Gimnastica mea olimpica – partea 1

Am trecut deja in titlu ca va fi numai partea intai, pentru ca sunt convinsa ca voi mai avea ceva de spus si maine.  Maine dupa ce, ca de obicei, le vom demonstra arbitrelor si politicienilor gimnasticii, care mi-au ranit iremediabil intai copilaria, apoi adolescenta si continua sa ma bantuie, vad, toata viata, ca romancele sunt cele mai bune gimnaste din lume.  Acolo, pe aparate, unde exista numai 8 exercitii si e mult mai dificil sa furi ca-n codru, adaugand o zecime ici si una colo, ajustand in jos un scor sau altul, cum poti sa faci relativ neobservat atunci cand arbitrezi 96-120 de exercitii (pe echipe) sau 96 (la individual compus).  Acolo unde, de 32 de ani,  romancele castiga aproape tot la olimpiade, sfidand batjocura incredibila de la individual, unde apar la fiecare olimpiada staruri penibile comandate de masinile de marketing, pe rand sovietice sau americane, care stralucesc pentru o noapte si nu izbutesc nici macar o data sa ia cel putin doua titluri dintre cele patru pe care se presupune ca le-ar avea la degetul mic, din moment ce sunt campioane olimpice absolute.  Arbitrajul rusinii ar trebui sa se numeasca cel de la gimnastica feminina olimpica!

Sa incepem povestea rusinii, pentru ca nu stiu cati dintre voi stiu, asa cum stiu eu, aproape fiecare exercitiu de gimnastica feminina al Romaniei la olimpiade incepand din 1980 pana astazi.  N-am sa insist asupra olimpiadei din 80, pentru ca eram, totusi, prea mica, pentru  avea propriile amintiri clare.  Dar presupun ca toti cei din generatia mea si putin mai batrani isi amintesc de penibila deliberare de 45 de minute a brigazii de arbitre conduse de Ellen Berger la exercitiul Nadiei, care a dus, inveitabil, la clasarea Yelenei Davidova pe primul loc la individual.  Am sa reamintesc, totusi, ca si atunci Nadia a luat medaliile de sur la barna si sol, iar Davidova a “izbutit” in tot concursul pe aparate o singura medalie de argint – la barna.

Urmeaza olimpiada din 1984 de la Los Angeles, cu boicot sovietic.  Eram usurati si aveam sperante imense, in sfarsit nu mai aveam de luptat cu prejudecatile celor care le vedeau pe sovietice drept incarnarea zeitelor gimnasticii.  Si, intr-adevar, Romania cucereste pentru prima data in istorie medalia de aur pe echipe, devansand USA cu un punct.  Urmeaza, insa, concursul individual.  Romania avea in echipa o gimnasta exceptionala, numita Ecaterina Szabo.  Kati facea un exercitiu la paralele pe care nu l-am vazut egalat pana astazi, de o dificultate incredibila si avea un sol splendid.  Insa masina americana de produs roboti nu statuse degeaba – il cooptase pe antrenorul Nadiei, Bela Karoly, care crescuse o gimnasta fara nicio forma, de o uratenie iesita din comun, cu gratia unui butuc de soba si o expresie atat de chinuita, incat nu exista nicio umbra de indoiala ca e supusa la munca silnica: Mary Lou Retton.  Daca exista sceptici, va rog cautati fotografiile lui Mary Lou de la concursul din 84.  Mie mi-e scarba sa le incarc.  Dupa trei rotatii incheiate, era clar ca lupta se da intre Kati si Mary Lou.  Ambele evoluau la sarituri.  Kati ia 9.90, obligand-o pe Mary Lou sa ia nota 10 pentru a castiga individualul.  Ce credeti ca se intampla?!  Sportiva americana primeste nota 10 pentru aceasta saritura:

Cine se pricepe la gimnastica un pic si nu e fermecat de aterizarea aparent perfecta, de vuietul salii si de comentariile disperatilor de americani, va constata ca americanca isi deschide putin picioarele la urcarea pe cal, ca aterizeaza cu talpile la cel putin 5 centimetri distanta una de cealalta si ca nu aterizeaza in centru, deci nu a zburat pe traiectoria optima.  Nici vorba de 10!  Dar Mary Lou, gimnasta care seamana cu un dop de pluta (totusi mult mai simpatica decat cele ce-i vor urma, de-as fi stiut!) e campioana olimpica absoluta… Iar eu plang de-mi sare camesa de pe mine, fiindca am numai zece ani si nu pricep neam ca razboiul rece s-a transferat intr-o sala de gimnastica.  Sunt singura la tara la bunica si ma minunez, oricum, ca pot sa ma uit la olimpiada dis-de-dimineata, in ciuda celor obisnuite numai doua ore de alb-negru pe seara.  Habar n-am ce norocoase au fost gimnastele romance ca n-au avut formidabila concurenta sovietica si est-germana, idolul meu e Kati.  Imi organizez singura intreceri pe aparate in curte si in casa, sar peste barne si stau in maini, si, de fiecare data, atunci cand o “joc” pe Kati, “exercitiile” mele sunt cele mai bune!  Le inving pe Mary Lou si Julianne McNamara fara niciun pic de mila, imi iau revansa de fetita cuminte, ale carei singure bucurii adevarate sunt cateva carti cu eroi, culmea, americani! si o fata care zambeste foarte rar: Kati.  Ea a fost prima mea iubire adevarata!  Sunt convinsa c-as fi sacrificat pana si tabara de la Sovata dac-as fi putut sa dau timpul inapoi si s-o vad pe Kati pe primul loc.  Si poate chiar si secretul meu cel mai mare: o pereche de balerini lila, pe care mi-i promisese mama daca iau premiul intai.  Nu cred ca va puteti imagina ce reprezenta o pereche de pantofiori de piele intr-o culoare atat de nebuna in anul de gratie 1984.  Era cea mai mare comoara din lume!  Si cred ca nu mint daca-mi amintesc promisiunea facuta in secret absolut, lui Scarlett, pe care abia o cunoscusem: ca-i trimit lui Kati bijuteriile lila pe care le visam de doua luni.

Concursul pe aparate a sosit a doua zi.  Eu si cu toate fetitele din Romania care traiau numai pentru ce se intampla pe podiumurile de gimnastica dintr-un LA pe care nu puteam sa-l concepem, din cutiile noastre de chibrituri din Pantelimon, Petrila, Roman sau Vulcan, am primit cel mai frumos cadou din lume: Kati a luat aurul la sarituri si la sol, argintul la barna (doar pentru ca Simona noastra Pauca a luat aurul) iar gimnasta de carton presat cu urme de coca-cola pe piept, absoluta Mary Lou, a trebuit sa plece acasa, in Fairmont, cu un argint la sarituri si doua bronzuri amarate la paralele si sol. In umbra lui Kati, purtandu-i trena, asa cum se cuvenea.

As vrea sa mentionez aici, pentru prima data, pentru ca acest comentariu va reveni: gimnastele romance nu au ratat niciun aparat!  Nu au cazut nicaieri, in niciun exercitiu, impus sau liber, dupa punctajul vremii.  Nicio greseala, intr-o mare de caderi in fundulet sau izbucniri de orgoliu.  Si au fost o echipa tot timpul, spre deosebire de diva cu accent de southern belle, care nu-si imbratisa coechipierele fiindca nu-i pasa decat de ea.

Si am asteptat, cuminte, olimpiada de la Seoul.  Atunci, atunci o sa vedem noi!

Insa la Seoul a aparut un fenomen la care nu m-as fi asteptat… Era prima oara cand ne infruntam si cu sovieticele si cu americancele, dar si prima oara cand s-a nascut un mit extrem de daunator pentru urmatorii aproape douazeci de ani: diva isterica din gimnastica.  In general sovietica, mult mai inalta decat copilitzele care concurau pe ce stiu, muierea cu fitze care obtinea lejer cate doua zecimi pe baza de “gratie”, arbitrele uitand sa observe ca nu e in stare sa aterizeze o saritura cu mai mult de 360 de grade decat batuta cu lantzul.  De data asta era reprezentata de aproape cea mai antipatica botoasa urata cu draci de pe fata pamantului: Svetlana Boguinskaia.  Daca in povestea mea de mai departe nu ar exista Horkina, probabil jigodia asta ar avea o mare sansa de a lua podiumul pentru cea mai parsiva gimnasta din istorie…

Culmea este ca imbecila a reusit sa rateze suficient incat sa-si arunce in competitie cu gimnasta romanca Daniela Silivas o coechipiera atat de anosta, incat, fara chinul inspaimantator al arbitrelor de la Seoul, ar fi ramas in anonimat pana si in ultimul sat din Tadjikistan: Elena Shoushounova.  Fair play-ul ar trebui sa ma opreasca aici.  Shushunova castigase un titlu de campioana europeana si unul de campioana mondiala inainte de Seoul, insa chinurile ei fusesera legendare.  Iar cosmarul meu din 84 s-a repetat aproape identic… Shushunova avea nevoie de 10 la sarituri pentru a deveni campioana olimpica absoluta.  Si l-a obtinut pentru aceste doua executii, unele care nu ar califica-o astazi nici macar intr-o echipa regionala la meciul Moreni contra Techirghiol:

Trecuse vremea sariturilor prin vie, insa acum, la paisprezece ani, nu sufeream mai putin.  Poate c-ar trebui sa-i multumesc pretioasei ridicole Boguinskaia ca atitudinea ei m-a facut sa dispretuiesc, mai presus de orice, aroganta nejustificata.  Si Shushunovei fiindca am inteles ca n-ar trebui sa ma bucur de victoriile obtinute pe gratis, impotriva unor concurenti mai buni, dar defavorizati de circumstante exterioare.  Copilele noastre, de la Daniela Silivas la minunata Aurelia Dobre, campioana mondiala absoluta, gratie si stil rar intalnit la vreo romanca pana astazi, la Izbasa, nu erau altceva decat spirit de competitie, naivitate si sperante.  Asa, usor sleampete, cu frizurile lor ridicole si costumele urate, din materiale proaste, imitand stangaci revistele Bravo pe care ne bateam cu disperare sau videoclipurile cu Sandra si Sabrina, deja fanate cand ajungeau la noi, pe casete uzate, fetitele astea au continuat sa castige FARA GRESEALA, pas cu pas, respectul unei lumi intregi.  Impotriva tuturor.  Dupa facatura gretoasa care a transformat ratusca cea urata, cu miscarile unui buldozer indopat, cu atitudinea unei sefe de colhoz, cu mimica unui clovn chinuit, in printesa olimpiadei de la Seoul, echipa Romaniei a castigat pe aparate cam asa: Daniela Silivas TREI medalii de aur, barna, paralele si sol si una de bronz la sarituri, Gabi Potorac argint la sarituri si bronz la barna.  Absoluta rusoaica a izbutit ultimul loc la sarituri, penultimul la sol, argintul la barna si bronzul la paralele.  Era obosita de atata jaf al arbitrelor, ce sa-i faci!  A disparut in neant, ca si Mary Lou.  In schimb a lasat-o pe otrava Boguinskaia sa ia aur la sarituri si argint la sol, cu niste exercitii cu care junioarele noastre nu ar fi prins echipa mare.  Si asa s-a nascut un mit, pe baza de fitze si bot.  Asa a aparut o gimnasta care nu facea niciun efort cu exceptia unui zambet scarbos si suficient.  O imagine care este, cu exceptia omonimei Horkina, cea mai dezgustatoare fotografie a gimnasticii secolului XX.  O marturie a faptului ca un sport nobil si-a pierdut ratiunea de a exista si calitatea de reprezentare, pentru ca a ajuns sa pupe in cur o isterica fara bun simt, cu atitudine de taranca parvenita, careia i se cuvine “toate alea” fiindca mintea ei cat un bob de mazare atata duce, iar sufletul ei smochinit si mofluz nu-i permite sa-si imbratiseze o coechipiera frumoasa si cu stil.  Face pe sefa ca la ea pe tarla.  Iar mass-media cretina americana ii tine isonul, intr-o serie de ani de care mi-e jena sa-mi amintesc.

