Final de colectie McEwan si alte cumparaturi

Mangaieri straine – Ian McEwan

Polirom, 2004. Trad. Dan Croitoru

Englezul asta e aproape enervant de complex si de bun.  Chiar si intr-o carticica subtire, fara cine stie ce anvergura, ca asta, reuseste sa atinga niste niveluri de introspectie a relatiilor de cuplu de te apuci cu mainile de cap!  In mod normal, ar trebui sa fi fost destul de descurajant pentru tinerii debutanti englezi care s-au apucat sa scrie in preajma lui, norocul e ca se pare ca ei n-au avut complexele astea.  Nu de altceva, dar am continuat cu Ishiguro dupa ce am terminat tot McEwan-ul din casa si mi-a placut, din nou, la nebunie.

In “Mangaieri straine” un cuplu de britanici frumosi (si ea si el) isi petrec vacanta la Venetia.  Sunt impreuna de ceva vreme, desi ea are copiii proprii dintr-o legatura anterioara despre care nu se spune nimic.  Relatia dintre ei e ok-ish, sunt niste oameni maturi, inteligenti, plini de consideratie fata de dorintele celuilalt, insa au ajuns exact pe platoul ala de normalitate si echilibru care e moartea pasiunii.  In consecinta, se arunca in explorarea orasului ca turistii bezmetici care bifeaza o lista de obiective.  Opusul, nu-i asa, a ceea ce se presupune ca trebuie sa reprezinte Venetia pentru doi amorezi.  Nasc, desigur, plictiseala si usoare stari de iritabilitate in celalalt, lucruri pe care le ambii ignora cu intelepciunea experientei si pe care incearca sa le depaseasca prin gesturi in compensatie.  McEwan descrie impecabil mersul lucrurilor, detaliaza degradarea relatiei, demontandu-i fiecare rotita.

Apare elementul surpriza, in persoana unui italian suficient de “vital” si diabolic incat sa fie numai de un usor de prost gust si destul de veridic literar. Omul ii taraste, practic, in casa lui, unde o hieratica,  bolnava si ciudata nevasta canadianca intregeste o atmosfera de roman clasic de mistere.  Mici gesturi, sugestii de violenta a italianului asupra nevestei, pretentiile lui de macho, faptul ca alienata vine sa-i priveasca pe englezi cand dorm dezbracati, totul pare sa creeze premizele unei lovituri de teatru de natura sadic-erotica.  Oaspetii se sperie, desigur, si fug.  Evident ca revin ulterior si tragedia de prost gust se produce, va las sa gustati deznodamantul singuri.

Ceea ce este, insa, extrem de interesant, este intervalul dintre cele doua intalniri dintre cupluri.  Britanicii practic, se redescopera, isi intineresc relatia, incep sa se bucure de sex mai mult decat o facusera vreodata.  Sigur ca se poate spune ca e ieftin procedeul, intervenise condimentul care lipsea, amenintarea, provocarea.  Dar nu se poate sa nu savurezi cum face McEwan literatura din asta, cum exploreaza senzatiile si, mai ales, emotiile celor doi, cum creeaza atmosfera.  Poate ca plot-ul e banal, realizarea insa nu e deloc asa.

Titlul original al romanului este “The Comfort of Others” si mi se pare mult mai sugestiv decat traducerea (fara sa sustin neaparat ca e gresita, e o sintagma greu de redat exact).

Pe plaja Chesil – Ian McEwan

Polirom, 2007.  Trad. Ana-Maria Lisman

Un al doilea roman despre sentimentele nascute de relatia de cuplu, insa din cu totul alta perspectiva: doi tineri casatoriti inocenti la inceputul anilor 60, cu cativa ani inainte de revolutia sexuala.

Pe mine m-a interesat extrem de tare cartea asta fiindca ma tot gandesc de ceva vreme, in special dupa ce am cunoscut mai bine, prin discutii mai indelungate si mai profunde, oameni de varsta mea crescuti si educati in vest, cat de cumplit de dezavantajati am fost noi si de pudibonderia cretina din societatea socialista multilateral dezvoltata.  Nu sustin c-a fost comunismul de vina, nu ma intelegeti gresit, gresita era societatea in ansamblu, fiindca era formata din oameni cu conceptii de la tara – ca majoritatea era ori de acolo direct, ori a doua generatie incaltata.  Si oricat ai incerca tu sa te “emancipezi” sexual citind pe unde apuci, prin carti si reviste sau tragand ocheade la filmele porno daca aveai norocul sa dai de asa ceva (asta in anii 80, cand au aparut vidorecorderele, ca-nainte pas, poate vreun Playboy), din moment ce toti cei din jurul tau fie pretind ca subiectul nu exista, fie vorbesc despre el pe soptite, ca despre ceva cumplit de rusinos, tu, cu mintea ta de 15 ani, n-ai cum sa consideri ca e ceva absolut firesc.  Poti, cu un efort, sa ajungi la concluzia asta din punct de vedere intelectual, insa emotional nu te poti comporta natural.  Esti varza, praf.  Daca singurul lucru pe care ti-l spun ai tai e ca nu e bine sa te masturbezi ca orbesti (daca esti baiat) si nu carecumva sa lasi pe vreunul sa se atinga de tine, ca barbatii e porci (daca esti fata), evident ca poti sa razi de ei pana lesini, ca sunt niste babalaci incuiati, numai ca atunci cand te trezesti fata in fata cu problema, numai pregatit emotional nu esti!  Asta ca sa nu mai amintesc de faptul ca nici literatura nu era de prea mare ajutor daca n-aveai acasa decat biblioteca din carti publicate dupa 50, ca doar comunistii nu publicau carti “cu porcarii”!  La scoala evident ca nu-ti spunea nimeni nimic, la lectia de anatomie despre aparatul reproducator jumate din fete au lipsit, de teama misto-ului golanilor din clasa, iaca boacana…

Si cum spuneam, ii invidiam tare pe congenerii nostri vestici, care sunt mult mai dezinhibati si mai firesti pe subiectul sexului decat amaratii de noi.  Iata insa ca, numai cu o generatie inaintea mea, la inceputul anilor 60, lucrurile stateau si in Anglia la fel.  Nu spun ca m-a surprins chestia asta, nu surprinde pe nimeni, toti erau sau se dadeau puritani inainte de miscarea flower-power.  Insa a fost foarte interesant sa vad cum McEwan descrie sentimentele celor doi copii de 22 de ani, treziti casatoriti fiind virgini si mergand sa-si petreaca noaptea nuntii pe plaja Chesil.  El analizeaza in detaliu fiecare gand, senzatie si sentiment a celor doi si totul e extrem de credibil si de trist.  Evident ca e logic sa se distruga o relatie potential frumoasa din cauza ignorantei in materie sexuala, asta s-a intamplat de cand lumea si pamantul.  In Anglia insa (ca sa-i ignoram pe nenumaratii dinainte) o zice Galsworthy imediat dupa epoca victoriana, de-aia esti atat de surprins ca lumea inca proceda la fel cu 40 de ani mai tarziu!

Voi puteti intelege ce aveau parintii aia in cap de-si trimiteau copiii, practic, la taiere, in felul asta?  Dupa decenii de existenta a psihanalizei?!

In fine, revenind la roman, e foarte bine scris.  Un fel de Cartea nuntii fara aberatiile sentimentaloide ale lui Calinescu, o carte a nuntii realista si directa, care exploreaza in adancime relatia foarte fragila intre ceea ce manifesta aparent si ceea ce se produce in interior cu individul inocent inaintea inceperii experientei sexuale.  E o carte despre imaginatie, nu despre sex, un altfel de sense & sensibility.  Diferenta enorma intre ceea ce proiectam si ceea ce ni se intampla, intre ce se intampla obiectiv si perceptia, interpretarea noastra a ceea ce s-a intamplat.  Si mai mult decat atat, despre diferenta intre ceea ce simtim si procentajul infim pe care reusim sa-l exprimam datorita experientelor si naturii proprii.

Acum sunt in curs de a termina cel de-al doilea Ishiguro pe care-l mai aveam, ca sa inchei cu febra britanica pe care o mentionam intr-o insemnare anterioara 🙂 O sa scriu despre Never Let Me Go si When We Were Orphans intr-o insemnare viitoare.  Intre timp, fiindca m-a mobilizat fantastic LDT cu povestirile lui, mi-am adus aminte ca-mi trebuie Rosu, rosu, catifea al Veronicai D. Niculescu si ca ma apuc de calatorii, deci imi trebuie carti electronice.  Asa ca mi-am luat de pe Elefant:

Rosu, rosu, catifea – Veronica D. Niculescu

Arhivele de la Monte Negro – Octavian Soviany

Planetarium – Cristian Tudor Popescu

Premiile Galileo 2011 – Horia Nicola Ursu (coord.)

Te astept ca pe un glonte – Ana Puscasu

Singur pe Ormuza – Liviu Radu

Chestionar pentru doamne care au fost secretarele unor barbati foarte cumsecade – Liviu Radu

Jucaria mortului – Constantin Acosmei (yes! in sfarsit! bravo elefant!)

Proza cu amanuntul – Dan Lungu

Noaptea cand cineva a murit pentru tine – Bogdan Suceava (am promis ca mai citesc, si acum mi-e putin nu stiu cum de cum am scris eu despre cartea cu diezul si ce frumos mi-a raspuns autorul!)

pe datorie – T.S. Khasis

Zaira – Catalin Dorian Florescu

Parohia – Dan Coman (yes! ce m-am bucurat s-o gasesc electronic!)

Superhero – Ciprian Macesaru

2484 Quirinal Ave. – Sebastian A. Corn

Adevarul despre himere – Mircea Oprita

Intalnire cu meduza – Mircea Oprita

Acasa, pe campia Armaggedonului – Marta Petreu

Astept cu incredere recomandari de la voi :), desi va anunt de pe-acum ca, dupa ce termin azi Ishiguro, tot Rosu catifea, Parohia si Jucaria mortului le citesc primele!

P.S.: Ar trebui sa mentionez, chiar daca voi fi acuzata ca fac reclama, ca Elefant.ro sunt super ok – au acum o promotie de 2+1 gratis, adica practic 6 carti din cele 18 cumparate le-am luat gratis.  Pe teancul de mai sus am dat aproximativ 40 eur, adica pretul a vreo 3 carti si jumatate pe hartie in Austria

Post Teodorovici Animal Triste

Celelalte povesti de dragoste – Lucian Dan Teodorovici

Polirom, 2009

Dupa ce am terminat Gradina lui McEwan, printr-o asociere care-mi scapa, mi-am dat seama ca eu de fapt nu citisem volumul asta al lui LDT.  Traiam cu impresia ca da, insa citisem numai celalalt volum de proza scurta, “Atunci i-am ars doua palme” (si cele doua romane, Circul nostru va prezinta si Matei Brunul).  Ce mai omisiune!  Tocmai asta mi s-a parut cea mai buna dintre toate cele patru!  (sper sa nu fiu exclusiv sub influenta celei mai recente lecturi cand spun asta, dar nu cred).  11 texte legate subtil intre ele, in carusel ca ordine cronologica – dar cercul e perfect la final.  Sunt intr-adevar povesti de dragoste, dar sunt si mai intr-adevar “celelalte” – cumva discrete, oblice, lipsite de patetism sau, in fine, cu un gen dintr-ala de patetism care ne trebuie si ne place.  Au frumusetea si simplitatea cu care ne-a obisnuit LDT, insa lipseste umorul cinic, sarcasmul din primul volum citit de mine.  Exista peste tot umor, insa e de alta factura, mai profund – tot usor amarui, insa fara intentia de a apasa pe partea asta.  Cred ca arata bine felul in care a evoluat LDT (Celelalte… e scrisa dupa Circ si Atunci…, iar dupa ea a venit Matei Brunul, care e si mai “serioasa”).  Nu e doar observatia mea, au spus asta mult inainte si alti comentatori, critici sau bloggeri.

De ce mi-a placut mie personal mai mult decat Brunul (despre care am avut aproape numai de bine de zis) – fiindca mi se pare ca aici nu e absolut nimic in plus, divagatii sau explicatii care ar putea lipsi.  E o carte concentrata, concisa, eleganta.  Bucatile sunt taiate cu finete, cu bisturiul, sunt clar lucrate, insa nu se vede.  Si e atata umanitate in iluziile personajelor din fiecare text, incat ti-e imposibil sa nu mergi mai departe pana termini, cartea e magnetica.

“Sobolanul e mai viu decat testoasa” deschide cartea cu un fantastic dialog la betie pe Dance Me to the End of Love a lui Cohen, in care cei doi protagonsti decid sa inceapa asteptarea pentru o noua indragosteala “cu fluturasi in stomac”.  Teodorovici nu uita sa ne spuna cat detesta cliseul asta de rahat.  In “pe catalige” e o veche poveste din copilarie a personajului principal al cartii, cu un deznodamant socant, povestita sotiei (cea pe care o avea deja cand hotarase la betie ca trebuie sa se indragosteasca “altfel”).  In “Scufundari” o inselase, se certasera, si povesteste cum gelozia pe instructorul de scufundari il face s-o ceara inapoi. “Niste documente” e aparent de sine statatoare, si cred c-a fost unul dintre punctele de pornire pentru Matei Brunul.  Descrie povestea de iubire a unui batran securist pentru o detinuta politica amnezica.  In copilul-lup, tanarul nostru ziarist e in luna de miere cu sotia insarcinata si ii intalneste unul dintre fostii iubiti.  Ex-ul, vulgar si beat, repeta cuvintele care o deranjasera extrem de tare pe sotia lui cand le auzise de la familia lui, la nunta – ca l-a pacalit “s-o ia” ramanand gravida.  Genial e felul in care se modifica efectul cuvintelor respective asupra lui, dupa ce declarase ca n-au nicio importanta.  In “O noapte la hotel” se desparte de amanta, iar in “Dupa gaste” se revine la copilarie, aparent tot fara legatura cu restul povestii, insa printr-un text minunat, favoritul meu din intreaga carte.  “Cu mai multi kilometri in urma” revine asupra mortii iubitei moarte in accidentul de masina, mentionate in dialogurile dinainte cu sotia. “Luna plina” e povestea de dragoste trista a altcuiva, pe care personajul nostru o afla la pescuit.  “Tramvaiul care canta” e, probabil, cea mai reusita bucata din carte – iubiri de adolescent si onoare de vagabond, totul foarte dramatic, excelent dozat.  Dealtfel una dintre calitatile care sar in ochi la mai toate prozele din acest volum este veridicitatea si dramatismul dialogurilor, mi se par foarte ecranizabile sau, ma rog, de pus in scena.  Cartea se incheie cu “Podul Stramb”, un text despre gandurile personajelor dinainte de culcare, extrem de profund si care arunca ancore, prin detalii, catre alte puncte ale povestii.

Mi-a ramas un gol in stomac la final – de emotie, firesc.  Am spus de cateva ori deja ca-mi place mult LDT, cu cartea asta mi s-a lipit definitiv de lista permanenta de asteptare, asa ca-mi doresc una noua cat de curand.  Daca e asa cum cred eu, insa, Brunul a fost un efort epuizant, mai ales ca autorul s-a straduit intens sa-l promoveze  in toate mediile – a nu se intelege de-aici ca mi s-a parut chestia asta deplasata, dimpotriva, a facut-o cu profesionalism, intr-un mod atragator.  Mi-as dori ca cei care au citit numai Matei Brunul sa revina la carticica asta mai veche pentru a se convinge ca n-a fost deloc rodul unei intamplari.

Vă propun un joc

Dl. micawber scrie, cu verva caracteristică, despre isprava lui DCM, “Cărţile care ne-au făcut oameni” – pentru cine n-a aflat încă, volumul adună recomandări de lectură pentru tineri de la diverşi intelectuali.  Sigur că micawber este ironic, aşa cum ne-a obişnuit, în special la adresa lui Gabriel Liiceanu, care se pare că vorbeşte în carte despre lista de cărţi pe care i-o făcuse Noica.  Pentru tinerii români cu o educaţie medie din România anului 2012, presupun şi eu că lista respectivă ar putea părea uşor indigestă 😀 Aş fi însă puţin mai precaută decât distinsul coleg într-ale bloggeritului la a da cu piatra în filozof, pentru că eu, spre deosebire de dumnealui, nu sunt convinsă că G. Liiceanu a vrut să-şi mai “pună o cărămidă la altar”.  Aş încerca să cred că, făcând recomandările respective, dl. Liiceanu s-o fi gândit că în România lui 2012 mai există şi câţiva tineri cu aplecare către cunoaştere în general şi filozofie în special.  Având în vedere formaţia lui, a făcut recomandările pentru aceştia, şi nu pentru un grup de vajnici adolescenţi manelişti din Ferentari – s-o fi gândit, sireacu, că de-aia l-a chemat DCM să contribuie, fiindcă altfel ar fi fost suficient să scrie la antologie manieraţii domni Florin Salam şi Guţă.

O observaţie interesantă a lui micawber este cea referitoare la cărţile copilăriei – spune c-a fost foarte surprins să constate că mulţi dintre cei “intervievaţi” au recomandat Jules Verne, când în fond e foarte probabil ca puştii de astăzi să-l prefere pe Harry Potter lui Phileas Fogg.  Tind să fiu de acord aici cu dumnealui, deşi unii ar putea argumenta că Rowling şi Verne nu sunt neapărat “mutually exclusive”.

Pornind de la aceste idei şi înainte de a citi eu personal volumul lui DCM, jocul pe care vi-l propun (celorlalţi bloggeri interesaţi, ca un fel de leapşă :), precum şi nebloggerilor care mai citesc pe aici) este să recomandăm şi noi o listă pentru puştimea deceniului 2010-2020.  Propunerea nu vine în niciun caz din prezumţia arogantă că noi am fi mai “calificaţi” în vreun fel decât invitaţii lui DCM.  Pur şi simplu mi se pare interesant.  Dealtfel s-a mai făcut asta în diferite feluri, parcă dragoş are o listă permanentă undeva “pentru un tânăr cititor”.

Poate vi se pare răsuflat şi banal ce propun eu aici şi poate că aveţi dreptate.  Mie mi se pare că e un exerciţiu de imaginaţie destul de dificil dacă-l faci serios şi gândindu-te la potenţialii cititori în loc să aşterni, pur şi simplu, pe ecran, cărţile care ţi-au plăcut ţie.  Aşa că, pentru cei care acceptă să intre în joc, v-aş propune să şi argumentăm alegerile.

P.S.: Nu, nu cred că iese de-o antologie de-aici! 😀

P.P.S.: Însemnarea mea la temă sper să iasă cândva în weekendul ăsta. Dar nu cred că va fi una singură.  Mai degrabă cred că, pe măsură ce mai citesc ceva ce mi se pare potrivit, mai adaug la listă 🙂

P.P.P.S: Îmi cer scuze de la cei doi bloggeri menţionaţi, a înnebunit wordpress-ul sau computerul meu şi, momentan, nu pot adăuga link-uri. Promit să remediez situaţia îndată ce se normalizează nebănuitele căi internautice! Later edit – rezolvat.

Despre bridge, muzici, faze şi alte lucruri

De la dragoş  am aflat că pot citi cartea lui Ovidiu Verdeş, “Muzici şi faze”, pe care o găsiseră deja excelentă micawber, bughi şi terorista, aici.  Fiindcă nu ştiu cum se poate face rost de ea altfel, cărţi de la Aula n-am mai văzut de mult, iar la cât umblu eu prin România, şansele erau aproape nule.  Îmi cer scuze politicoase autorului, e o carte pe care aş vrea sincer s-o plătesc şi am s-o şi fac atunci când am ocazia.  Mă atrăgea mult cartea fiindcă blogerii menţionaţi nu prea au, în general, gusturi literare comune şi nici abordări asemănătoare – dacă toţi patru au fost de acord, atunci tre să fie ceva ceva pe acolo.  Şi e.  Cartea adolescentului de sfârşit de ani 70 în România, scrisă din perspectiva lui, gen “Cum mi-am petrecut vacanţa…” lui TO Bobe.  Ceva asemănător a încercat Alain Gavriluţiu cu adolescentul anului 89 în cartea lui “Nu toată iarba e la fel”, însă isprava nu e nici pe departe la fel de demnă de luat în seamă ca a lui Ovidiu Verdeş.  Extrem de lejer de citit şi foarte interesantă, cu umor, licenţiozităţi în limitele normalului, limbaj firesc.  Îmi pare nespus de rău că n-am avut la dispoziţie o carte ca asta la vârstele respective, aşa înţelegeam şi eu mai bine ce era în capul flăcăilor din jurul meu prin liceu!  Zic mai bine, fiindcă Ovidiu Verdeş îmi confirmă destul de tare impresia pe care o aveam atunci 🙂

Revin la textul asta dupa mai mult de o saptamana… Cred ca trebuie sa-mi fac ordine si disciplina in cap, altfel nu mai apuc niciodata sa scriu pe blog 🙂

Dupa cum amenintam cu ceva vreme in urma (vremuri imemoriale deja, hi! hi!) am inceput sa merg la clubul de bridge.  Pentru cine e interesat, desi nu vad de ce-ar fi asta o prioritate pentru cineva din Romania sau de aiurea, site-ul lor e http://www.bridgecentrum.at.  Ce m-a tentat la ei foarte tare, desi nu sunt cei care tin concursurile cele mai puternice din Viena, este faptul ca-ti garanteaza partener la toate turneele si au cate un turneu in fiecare seara.  Cum eu nu am gasit in lumea corporatista pe care o stiu aici pe nimeni care sa stie jocul, trebuie sa ma multumesc sa joc cu cine gasesc, iar faptul ca ei fac asta pentru mine e perfect.  Bine, de fapt perfect ar fi sa-mi gasesc un partener constant, dar probabil voi ajunge si acolo, prea sunt venetica deocamdata!

Prima data cand am mers, intr-o luni cu doua saptamani si jumatate in urma, mi s-a parut ca totul e decupat dintr-o comedie sau ca sunt la camera ascunsa.  Am ajuns cam cu jumatate de ora inainte de inceperea concursului, m-am inscris frumos la receptie si am mentionat ca nu am partener.  Turnier Leiter (asa se numeste arbitrul in germana, ca-n engleza, unde e Tournament Director) era un tip de o varsta relativ decenta in comparatie cu ce urma sa vad, a fost extrem de amabil si mi-e spus ca-mi gaseste repede un partener sau o partenera draguta.  Mi-am comandat o limonada de la bar si, relativ stinghera, am iesit pe terasa, unde eram sigura ca pot fuma.  Stinghereala mea nu era chiar aiurea: de cand am intrat, am fost urmarita constant de privirile unor distinsi domni si doamne a caror varsta medie se situa in vecinatatea a 70 de ani batuti pe muchie.  Cred si eu ca se uitau, saracii, eram de un exotism feroce in peisaj!  Dupa vreo cinci minute in care am afisat o siguranta de sine de care eram al naibii de departe si o preocupare constanta asupra unor iluzorii mailuri pe blackberry (eu de fapt cautam in disperare pe Leo dictionary cum dracu se spune valet si fara atu in germana!!! – o fi kein, o fi ohne…), TL a venit impreuna cu Herr Tauber, cum foarte formal mi-a fost prezentat, un domn sarit de varsta onorabila a tatalui meu propriu si personal.  Am zambit cum am stiut eu mai dulce, i-am explicat ca nu sunt vreo campioana de bridge si m-am scuzat in avans pentru tampeniile pe care le voi face in timpul jocului.  Departe de a fi scortos cum imi imaginasem, domnul Tauber a inceput sa ma intrebe cu blandete si politete ce jucam si m-am mai linistit, pentru c-am constatat ca sunt in stare sa explic in germana cam tot ce trebuia.  M-am linistit si mai tare cand am constatat ca sistemul jucat de el si aproape de toata lumea nu difera esential de ceea ce jucasem in ultima vreme pe BBO cu sora mea sau in concurs la Mamaia.  Deci haidem in concurs!  Am jucat E-V, ceea ce inseamna ca noi eram cei care se plimba de la masa la masa la fiecare schimbare (ideea in turneele de bridge este ca toata lumea din concurs joaca aceleasi done – adica acelasi set de carti, maini – iar rezultatul final este dat de comparatia intre rezultatele tuturor, masoara, practic, cat de bine ai stiut sa profiti de aceleasi carti pe care le-au avut in mana toti jucatorii din pozitia ta impreuna cu partenerii lor).  Emotiile mi-au trecut abia pe la jumatatea concursului, dupa ce mi-am dat seama ca, pe de o parte, partenerul meu nu e “the smartest pea in the pod”, adica la jocul de levata ma descurcam mult mai decent si mai rapid decat el, si, pe de alta parte, oamenii ceilalti erau extrem de draguti cu mine.  In final am iesit pe locul 12 din 14 pe EV, cu un procentaj cam jenant de 42%, dar n-am fost amarata deloc – in fond ma asteptam sa fiu ultima in circumstantele respective.  A doua zi am jucat cu unul dintre TL de la club, fiindca era putina lume si nu s-a gasit alt partener.  Avand in vedere ca el juca intr-adevar excelent, am iesit impreuna pe locul 3 pe NS si mi-am recuperat 2 eur din cei cinci platiti ca taxa de joc 🙂  Am continuat si miercuri in alt club (la mine miercurea e turneu de echipe si mai dureaza pana ajung sa fac parte dintr-una!), fiind invitata de tipul care fusese TL in primul concurs de luni.  Aici era o treaba serioasa, cu foarte multa lume intr-un local impresionant, sezession alea alea, asa ca m-au intimidat grav niste cupluri de babutze carora mai-mai ca le scapau cartile din mana (daca una n-avea 85 de ani eu sunt presedintele americii)  insa jucau cu o dexteritate de invidiat si mai faceau si misto de greselile adversarilor.  Am izbutit cu chiu cu vai un 45% si am iesit pe 11 din 14 pe EV – iarasi jenant, dar la cat stiam eu si la cat de tare a fost concursul, ok, sa nu ne sinucidem!  Vineri fusesem invitata de o tipa extrem de calda si de simpatica sa jucam impreuna la clubul meu.  A fost bine, am iesit si cu ea pe 3 din 7 pe NS cu un procentaj spre 60%, adica ceva decent.  Insa cea mai mare victorie a fost vinerea trecuta, cand am participat la un turneu puternic, cu 28 de axe – din nou cu TL cu care jucasem la clubul strain.  Am iesit pe 2 N-S si overall, cu 67% – adica am jucat chiar bine, pentru ca partenerul de unul singur, desi genial, nu putea scoate un aemenea procentaj.  M-au premiat acolo in fata unei sali cu vreo 70 de austrieci aplaudand (era un turneu eveniment, de ziua de nastere a cuiva), asa ca aveam o culoare cam purpurie si nu prea-mi venea sa cred…

In concluzie, contrar asteptarilor, austriecii bridge-isti s-au dovedit extrem de primitori si de amabili, toata lumea e bucuroasa si amuzata ca merg sa joc intre atatea perechi de seniori (tipul cu care am jucat are 42 de ani si noi doi suntem clar cei mai tineri din zona) si nu mai stiu cum sa faca sa ma simt bine.  Ba chiar lumea vrea sa joace cu mine, in ciuda stangaciilor.  E bine.  🙂

