Inepuizabilul Eco

The Prague Cemetery – Umberto Eco

Harvill Secker, 2011. Trad. Richard Dixon

Incerc de vreo patru ore sa termin insemnarea inceputa acum aproape doua saptamani, dar computerul se incapataneaza sa se blocheze si sa ramana asa.  M-am gandit sa incerc sa adaug alta postare, sunt foarte curioasa daca asta functioneaza!  Nu stiu cine e de vina, micutul Mac sau internetul – ambele par sa functioneze pentru orice altceva in afara de povestea mea despre bridge – s-or fi suparat pe mine fiindca numai asta am facut in ultima vreme.  Cu exceptia ultimelor 3 zile, cand m-a apucat u n soi de furie a cititului, probabil razbunarea fiindc-am tandalit atata vreme.  Asa ca mi-au sarit in ochi din biblioteca numai carti minunate.  Cimitirul a fost prima, de ea m-am apucat de mult, acum vreo saptamana jumate, dupa ce am terminat Pendulul lui Foucault si Muzici si faze a lui Verdes despre care am scris in insemnarea pe care sper s-o public maine la birou.

In traditia deja consacrata mai putin in Numele trandafirului, dar beton in Pendulul lui Foucault, Eco isi mai bate joc de un loc sacru al teoreticienilor conspiratiei – de data asta Protocoalele inteleptilor Sionului sau, ma rog, toata aberatia legata de conspiratia mondiala a evreilor.  Cimitirul de la Praga exista, iar cartea e despre dezvoltarea cu condimente a povestii conform careia, pe la o mie opt sute si ceva a avut loc acolo o intalnire a tuturor marilor rabini din lume (ma rog, mai mult Europa), care au pus bazele infiltrarii evreilor in toate domeniile, astfel incat sa se indeplineasca ceea ce toti imbecilii pamantului iau de bun – preluara conducerii efective a lumii de catre ei.

Partea cea mai misto e ca Eco iti atrage atentia in epilog ca absolut toate personajele, cu exceptia celui principal, nu numai c-au existat de-adevaratelea – lucru pe care il poti dealtfel constata singur, insa nu pentru toate, cel putin eu nu sunt atat de culta – dar au si actionat, scris sau vorbit exact in linia in care o fac in roman.  Or asta e de-a dreptul fabulos, fiindca unii despre scriitori sau mari politicieni mai stiam cat au fost de imbecili pe tema evreilor, insa nu aveam cunostinta ca isteria si prostia au atins asemenea dimensiuni si au atacat atatea minti.

Cartea e un carusel formidabil, in stilul Pendulului (mai putin incurcata, totusi, mai lejer de urmarit) cu intalniri secrete, spioni peste spioni, documente contrafacute, conspiratii create pentru a fi descoperite, Garibaldi, Dumas, Comuna din Paris, iezuiti cretini, un Freud ilar preocupat de cravata pe care urma s-o poarte la nu stiu ce dineu, medici psihiatri sarlatani, hipnoza, deliruri de alienati mintali pe baza carora se scriu carti “serioase”, afacerea Dreyfus, ce mai, lipseste doar Contele de Saint-Germain!

Iarasi caracteristic, Eco nu se multumeste sa intortochieze numai firele povestii, ci se amuza copios si cu tehnicile narative, scindand personalitatea eroului principal, un coate-goale plagiator piemontez, si punandu-l sa-si scrie scrisori catre celalalt eu.  Ba chiar ii spune si cititorului de la inceput ca el e naratorul si se mai incurca in povesti, o intreaga nebunie.  Bomboana pe coliva e ca la sfarsit iti tranteste si un tabel, in care pune in paralel, pentru cititorul mai “ocupat” – face el misto – pe trei coloane, capitolul, “the plot” si “the story”.  Va puteti imagina ca romanul e astfel un deliciu pentru orice amator de jocuri textuale, lingvistice, narative.

Sa nu uit sa mentionez ca deschiderea cartii e fulminanta: personajul principal ii face praf pe rand pe evrei, pe iezuiti, pe nemti, pe italieni si, in final, pe francezi (mare parte a vietii traieste la Paris).  Nu poti decat sa te prapadesti de ras, realmente, la felul in care Eco trece prin absolut toate locurile comune ale discursurilor impotriva natiilor si tipurilor respective, cu un umor debordant.  Cand am citit ca germanii emana cea mai mare cantitate de fecale, si ca asa stiu francezii cand au trecut de granita Alsaciei, in functie de dimensiunea rahatilor intalniti in cale, a fost delirant.  Dar probabil cea mai misto faza e cea impotriva francezilor – sunt atat de convinsi ca sunt cea mai misto natie de pe pamant, incat singura modalitate de a-i face sa spune ceva rau despre ei insisi e sa scoti in evidenta un defect al unei alte natii – incearca instantaneu sa-ti demonstreze ca francezii sunt mai smecheri si pe tema asta si, pana se prind c-au fost pacaliti, debiteaza tirade intregi!

In concluzie, Cimitirul de la Praga nu e un roman exceptional, si am vazut ca s-a mai scris asta, in general lumea l-a considerat sub trandafir si pendul, insa e foarte distractiv si placut de citit.  In plus, ai ocazia sa te bucuri inca o data de extrema eruditie a lui Eco si de stilul lui de a scrie.  Mie personal mi-e foarte drag italianul, nu in ultimul rand pentru inversunarea lui in a expune prostia in masa legata de diversele teorii ale conspiratiei.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: