Singurătatea portughezului de cursă lungă

Cimitirul de piane – José Luís Peixoto

Polirom, 2010. Trad. Clarisa Lima

Dacă după “Nicio privire” Peixoto mi se păruse o revelaţie, aşa cum îl prezintă Saramago pe coperta 4 a cărţii de faţă, un autor ciudat şi intens, care abordează subiecte clasice într-un stil foarte personal şi deloc în ton cu moda vremii, “Cimitirul de piane” m-a convins că debutul tânărului portughez nu a fost deloc un accident.  Mi-a plăcut mult mai tare decât “Nicio privire”, ceea ce duce cartea periculos de aproape de superlativ.  Am stat şi m-am gândit mult cum să scriu despre ea, pentru că tind să fiu subiectivă din motive extraliterare: sunt îndrăgostită de Portugalia, ca şi Liviu, care dealtfel mi i-a recomandat cu sârg şi pe Saramago şi pe Peixoto, precum şi de Lisabona, care joacă un rol esenţial în Cimitirul de piane.  Îmi place limba portugheză la nebunie şi numele cu rezonanţă portugheză îmi stârnesc imaginaţia, fado-ul este printre puţinele muzici “native” care îmi plac cu adevărat, iar portughezii mi s-au părut minunaţi în blândeţea lor melancolică, fără stridenţele vecinilor spanioli, aroganţa francezilor sau scandalul continuu pe care italienii îl califică drept conversaţie. 

Dar nu cred că greşesc, n-am cum!  După deşertul de literatură pe care-l traversasem în ultimele două săptămâni, lipită de televizor pentru concursurile olimpiadei, străbătând fără aer condiţionat şoselele Crimeei sau revenindu-mi letargic după preaintense şi condimentate petreceri până în creierii dimineţii, cartea portughezului a fost o explozie de poezie atât de orbitoare, încât i-a oferit însetatei ceva mai mult decât putea duce.  M-a dus imediat cu gândul la Radu Vancu, fiindcă pornind de la povestea (reală) a unui alergător portughez de maraton care moare în timul cursei de la Olimpiada de la Stockholm din 1912, Peixoto scrie saga fantastică a familiei acestuia, centrată în jurul personajelor tată-fiu-nepot.  Ceea ce e absolut fabulos este că scriitorul îi substituie unul celuilalt, generaţiile se confundă ca destine, tatăl dă naştere nepotului şi fiul tatălui, surorile lor devin pe rând mătuşi, soţii, verişoare, mame, fratele chior este pe rând nepot şi unchi. Dezmembrarea totală a timpului şi jocul cu fragmentele rămase, departe de a produce confuzie sau iritare, este o inepuizabilă sursă de reflecţie proaspătă, de umbre şi unghiuri revizitate, de fluidizare a sentimentelor tuturor. 

Ce frapează extrem la proza lui Peixoto din acest roman este relaţia lui cu lumina.  Felul în care soarele luminează, se reflectă în obiecte, dar mai ales, în privirile personajelor – invadându-le şi conducându-le gândurile, este o sursă continuă de poezie şi de frumuseţe.  Foarte rar am rămas atât de impresionată de descrieri de străzi, încăperi, obiecte şi case – se întrepătrund cu personajele şi devin parte din ele cu ajutorul luminii.  În cimitirul de piane, o cameră obscură a atelierului de tâmplărie unde bărbaţii familiei fac şi desfac toate gesturile esenţiale pentru destinul lor, soarele se furişează pe pielea iubitelor lor, pe clapele pianelor vechi, dezvăluie sau umbreşte trăirile primordiale ale tuturor vârstelor, ucide iluzii sau ocroteşte secrete. 

Cimitirul de piane e o compoziţie de lumină, muzică şi poezie – dar nimic diafan sau serafic nu rămâne deasupra foreverafter.  Nu e un tablou pastoral sau o sonată de Brahms, elementele artistice ale lumii imaginate, deşi esenţiale pentru interpretarea destinelor, nu fac decât să accentueze aceleaşi drame dintotdeauna: brutalitatea, mizeria, regretele sfâşietoare, ura, ispăşirea.  Culorile splendide ale imaginilor întăresc chinurile provocate de stingerea iubirii şi de vinovăţia care te face să loveşti şi să calci în picioare încă o dată şi încă o dată exact victimele laşităţilor şi trădărilor tale.  Cimitirul de piane este locul în care se vorbeşte despre singurătate, despre cât de sfâşietor de singuri suntem pentru că ne construim contratimpuri cu o desăvârşită abilitate.  La fel ca alergătorul de maraton care nu va termina niciodată cursa, pentru că nu ştie din ce e făcută linia de sosire.

Advertisements

6 Comments

  1. gxg said,

    17/08/2012 at 9:33 am

    wow, ce frumos ai scris despre cartea asta! se vede ca te-a impresionat.
    eu de Saramago sincer n-am avut rabdare, am inceput odata o carte si m-am plictisit ingrozitor dupa primele 20 de pagini, asa ca am abandonat-o.

    P.S. mie nu mi s-au parut atat de aroganti francezii. au si ei specimenele lor! 🙂

  2. George said,

    17/08/2012 at 10:58 am

    Ah..mi-am adus aminte de momentul cand intamplator am cumparat cartea si am deschis-o. Dupa prima pagina am inteles ca citesc ceva cu totul si cu totul special, aproape magic. Peixoto este fara doar si poate un fenomen.

  3. capricornk13 said,

    17/08/2012 at 12:47 pm

    @gxg: mulţumesc 🙂 şi da, sigur că m-a impresionat! este un stilist desăvârşit, genul de autor care-ţi aduce aminte în fiecare rând că literatura e o artă, nu numai entertainment
    la Saramago trebuie să citeşti Eseu despre orbire, după aceea nu ai cum, pur şi simplu, să rămâi rece la el; să vezi acolo distopie, că tot îţi place SF-ul… în opinia mea The Road (care mi-a plăcut foarte mult!) e o copilărie pe lângă Eseu…
    @george: bine zis magic!

  4. 18/08/2012 at 2:03 am

    Da, în Peixoto simt că eu, generația lui, mă împlinesc. Nu-l invidiez devastator, îl prețuiesc că mă scrie ca nimeni altul. Mulțumesc pentru însemnarea asta!

    Lumina, vara, dimineața! Ce bine ai simțit cartea!

  5. capricornk13 said,

    18/08/2012 at 10:26 am

    @cristian: foarte exacta observatia ta cu simtirea, in sensul ca asa te incearca romanul, prin simturi, nu prea are legatura cu altceva…
    iar mie tocmai asta mi se pare iesit din comun – ca e un romancier din generatia noastra care nu scrie ca nimeni din generatia noastra!
    cu drag 🙂

  6. 18/08/2012 at 3:56 pm

    […] scrie despre Cimitirul de piane de Jose Luis Peixoto şi-mi place la nebunie ce-a scris despre una din cărţile mele […]


Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: