Gradina de ciment – Ian McEwan
Polirom, 2002. Trad. Dan Croitoru
Vad c-am reusit sa public insemnarea despre romanul lui Eco (pe cealalta tot nu pot s-o continuu) asa ca incep sa scriu si despre “febra britanica” in care sunt de trei zile, de cand am terminat Cimitirul de la Praga. Alaltaieri seara am ajuns acasa si, dupa ce sora-mea a refuzat politicos o noua sesiune de bridge internautic, am cautat prin biblioteca o carte despre care sa fiu sigura ca ma tine lipita. Muream de somn dupa portia de ardei umpluti absolut deliciosi (nu fiindca i-am facut eu, dar chiar asa sunt!) si nu vroiam, totusi, sa ma duc la culcare la 8, ca infantii. Dupa ce am trecut de raftul de spanioli si sud-americani, pe care i-am considerat prea grei pentru ora respectiva, m-am oprit la cartile lui McEwan pe care inca nu le citisem, nu stiu din ce motiv. Mi-au placut foarte mult toate cele patru romane ale lui, citite in aceasta ordine (cred ca e inversa cu cea a publicarii lor): Amsterdam, Enduring Love, Inocentul si Ispasire. Cred ca ce m-a fascinat la el, pentru ca le-am citit intr-un interval relativ scurt, a fost cat de diferite sunt intre ele. Singurul lucru comun e ca McEwan e un scriitor profund, care te pune sa te gandesti la ceva pe care trebuie sa-l numesc printr-o sintagma pretioasa “conditia umana”, numai ca asta se poate spune despre mai toti scriitorii mari. Nu stiu sa identific ce-l face special, poate nimic. Are o forta narativa extraordinara, insa nici asta nu e singular… In fine, pur si simplu a devenit foarte repede unul dintre scriitorii mei preferati.
Gradina de ciment a fost primul roman pe care l-a publicat – in 1978, la 30 de ani – si se pare ca a starnit un mare scandal in epoca. Nu prea ma mira, avand in vedere subiectul, faptul ca ataca morala burgheza fatis, ca expune lucruri intunecate. Insa ca roman de debut este aproape incredibil de puternic si asta nu neaparat pentru ca ce spune e socant, eu in anul 2012 am citit deja carti cu un potential mult mai mare de a soca, ci pentru ca felul in care o spune denota siguranta, luciditate, talent. Nu e cu nimic mai slaba decat celelalte carti ale lui si este, si ea, foarte diferita de ele.
Atentie, urmeaza spoiler! Intai tata, apoi mama a patru copii intre 6 si 17 ani, undeva intr-un mic orasel din Anglia anilor 60, mor. Povestea e spusa din perspectiva baiatului cel mare, care la moartea mamei are 15 ani si e la fel de confuz ca orice alt adolesccent. O ingroapa pe mama lor intr-un cufar din pivinta in care toarna ciment, de teama de a nu fi trimisi de autoritati prin orfelinate. Sora mai mare preia oarecum responsabilitatile casei, insa evident ca nici ea, nici el sau sora lor de 13 ani nu sunt in stare sa faca fata situatiei, in conditiile in care fratele cel mic era oricum un copil extrem de dificil, isteric si usor alienat. Sentimentele celor patru copii si relatiile dintre ei sunt, desigur, grav afectate de cadavrul din privinta si de felul in care traiesc singuri, fara niciun sens. Pustiul este atras de sora lui cea mare, iar cartea se incheie cu incestul intre ei doi.
Partea cu adevarat fabuloasa este ca, de fapt, nu e absolut nimic socant in poveste! Nu asa cum o spune McEwan, adica. O conduce magistral, iar sentimentele si evolutia mentala si emotionala a copiiilor sunt descrise extrem de minutios, astfel incat totul e firesc, e logic. Evenimentele decurg fara cusur, totul se leaga, iar la sfarsit te trezesti c-ai fost furat intr-o lume a intunericului fara sa fi fost nicio clipa surprins ca te aflai acolo, practic deznodamantul este exact ceea ce asteptai. Nimic fals, nimic denaturat, nimic scabros. Scena in care cei doi fac dragoste este simpla, calda, induiosatoare, nu are nimic scandalos. Probabil tocmai de asta “opinia publica” a fost oripilata, de faptul ca McEwan sugereaza cumva ca tot ceea ce fac acesti copii nefericiti este perfect natural. Ca e adevarat. Asta reuseste minunat scriitorul britanic – sa-ti dea impresia de adevar, nu de fapt divers scormonit de paparazzi pentru prima pagina a ziarelor.
Am fost atat de absorbita de carte si incantata de McEwan, incat i-am mai citit un roman in aceeasi seara, Mangaieri straine, iar ieri inca unul – Pe plaja Chesil. Despre ele in insemnarile viitoare.
capricornk13 
Andreea said,
27/09/2012 at 8:00 am
Este un scriitor foarte interesant, dar, tocmai prin faptul ca este atat de diferit de la un roman la altul, imi starneste mereu un alt tip de reactie. Mie nu mi-a placut deloc Amsterdam, iar Mangaieri straine mi s-a parut mediocru. In schimb, Sambata este deocamdata cea mai frumoasa carte pe care am citit-o in 2012, iar Gradina de ciment si Pe plaja Chelsil mi s-au parut si ele geniale.
capricornk13 said,
27/09/2012 at 9:32 am
Mie mi s-a părut foarte inteligent in Mângâieri străine – degradarea apoi înviorarea relaţiei din pricina intervenţiei externe. E un foarte fin psiholog.
voroncas said,
05/10/2012 at 6:04 pm
gradina de ciment creeaza inainte de toate un tip de atmosfera (de intuneric, cum zici si tu, sau ca intr-un vis), deopotriva apasatoare, stranie si naturala; o lentoare care te face sa astepti parca mereu sa se intample ceva.
nu stiu de ce m-am entuziasmat prosteste dupa ce am citit si am vazut si filmul, cu charlotte gainsbourg in rolul lui julie. evident, prea explicit pentru cat de subtil e romanul.
sunt foarte curioasa de cele 2 volume de short stories ale lui.
capricornk13 said,
06/10/2012 at 8:42 am
@voroncas: cum se numesc volumele de short stories? Solar asta de la Polirom (sau whatever, nu-mi amintesc exact) e cumva una dintre ele? In fine, presupun ca nu, de faot te referi la primul volum publicat – cred ca le pot gasi pe book dep sau amazon sau undeva.
mie nu mi se pare deloc prostesc entuziasmul, mi se pare greu sa nu te entuziasmezi, ca omul are talent cu carul;
voroncas said,
06/10/2012 at 11:32 pm
sunt primele lui volume, ‘between the sheets’ & ‘first love, last rites’. pe bookdepository le-am ochit si eu
capricornk13 said,
29/10/2012 at 9:32 pm
merci 🙂 n-am mai intrat pe blog de saptamani, de citit ioc… nu stiu cand apuc, dar as vrea sa ma duc pe proza lui scurta