Nimic, nimic pe lumea asta – nici lipsa de portocale si blugi, nici treapta pe care trebuia s-o dau, nici goana dupa deodorant, nici jena cumplita cu care mergeam la farmacie sa cumpar vata, nici dorintele inexplicabile pe care le simteam vazand reclamele la produse vestice – nu m-au umilit mai tare, inainte de decembrie 89, decat atitudinea de stapana de sclavi a Svetlanei Boguinskaia.  Tot ce urasc la faptul ca m-am nascut acolo, in est,  e intruchipat de ea si prietena ei de mai tarziu, Horkina.  Si acum palesc, devin nesociabila si plina de tensiune negativa cand ma intreaba cineva, foarte rar, daca sunt rusoaica.  Sunt falsa si greu abordabila cu frumoasele si inteligentele mele colege rusoaice si ucrainience.  Resping organic tot ce vine de acolo si-mi pare rau, in acelasi timp, fiindca stiu ca decorul de mucava american poate fi mult mai nociv.  Am impresia ca mi-am construit o identitate din respingere si mi se pare cam trist sa te definesti prin ceea ce NU vrei sa fii.

Am crezut intotdeauna despre mine ca sunt toleranta, ca nu judec oamenii decat dupa ceea ce fac manifest, ca-mi plac indiferent de unde vin.  Presupun ca ne amagim cu totii cu astfel de pareri minunate despre noi insine.  Cand a cazut Horkina la paralele in 2000, mi-am dat seama ca am cel putin o prejudecata de care ar trebui sa-mi fie rusine.  Problema e ca nu gaseam deloc sentimentul de regret si umilinta.  Tot ce simteam era o bucurie salbatica – a dispretuit medalia de argint pe echipe, si-a aruncat-o in scarba de la gat…ei bine, avea sa fie ultima!  “Gimnasta” care tipase la echipa ei, ca si cum fetitele alea nu existau decat ca sa traga la galere pentru “the grand diva”, isi dadea ultima suflare cat de cat sportiva in fata ochilor mei, semnandu-si mazgalit, cu degetul ingalat, o cariera care ar fi putut fi splendida, cu numai un dram de bunatate.

Advertisements

8 Comments

  1. Radu Vancu said,

    06/08/2012 at 10:19 pm

    Absolut splendid text, Capri. 🙂

  2. cinemavictoria said,

    06/08/2012 at 10:27 pm

    in 1980 a fost chiar sinistru, pentru ca planul initial fusese ca nelli kim sa fie incoronata regina la individual compus; nadia si kim fusesera rivale inca din 1975-1976, si acum venise in sfarsit momentul sa i se dea o palma nadiei, numai ca s-a intamplat ca, la sol, daca nu ma insel, nelli kim a cazut in fund, si atunci au bagat-o repede in carti pe davydova, o gimnasta compet mediocra si nesarata … urata de tot faza a fost …
    totusi parca imi amintesc ca horkina avea niste paralele destul de ok, mai ales pentru inaltimea ei, in schimb la sol era de tot rasul, toata lumea ii admira picioarele …
    dar in ultimul timp, de cand gimnastica s-a schimbat considerabil fata de vremea lui silivas, szabo sau milosovici, am ramas cu impresia ca la individual castiga gimnaste care reusesc sa faca destul de bine toate aparatele, fara sa straluceasca totusi la niciunul. (de-aia de ex. izbasa nu a prins decat locul cinci la individual acum, fiindca au tras-o mult in jos paralelele.)

  3. capricornk13 said,

    07/08/2012 at 1:16 am

    Radu, nu stiu cum faci, insa “textul” asta e exact ceea ce stiu si simt. as vrea sa fiu mai frumoasa decat atat.

  4. capricornk13 said,

    07/08/2012 at 1:18 am

    cinemavictoria: in sfarsit, cineva care pare sa stie despre ce vorbeste!
    bine ai venit si multumesc mult pentru goluri

  5. ralucasd said,

    12/08/2012 at 7:23 pm

    Foarte bine scris…nu stiu ce sa cred,faptul ca facem parte din aceeasi generatie,am copilarit in acelasi cartier si am o banuiala ca am fost in aceeasi scoala generala,ma face sa – mi recunosc propriile ganduri mult mai bine formulate in postarile tale…incredibil…

  6. capricornk13 said,

    13/08/2012 at 3:25 pm

    @raluca: 🙂 multumesc, inseamna ca suntem mai multe inversunate! 🙂
    p.s.: scoala mea era 66

  7. ralucasd said,

    16/08/2012 at 7:47 am

    Atunci banuiala mea e confirmata…ce mica- i lumea!

  8. capricornk13 said,

    16/08/2012 at 2:44 pm

    🙂 intr-adevar! daca ai fost acolo in perioada 80-88 e probabil sa ne si cunoastem…


Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: