Post Teodorovici Animal Triste

29/09/2012 at 9:33 am (Proza scurta)

Celelalte povesti de dragoste – Lucian Dan Teodorovici

Polirom, 2009

Dupa ce am terminat Gradina lui McEwan, printr-o asociere care-mi scapa, mi-am dat seama ca eu de fapt nu citisem volumul asta al lui LDT.  Traiam cu impresia ca da, insa citisem numai celalalt volum de proza scurta, “Atunci i-am ars doua palme” (si cele doua romane, Circul nostru va prezinta si Matei Brunul).  Ce mai omisiune!  Tocmai asta mi s-a parut cea mai buna dintre toate cele patru!  (sper sa nu fiu exclusiv sub influenta celei mai recente lecturi cand spun asta, dar nu cred).  11 texte legate subtil intre ele, in carusel ca ordine cronologica – dar cercul e perfect la final.  Sunt intr-adevar povesti de dragoste, dar sunt si mai intr-adevar “celelalte” – cumva discrete, oblice, lipsite de patetism sau, in fine, cu un gen dintr-ala de patetism care ne trebuie si ne place.  Au frumusetea si simplitatea cu care ne-a obisnuit LDT, insa lipseste umorul cinic, sarcasmul din primul volum citit de mine.  Exista peste tot umor, insa e de alta factura, mai profund – tot usor amarui, insa fara intentia de a apasa pe partea asta.  Cred ca arata bine felul in care a evoluat LDT (Celelalte… e scrisa dupa Circ si Atunci…, iar dupa ea a venit Matei Brunul, care e si mai “serioasa”).  Nu e doar observatia mea, au spus asta mult inainte si alti comentatori, critici sau bloggeri.

De ce mi-a placut mie personal mai mult decat Brunul (despre care am avut aproape numai de bine de zis) – fiindca mi se pare ca aici nu e absolut nimic in plus, divagatii sau explicatii care ar putea lipsi.  E o carte concentrata, concisa, eleganta.  Bucatile sunt taiate cu finete, cu bisturiul, sunt clar lucrate, insa nu se vede.  Si e atata umanitate in iluziile personajelor din fiecare text, incat ti-e imposibil sa nu mergi mai departe pana termini, cartea e magnetica.

“Sobolanul e mai viu decat testoasa” deschide cartea cu un fantastic dialog la betie pe Dance Me to the End of Love a lui Cohen, in care cei doi protagonsti decid sa inceapa asteptarea pentru o noua indragosteala “cu fluturasi in stomac”.  Teodorovici nu uita sa ne spuna cat detesta cliseul asta de rahat.  In “pe catalige” e o veche poveste din copilarie a personajului principal al cartii, cu un deznodamant socant, povestita sotiei (cea pe care o avea deja cand hotarase la betie ca trebuie sa se indragosteasca “altfel”).  In “Scufundari” o inselase, se certasera, si povesteste cum gelozia pe instructorul de scufundari il face s-o ceara inapoi. “Niste documente” e aparent de sine statatoare, si cred c-a fost unul dintre punctele de pornire pentru Matei Brunul.  Descrie povestea de iubire a unui batran securist pentru o detinuta politica amnezica.  In copilul-lup, tanarul nostru ziarist e in luna de miere cu sotia insarcinata si ii intalneste unul dintre fostii iubiti.  Ex-ul, vulgar si beat, repeta cuvintele care o deranjasera extrem de tare pe sotia lui cand le auzise de la familia lui, la nunta – ca l-a pacalit “s-o ia” ramanand gravida.  Genial e felul in care se modifica efectul cuvintelor respective asupra lui, dupa ce declarase ca n-au nicio importanta.  In “O noapte la hotel” se desparte de amanta, iar in “Dupa gaste” se revine la copilarie, aparent tot fara legatura cu restul povestii, insa printr-un text minunat, favoritul meu din intreaga carte.  “Cu mai multi kilometri in urma” revine asupra mortii iubitei moarte in accidentul de masina, mentionate in dialogurile dinainte cu sotia. “Luna plina” e povestea de dragoste trista a altcuiva, pe care personajul nostru o afla la pescuit.  “Tramvaiul care canta” e, probabil, cea mai reusita bucata din carte – iubiri de adolescent si onoare de vagabond, totul foarte dramatic, excelent dozat.  Dealtfel una dintre calitatile care sar in ochi la mai toate prozele din acest volum este veridicitatea si dramatismul dialogurilor, mi se par foarte ecranizabile sau, ma rog, de pus in scena.  Cartea se incheie cu “Podul Stramb”, un text despre gandurile personajelor dinainte de culcare, extrem de profund si care arunca ancore, prin detalii, catre alte puncte ale povestii.

Mi-a ramas un gol in stomac la final – de emotie, firesc.  Am spus de cateva ori deja ca-mi place mult LDT, cu cartea asta mi s-a lipit definitiv de lista permanenta de asteptare, asa ca-mi doresc una noua cat de curand.  Daca e asa cum cred eu, insa, Brunul a fost un efort epuizant, mai ales ca autorul s-a straduit intens sa-l promoveze  in toate mediile – a nu se intelege de-aici ca mi s-a parut chestia asta deplasata, dimpotriva, a facut-o cu profesionalism, intr-un mod atragator.  Mi-as dori ca cei care au citit numai Matei Brunul sa revina la carticica asta mai veche pentru a se convinge ca n-a fost deloc rodul unei intamplari.

Advertisement