta de carton presat cu urme de coca-cola pe piept, absoluta Mary Lou, a trebuit sa plece acasa, in Fairmont, cu un argint la sarituri si doua bronzuri amarate la paralele si sol. In umbra lui Kati, purtandu-i trena, asa cum se cuvenea.

As vrea sa mentionez aici, pentru prima data, pentru ca acest comentariu va reveni: gimnastele romance nu au ratat niciun aparat!  Nu au cazut nicaieri, in niciun exercitiu, impus sau liber, dupa punctajul vremii.  Nicio greseala, intr-o mare de caderi in fundulet sau izbucniri de orgoliu.  Si au fost o echipa tot timpul, spre deosebire de diva cu accent de southern belle, care nu-si imbratisa coechipierele fiindca nu-i pasa decat de ea.

Si am asteptat, cuminte, olimpiada de la Seoul.  Atunci, atunci o sa vedem noi!

Insa la Seoul a aparut un fenomen la care nu m-as fi asteptat… Era prima oara cand ne infruntam si cu sovieticele si cu americancele, dar si prima oara cand s-a nascut un mit extrem de daunator pentru urmatorii aproape douazeci de ani: diva isterica din gimnastica.  In general sovietica, mult mai inalta decat copilitzele care concurau pe ce stiu, muierea cu fitze care obtinea lejer cate doua zecimi pe baza de “gratie”, arbitrele uitand sa observe ca nu e in stare sa aterizeze o saritura cu mai mult de 360 de grade decat batuta cu lantzul.  De data asta era reprezentata de aproape cea mai antipatica botoasa urata cu draci de pe fata pamantului: Svetlana Boguinskaia.  Daca in povestea mea de mai departe nu ar exista Horkina, probabil jigodia asta ar avea o mare sansa de a lua podiumul pentru cea mai parsiva gimnasta din istorie…

Culmea este ca imbecila a reusit sa rateze suficient incat sa-si arunce in competitie cu gimnasta romanca Daniela Silivas o coechipiera atat de anosta, incat, fara chinul inspaimantator al arbitrelor de la Seoul, ar fi ramas in anonimat pana si in ultimul sat din Tadjikistan: Elena Shoushounova.  Fair play-ul ar trebui sa ma opreasca aici.  Shushunova castigase un titlu de campioana europeana si unul de campioana mondiala inainte de Seoul, insa chinurile ei fusesera legendare.  Iar cosmarul meu din 84 s-a repetat aproape identic… Shushunova avea nevoie de 10 la sarituri pentru a deveni campioana olimpica absoluta.  Si l-a obtinut pentru aceste doua executii, unele care nu ar califica-o astazi nici macar intr-o echipa regionala la meciul Moreni contra Techirghiol:

Trecuse vremea sariturilor prin vie, insa acum, la paisprezece ani, nu sufeream mai putin.  Poate c-ar trebui sa-i multumesc pretioasei ridicole Boguinskaia ca atitudinea ei m-a facut sa dispretuiesc, mai presus de orice, aroganta nejustificata.  Si Shushunovei fiindca am inteles ca n-ar trebui sa ma bucur de victoriile obtinute pe gratis, impotriva unor concurenti mai buni, dar defavorizati de circumstante exterioare.  Copilele noastre, de la Daniela Silivas la minunata Aurelia Dobre, campioana mondiala absoluta, gratie si stil rar intalnit la vreo romanca pana astazi, la Izbasa, nu erau altceva decat spirit de competitie, naivitate si sperante.  Asa, usor sleampete, cu frizurile lor ridicole si costumele urate, din materiale proaste, imitand stangaci revistele Bravo pe care ne bateam cu disperare sau videoclipurile cu Sandra si Sabrina, deja fanate cand ajungeau la noi, pe casete uzate, fetitele astea au continuat sa castige FARA GRESEALA, pas cu pas, respectul unei lumi intregi.  Impotriva tuturor.  Dupa facatura gretoasa care a transformat ratusca cea urata, cu miscarile unui buldozer indopat, cu atitudinea unei sefe de colhoz, cu mimica unui clovn chinuit, in printesa olimpiadei de la Seoul, echipa Romaniei a castigat pe aparate cam asa: Daniela Silivas TREI medalii de aur, barna, paralele si sol si una de bronz la sarituri, Gabi Potorac argint la sarituri si bronz la barna.  Absoluta rusoaica a izbutit ultimul loc la sarituri, penultimul la sol, argintul la barna si bronzul la paralele.  Era obosita de atata jaf al arbitrelor, ce sa-i faci!  A disparut in neant, ca si Mary Lou.  In schimb a lasat-o pe otrava Boguinskaia sa ia aur la sarituri si argint la sol, cu niste exercitii cu care junioarele noastre nu ar fi prins echipa mare.  Si asa s-a nascut un mit, pe baza de fitze si bot.  Asa a aparut o gimnasta care nu facea niciun efort cu exceptia unui zambet scarbos si suficient.  O imagine care este, cu exceptia omonimei Horkina, cea mai dezgustatoare fotografie a gimnasticii secolului XX.  O marturie a faptului ca un sport nobil si-a pierdut ratiunea de a exista si calitatea de reprezentare, pentru ca a ajuns sa pupe in cur o isterica fara bun simt, cu atitudine de taranca parvenita, careia i se cuvine “toate alea” fiindca mintea ei cat un bob de mazare atata duce, iar sufletul ei smochinit si mofluz nu-i permite sa-si imbratiseze o coechipiera frumoasa si cu stil.  Face pe sefa ca la ea pe tarla.  Iar mass-media cretina americana ii tine isonul, intr-o serie de ani de care mi-e jena sa-mi amintesc.

Nimic, nimic pe lumea asta – nici lipsa de portocale si blugi, nici treapta pe care trebuia s-o dau, nici goana dupa deodorant, nici jena cumplita cu care mergeam la farmacie sa cumpar vata, nici dorintele inexplicabile pe care le simteam vazand reclamele la produse vestice – nu m-au umilit mai tare, inainte de decembrie 89, decat atitudinea de stapana de sclavi a Svetlanei Boguinskaia.  Tot ce urasc la faptul ca m-am nascut acolo, in est,  e intruchipat de ea si prietena ei de mai tarziu, Horkina.  Si acum palesc, devin nesociabila si plina de tensiune negativa cand ma intreaba cineva, foarte rar, daca sunt rusoaica.  Sunt falsa si greu abordabila cu frumoasele si inteligentele mele colege rusoaice si ucrainience.  Resping organic tot ce vine de acolo si-mi pare rau, in acelasi timp, fiindca stiu ca decorul de mucava american poate fi mult mai nociv.  Am impresia ca mi-am construit o identitate din respingere si mi se pare cam trist sa te definesti prin ceea ce NU vrei sa fii.

Am crezut intotdeauna despre mine ca sunt toleranta, ca nu judec oamenii decat dupa ceea ce fac manifest, ca-mi plac indiferent de unde vin.  Presupun ca ne amagim cu totii cu astfel de pareri minunate despre noi insine.  Cand a cazut Horkina la paralele in 2000, mi-am dat seama ca am cel putin o prejudecata de care ar trebui sa-mi fie rusine.  Problema e ca nu gaseam deloc sentimentul de regret si umilinta.  Tot ce simteam era o bucurie salbatica – a dispretuit medalia de argint pe echipe, si-a aruncat-o in scarba de la gat…ei bine, avea sa fie ultima!  “Gimnasta” care tipase la echipa ei, ca si cum fetitele alea nu existau decat ca sa traga la galere pentru “the grand diva”, isi dadea ultima suflare cat de cat sportiva in fata ochilor mei, semnandu-si mazgalit, cu degetul ingalat, o cariera care ar fi putut fi splendida, cu numai un dram de bunatate.