Un roman tulburator

Gradina de ciment – Ian McEwan

Polirom, 2002. Trad. Dan Croitoru

Vad c-am reusit sa public insemnarea despre romanul lui Eco (pe cealalta tot nu pot s-o continuu) asa ca incep sa scriu si despre “febra britanica” in care sunt de trei zile, de cand am terminat Cimitirul de la Praga.  Alaltaieri seara am ajuns acasa si, dupa ce sora-mea a refuzat politicos o noua sesiune de bridge internautic, am cautat prin biblioteca o carte despre care sa fiu sigura ca ma tine lipita.  Muream de somn dupa portia de ardei umpluti absolut deliciosi (nu fiindca i-am facut eu, dar chiar asa sunt!) si nu vroiam, totusi, sa ma duc la culcare la 8, ca infantii.  Dupa ce am trecut de raftul de spanioli si sud-americani, pe care i-am considerat prea grei pentru ora respectiva, m-am oprit la cartile lui McEwan pe care inca nu le citisem, nu stiu din ce motiv.  Mi-au placut foarte mult toate cele patru romane ale lui, citite in aceasta ordine (cred ca e inversa cu cea a publicarii lor): Amsterdam, Enduring Love, Inocentul si Ispasire.  Cred ca ce m-a fascinat la el, pentru ca le-am citit intr-un interval relativ scurt, a fost cat de diferite sunt intre ele.  Singurul lucru comun e ca McEwan e un scriitor profund, care te pune sa te gandesti la ceva pe care trebuie sa-l numesc printr-o sintagma pretioasa “conditia umana”, numai ca asta se poate spune despre mai toti scriitorii mari.  Nu stiu sa identific ce-l face special, poate nimic.  Are o forta narativa extraordinara, insa nici asta nu e singular… In fine, pur si simplu a devenit foarte repede unul dintre scriitorii mei preferati.

Gradina de ciment a fost primul roman pe care l-a publicat – in 1978, la 30 de ani – si se pare ca a starnit un mare scandal in epoca.  Nu prea ma mira, avand in vedere subiectul, faptul ca ataca morala burgheza fatis, ca expune lucruri intunecate.  Insa ca roman de debut este aproape incredibil de puternic si asta nu neaparat pentru ca ce spune e socant, eu in anul 2012 am citit deja carti cu un potential mult mai mare de a soca, ci pentru ca felul in care o spune denota siguranta, luciditate, talent.  Nu e cu nimic mai slaba decat celelalte carti ale lui si este, si ea, foarte diferita de ele.

Atentie, urmeaza spoiler!  Intai tata, apoi mama a patru copii intre 6 si 17 ani, undeva intr-un mic orasel din Anglia anilor 60, mor.  Povestea e spusa din perspectiva baiatului cel mare, care la moartea mamei are 15 ani si e la fel de confuz ca orice alt adolesccent.  O ingroapa pe mama lor intr-un cufar din pivinta in care toarna ciment, de teama de a nu fi trimisi de autoritati prin orfelinate.  Sora mai mare preia oarecum responsabilitatile casei, insa evident ca nici ea, nici el sau sora lor de 13 ani nu sunt in stare sa faca fata situatiei, in conditiile in care fratele cel mic era oricum un copil extrem de dificil, isteric si usor alienat.  Sentimentele celor patru copii si relatiile dintre ei sunt, desigur, grav afectate de cadavrul din privinta si de felul in care traiesc singuri, fara niciun sens.  Pustiul este atras de sora lui cea mare, iar cartea se incheie cu incestul intre ei doi.

Partea cu adevarat fabuloasa este ca, de fapt, nu e absolut nimic socant in poveste!  Nu asa cum o spune McEwan, adica.  O conduce magistral, iar sentimentele si evolutia mentala si emotionala a copiiilor sunt descrise extrem de minutios, astfel incat totul e firesc, e logic.  Evenimentele decurg fara cusur, totul se leaga, iar la sfarsit te trezesti c-ai fost furat intr-o lume a intunericului fara sa fi fost nicio clipa surprins ca te aflai acolo, practic deznodamantul este exact ceea ce asteptai.  Nimic fals, nimic denaturat, nimic scabros.  Scena in care cei doi fac dragoste este simpla, calda, induiosatoare, nu are nimic scandalos.  Probabil tocmai de asta “opinia publica” a fost oripilata, de faptul ca McEwan sugereaza cumva ca tot ceea ce fac acesti copii nefericiti este perfect natural.  Ca e adevarat.  Asta reuseste minunat scriitorul britanic – sa-ti dea impresia de adevar, nu de fapt divers scormonit de paparazzi pentru prima pagina a ziarelor.

Am fost atat de absorbita de carte si incantata de McEwan, incat i-am mai citit un roman in aceeasi seara, Mangaieri straine, iar ieri inca unul – Pe plaja Chesil.  Despre ele in insemnarile viitoare.

Inepuizabilul Eco

The Prague Cemetery – Umberto Eco

Harvill Secker, 2011. Trad. Richard Dixon

Incerc de vreo patru ore sa termin insemnarea inceputa acum aproape doua saptamani, dar computerul se incapataneaza sa se blocheze si sa ramana asa.  M-am gandit sa incerc sa adaug alta postare, sunt foarte curioasa daca asta functioneaza!  Nu stiu cine e de vina, micutul Mac sau internetul – ambele par sa functioneze pentru orice altceva in afara de povestea mea despre bridge – s-or fi suparat pe mine fiindca numai asta am facut in ultima vreme.  Cu exceptia ultimelor 3 zile, cand m-a apucat u n soi de furie a cititului, probabil razbunarea fiindc-am tandalit atata vreme.  Asa ca mi-au sarit in ochi din biblioteca numai carti minunate.  Cimitirul a fost prima, de ea m-am apucat de mult, acum vreo saptamana jumate, dupa ce am terminat Pendulul lui Foucault si Muzici si faze a lui Verdes despre care am scris in insemnarea pe care sper s-o public maine la birou.

In traditia deja consacrata mai putin in Numele trandafirului, dar beton in Pendulul lui Foucault, Eco isi mai bate joc de un loc sacru al teoreticienilor conspiratiei – de data asta Protocoalele inteleptilor Sionului sau, ma rog, toata aberatia legata de conspiratia mondiala a evreilor.  Cimitirul de la Praga exista, iar cartea e despre dezvoltarea cu condimente a povestii conform careia, pe la o mie opt sute si ceva a avut loc acolo o intalnire a tuturor marilor rabini din lume (ma rog, mai mult Europa), care au pus bazele infiltrarii evreilor in toate domeniile, astfel incat sa se indeplineasca ceea ce toti imbecilii pamantului iau de bun – preluara conducerii efective a lumii de catre ei.

Partea cea mai misto e ca Eco iti atrage atentia in epilog ca absolut toate personajele, cu exceptia celui principal, nu numai c-au existat de-adevaratelea – lucru pe care il poti dealtfel constata singur, insa nu pentru toate, cel putin eu nu sunt atat de culta – dar au si actionat, scris sau vorbit exact in linia in care o fac in roman.  Or asta e de-a dreptul fabulos, fiindca unii despre scriitori sau mari politicieni mai stiam cat au fost de imbecili pe tema evreilor, insa nu aveam cunostinta ca isteria si prostia au atins asemenea dimensiuni si au atacat atatea minti.

Cartea e un carusel formidabil, in stilul Pendulului (mai putin incurcata, totusi, mai lejer de urmarit) cu intalniri secrete, spioni peste spioni, documente contrafacute, conspiratii create pentru a fi descoperite, Garibaldi, Dumas, Comuna din Paris, iezuiti cretini, un Freud ilar preocupat de cravata pe care urma s-o poarte la nu stiu ce dineu, medici psihiatri sarlatani, hipnoza, deliruri de alienati mintali pe baza carora se scriu carti “serioase”, afacerea Dreyfus, ce mai, lipseste doar Contele de Saint-Germain!

Iarasi caracteristic, Eco nu se multumeste sa intortochieze numai firele povestii, ci se amuza copios si cu tehnicile narative, scindand personalitatea eroului principal, un coate-goale plagiator piemontez, si punandu-l sa-si scrie scrisori catre celalalt eu.  Ba chiar ii spune si cititorului de la inceput ca el e naratorul si se mai incurca in povesti, o intreaga nebunie.  Bomboana pe coliva e ca la sfarsit iti tranteste si un tabel, in care pune in paralel, pentru cititorul mai “ocupat” – face el misto – pe trei coloane, capitolul, “the plot” si “the story”.  Va puteti imagina ca romanul e astfel un deliciu pentru orice amator de jocuri textuale, lingvistice, narative.

Sa nu uit sa mentionez ca deschiderea cartii e fulminanta: personajul principal ii face praf pe rand pe evrei, pe iezuiti, pe nemti, pe italieni si, in final, pe francezi (mare parte a vietii traieste la Paris).  Nu poti decat sa te prapadesti de ras, realmente, la felul in care Eco trece prin absolut toate locurile comune ale discursurilor impotriva natiilor si tipurilor respective, cu un umor debordant.  Cand am citit ca germanii emana cea mai mare cantitate de fecale, si ca asa stiu francezii cand au trecut de granita Alsaciei, in functie de dimensiunea rahatilor intalniti in cale, a fost delirant.  Dar probabil cea mai misto faza e cea impotriva francezilor – sunt atat de convinsi ca sunt cea mai misto natie de pe pamant, incat singura modalitate de a-i face sa spune ceva rau despre ei insisi e sa scoti in evidenta un defect al unei alte natii – incearca instantaneu sa-ti demonstreze ca francezii sunt mai smecheri si pe tema asta si, pana se prind c-au fost pacaliti, debiteaza tirade intregi!

In concluzie, Cimitirul de la Praga nu e un roman exceptional, si am vazut ca s-a mai scris asta, in general lumea l-a considerat sub trandafir si pendul, insa e foarte distractiv si placut de citit.  In plus, ai ocazia sa te bucuri inca o data de extrema eruditie a lui Eco si de stilul lui de a scrie.  Mie personal mi-e foarte drag italianul, nu in ultimul rand pentru inversunarea lui in a expune prostia in masa legata de diversele teorii ale conspiratiei.

Dis’n dat

Mi-am lăsat blogul în părăsire fiindcă m-a lovit şi pe mine vara, preumblările, altele.  Până ieri nici pe blogurile altora n-am intrat, iar pe mail aproape deloc.  Folosit dragul de Mac numai ca suport pentru lectură, c-am reuşit, în sfârşit, să conving site-ul Humanitas să-mi vândă şi mie nişte cărţi electronice. 

Am revăzut Sarajevo săptămâna trecută – corect ar fi să spun c-acum abia am văzut Sarajevo, o surpriză extrem de plăcută!  Data trecută am stat o zi şi jumătate, numai în birou şi într-un hotel urât foc, plasat într-un colţ de oraş care nu spunea nimic.  Acum m-am plimbat o grămadă prin centrul vechi şi am fost seara la un restaurant pe unul dintre dealurile din nord, cu o privelişte splendidă.  Mâncarea bosniecilor e grozavă, ei sunt plini de viaţă cum numai cei care au luptat prin tranşee şi au scăpat pot să fie (doi dintre colegii mei au făcut exact asta împreună, camarazi de arme) şi mi se pare că n-au agresivitatea sârbilor, iau totul mai lejer.  Am mâncat caimac (kajmak), cevapcici, viţel copt în tigaie de fontă cu jar pe capac (meso ispod saka), plăcintă cu brânză şi spanac (zeljanica) şi cârnaţi picanţi (sujuk), dimineaţa am băut lapte bătut şi seara bere Sarajevska.  Deşi nu sunt prietenă deloc cu dulciurile lor musulmane, baclavalele şi sarailiile fiind mult prea dulci pentru papilele mele, am găsit o specialitate bosniacă de vis: tufahija. E un măr copt decojit, cu o umplutură de nuci şi fistic, în sos propriu, servit cu frişcă deasupra.  Am ascultat chemarea muezinului pe la 9 în fiecare seară, că stăteam chiar lângă o moschee centrală, care locuieşte în bună vecintătate cu o sinagogă, o catedrală catolică şi o biserică ortodoxă.  Ce trist că le-a trebuit un război în care au murit ca fraierii (şi au mai făcut americanii diin marile corporaţii de armament nişte miliarde) ca să constate până la urmă că asta e o privelişte ok…

Ce-am mai citit între timp: am reuşit să termin Pendulul lui Foucault, care m-a distrat teribil, nu mai ţineam minte aproape nimic din el.  În timp ce-l citeam mi s-a făcut dor şi de umorul non-fiction al lui Eco, aşa c-am recitit într-o seară Pliculeţul Minervei.  Acum pot să mă apuc liniştită de Prague Cemetery, nu cred că mai există nicio carte de-a lui prin care să nu fi trecut.  🙂

Înaintez în continuare cu curaj prin Alte Meister a lui Bernhardt, auf Deutsch, dar numai când sunt lângă un computer, ca să-mi şi caut şi notez cuvintele care mă încuie.  Din electronicele de la Humanitas citesc în paralel Radu Rosetti, Ce-am auzit de la alţii, şi Jurnalul esenţial al Monicăi Lovinescu.  N-o să scriu despre ele, fiindcă s-a scris destul, dar credeţi-mă că merită. 

Aşaaaaa… Înainte de a merge la Sarajevo am petrecut un weekend prelungit formidabil la Mamaia, la campionatul naţional de Bridge. Evident, a fost formidabil din cauza bridge-ului & other stuff, că altfel Mamaia e un loc în care n-aş fi călcat nici sub ameninţarea torturii!  Am aterizat la Bucureşti joi noaptea la 11, după ce miercuri spre joi nu dormisem deloc (insomnie, văzut sezonul 6 din Dr. House).  Nu ştiu cum, dar eram în continuare vie, aşa că am profitat de compania extrem de plăcută şi am adormit într-un târziu, pe la 3-4. La 6:24 m-a trezit călăul, în persoana soră-mii, care urma să conducă până la mare şi vroia pesemne să prindă ultravioletele.  Am ieşit din casă înainte de 7  şi la ora 9 intram triumfal în Mamaia, ca să aibă sor-mea timp să stea degeaba încă 6 ore până începea concursul de mixt… M-am resemnat cu trei beri şi un joc de iams tot în trei la care i-am devastat pe oponenţi, însă a trebuit să mă opresc şi să trec pe cafea, pentru că mi s-a găsit şi mie partener să joc mixtul, spre disperarea mea feroce.  Să vă explic: eu am mers la campionatul ăsta ca să joc la concursul de feminin cu soră-mea, fiindcă ştiu că ea înţelege prostiile pe care le licitez şi poate să rectifice, mic geniuleţ cum e.  N-am jucat niciodată într-o competiţie de atare nivel, cea mai bună performanţă a mea fusese cu vreo 12-13 ani în urmă când am ieşit cu sor-mea în prima jumătate la Locomotiva, dar de atunci n-am mai jucat deloc în concurs.  În plus, pe domnul cu care urma să joc nu-l cunoşteam!  Pentru cei care nu ştiu ce înseamnă bridge-ul, va spun doar că asta e o catastrofă – jucătorii de competiţie joacă ani de zile împreună cu acelaşi partener, perfecţionându-şi sistemul de licitaţie.  Iar noi am stabilit ce jucăm în 20 de minute!  Ideea e că n-am ieşit pe ultimul loc, aşa că n-a fost rău, nu mă plâng.  Şi faza cea mai haioasă e că femininul nu s-a ţinut din lipsă de participante doritoare, aşa că mergeam de la Viena la Mamaia degeaba dacă nu jucam mixtul!  Adică, mă rog, nu degeaba, fiindcă mai erau concursurile de seară, dar în primul rând fiindcă oamenii care joacă bridge sunt mult mai mişto decât ce se întâmplă în general prin ţara mea de dor, aşa că ne-am distrat pe cinste.  Şi mi s-a făcut atât de jenă de jocul meu slăbuţ şi atât de dor de senzaţia de la masa de bridge, încât ieri am fost şi m-am înscris la unul dintre cluburile vieneze!  De astăzi capri e la bridge cu austriecii în fiecare seară de la 19:15. 🙂  Să vedeţi voi cu ce poveşti vin! 😀

Ca să nu cumva să mă plictisesc şi să dorm mai mult de 30 de ore pe săptămână, weekendul ăsta am fost la nunta celei mai bune prietene ale mele din Viena.  Cum fericitul câştigător al mâinii ei  este sârb, combinaţia de muzici  şi de oameni a fost de mare spectacol.  Cred că erau icşpe naţii reprezentate pe-acolo (USA, Ucraina, Rusia, Cehia, Germania, Canada, Bulgaria sunt numai cele pe care mi le amintesc pe loc, pe lângă cele trei logice, românii, sârbii şi localnicii). Una dintre cele mai mişto petreceri la care am fost, condimentată spre sfârşit cu nişte trance pe care m-am dezlănţuit şi eu după ce fusesem o doamnă distinsă toată seara!  Gaşca de băieţi sârbi (bucăţele, nu glumă!) a profitat imediat şi a lansat provocarea Bregovici, pe care, evident, s-a bestializat toată lumea, inclusiv mama miresei, cu perlele impecabile de la gât cu tot.  Aveam eu aşa o vagă idee că petrecerile cu sârbi sunt cool, dar acum abia aştept călătoria la Belgrad la sfârşitul lui octombrie – fac research şi mă duc să fac clubbing, e clar!

Şi m-am trezit deodată în septembrie, mi se pare aproape ireal.  A început seria de zile de naştere ale Fecioarelor care mă înconjoară şi urmăresc de când mă ştiu, începând cu propria mea mamă 🙂 Nu ştiu ce au cu mine sau eu cu ei de ne ţinem scai, sunt mai rău decât caprele mele cu corn, unde am o soră, o cea-mai-bună-prietenă şi vreo doi cei-mai-buni prieteni.  Trebuie să pun un sondaj despre zodii, ceva, să ne prostim nitzel…