O mana de carti

Cateva cuvinte despre cartile despre care n-am apucat sa scriu pe blog, fiindca majoritatea sunt recomandabile.

Viitorul incepe luni – Ioana Parvulescu

Humanitas, 2012

Al doilea roman al Ioanei Parvulescu preia acelasi Bucuresti de la 1900, aproape aceleasi personaje, precum si intersectiile cu viitorul pe care le-a folosit in Viata incepe vineri.  E o carte placuta, usurica, entertaining, fara nimic spectaculos, insa scrisa cu placere si talent.  Cum am scris si dincolo, sunt romane in care atmosfera primeaza, acolo se depune intregul efort al autoarei, iar rezultatul este cel putin multumitor daca ai de gand sa te relaxezi si sa te bucuri de parfumul altor vremuri.

Never Let Me Go – Kazuo Ishiguro

Faber & Faber, London, 2005

Probabil unul dintre cele mai discutate romane ale lui Ishiguro, Never Let Me Go este si singurul (cred) science fiction pe care l-a scris – o alta ocazie pentru celebra discutie despre incadrarea in categorie.  Iar pentru mine inca una de a ma bucura incantata ca englezul japonez nu ma dezamageste niciodata.  E o distopie in care undeva in anii 50 s-ar fi inventat clonarea, iar cele trei personaje principale sunt astfel de clone, create pentru a servi drept banci de organe pentru oamenii “adevarati”.  Nu ma feresc sa dau acest spoiler, fiindca oricum cam toata lumea stie cu ce se mananca, pe de o parte, iar pe de alta parte lucrul devine oarecum evident din prima parte a cartii.  E o carte pur si simplu grea de frumusete, continut, sensibilitate.  Intunecata, sumbra, dar cu iluminari extraordinare despre prietenie, iubire, solidaritate si umanitate, scrisa intr-un tempo impecabil, cu un limbaj coplesitor.  Daca cineva va dori vreodata sa faca o lista de romane care se apropie de perfectiune in istoria literaturii, carti perfecte, rotunde, fara cusur, Never Let Me Go va trebui pus, probabil, intr-un top 10 al tuturor timpurilor.  Cine l-a citit stie de ce nu exagerez deloc prin aceasta descriere.

When We Were Orphans – Kazuo Ishiguro

Faber & Faber, London, 2000

Fara sa se ridice la nivelul Ramasitelor zilei sau al romanului de mai sus, Pe cand eram orfani merita si ea citita cu prisosinta, macar pentru fluiditatea scriiturii lui Ishiguro si pentru exotismul sau – aproape toata actiunea are loc in Shanghai, unde eroul principal, detectiv britanic, merge sa-si caute parintii disparuti in haosul din timpul razboiului.  Spre deosebire de celelalte romane ale lui, si ele foarte intense, cu rasturnari de situatie spectaculoase si pe teme grele, dar rafinate pana in panzele albe, aici probabil ca se pot gasi accente usor melodramatice.  Senzatia mea este ca in ambitia lui de a scrie carti fundamental diferite – aici seamana cu McEwan – Ishiguro a mers un pic prea departe in romanul de fata.  E un pic prea multa tragedie, deznodamantul e un pic prea zguduitor, daca intelegeti ce vreau sa spun.  Asta nu inseamna ca arta scriitorului nu e treizeci de  clase peste genul Dan Brown, evident, insa asupra mea nu a avut impactul niciuneia dintre cele cinci carti pe care i le citisem anterior.

Evanghelia dupa Isus Cristos – Jose Saramago

Polirom, 2003.  Trad. Mioara Caragea

Probabil de asteptat de la un scriitor atat de mare, binecunoscut ateu, sa se ia la tranta cu insasi esenta crestinismului.  Inteleg ca romanul a provocat un mare scandal din partea popilor si chiar a guvernului portughez, care si-a cam dat cu dreptul in stangul refuzand sa-i sustina propunerea pentru nu stiu ce premiu.  Pe de alta parte, din excelenta postfata a Mioarei Caragea, am priceput si c-au fost cativa popi inteligenti care au salutat aparitia cartii – nu pot decat sa-i felicit pe respectivii, fiindca mie mi se pare, in ciuda “blasfemiilor” lui Saramago, mult mai folositor pentru crestinism sa-l puna cineva pe tapet, sa porneasca o controversa cu o asemenea acuitate si la un asemenea nivel de talent cu care o face Saramago aici.  Romanul prezinta viata lui Isus pornind de la vinovatia lui Iosif, care afla de macelul copiiilor din Betleem, dar nu si-l salveaza decat pe al lui, neanuntandu-i pe ceilalti.  Sarcasmul lui Saramago nu iarta nimic – de la rolul femeii in societatea evreiasca traditionala la tembelismul ucenicilor si adoratorilor lui Isus.  Creeaza o poveste cu totul noua, Maria nu e virgina, Isus e ucenicul diavolului timp de cativa ani, este amantul mariei Magdalena etc.  Desigur insa ca punctul central al cartii il reprezinta conversatia in care Isus il infrunta pe Dumnezeu, in prezenta diavolului, pe mare.  Dialogul (si intreaga carte) e centrat pe vechea problema a  justificarii cruzimii lui Dumnezeu asupra omenirii, dar evident, concluzia e putin diferita decat, de exemplu, la Dostoievski.  Din punct de vedere literar avem de-a face cu o bijuterie, ca toate cartile lui, are greutate si in idee, in continut, insa nu pot spune ca e de natura sa zdruncine din temelii credinta nimanui.

Estul naivitatilor noastre – Gabriel Liiceanu

Humanitas, 2012

O colectie de interviuri date de Gabriel Liiceanu incepand din 1990 pana prin 2010, pe care am citit-o cu acelasi nesat cu care ii citesc toate cartile.  Nu aduce, desigur, nimic nou, dar e utila pentru a constata inca o data constanta si pasiunea cu care omul asta si-a urmat credintele, atitudinea lipsita de orice ambiguitate.  Pentru mine este de fiecare data o placere sa urmaresc modul in care se exprima, clar, stilat, elegant, concis.  Si, evident, m-a facut sa pun mana repede sa recitesc si “Declaratie de iubire” – fiindca “Usa interzisa” si “Scrisori catre fiul meu” revin oricum continuu pe noptiera.  Un spirit atat de aproape de mine, repet, n-am intalnit cred niciodata (a nu se intelege de aici c-ar exista vreo comparatie valorica, lol!).

Cine adoarme ultimul – Bogdan Popescu

Polirom, 2007

In cazul asta, ca sa-l parafrazez pe DCE, care lauda romanul in prefata de zici c-a-nviat Tolstoi, eu una am adormit prima…  Numaidecat, dupa vreo zece pagini.  M-am mai incapatanat inca vreo suta, dupa care am pus frumusel cartea inapoi pe raft si mi-e teama c-acolo va ramane pana prind ciuda pe vreo cunostinta si i-o fac cadou.  Nu stiu daca pot sa spun ca autorul scrie prost, dar in mod cert nu se afla “pe strada mea” din niciun punct de vedere.  Are capitole cu niste sfinti, cu draci care vin in caruta, cu de-astea.  Si capitole cu un studinte etern care o freaca pe la el prin sat.  Mdea.  Romania rurala plus tarele comunismului plus amintiri din respectivul plus partea “fantastica”, melanjul asta prezentat in felul in care o face Bogdan Popescu… nu reuseste sa ma intereseze niciun pic.  N-am reusit sa retin nimic si nu voi repeta experienta.  Poate c-am devenit prea pretentioasa sau mi s-a tocit gustul pentru proza romana contemporana.

Am mai facut o incursiune pe Elefant.ro si mi-am mai luat niste carti, pentru eventualitatea in care incep s-o iau din nou la picior prin cele tari si e mai usor sa-l car pe Mac decat niste teancuri de celuloza.  Astept pareri de la voi pe lista de mai jos, cu toate ca iarasi citesc vreo 5 carti in paralel si nu cred ca le termin mai degraba de o luna.

Cu inima smulsa din piept – Radu Paraschivescu

Fluturele negru – Radu Paraschivescu

Jurnal de scriitor – Dostoievski

Invierea – Tolstoi

Istoriile mele – Lucian Boia in dialog cu Eugen Stancu

Ich bin ein berliner – Gabriel Andronache

Despre vis – Freud

Mortido – O. Nimigean

Solar – Ian McEwan

Confesiuni – Sf. Augustin

O vorba proasta despre cateva filme

Pusesem initial cele de mai jos la sfarsitul postarii despre romanul lui Bogdan Suceava, dar cristian mi-a atras atentia c-ar fi mai bine sa le separ si mi s-a parut ca are dreptate.

Am facut o cura de filme in ultima vreme.  Farmecul discret la burgheziei si Acest obscur obiect al dorintei ale lui Buñuel m-au lasat intr-o stare de semi-perplexitate din care cred ca nu ies o vreme ca sa hotarasc daca e de bine sau de rau.  Mi-era clar ca fitzele astea artsy-fartsy europene ma irita si ca prefer un hollywood cinstit cu impuscaturi, dar nu pot sa neg o oarece atractie pentru ciudatenii si trebuie sa ma mai gandesc daca vine sau nu din snobism intelectual.  Tocmai pe tema asta am adormit azi noapte pe ultimele 20 de minunte de la Tree of Life (are 2 ore si ceva!!!), injurandu-ma birjareste ca nu mi-am ascultat instinctul de acum un an, cand am pus stop dupa 15 minute din film.  O asa de jalnica mizerie nu mi-a fost dat sa vad de mult.  Calea iubirii si a empatiei e mai ca lumea decat aia a duritatii si competitivitatii, parol tzatzo, sa ma-ngrop… Si bagam niste imagini cu crearea lumii si dinozauri, c-am vazut noi ca lumea se uita la Discovery.  Dar nu ne obosim nici sa explicam cum se procedeaza ca sa poti alege calea aia in lumea in care traim noi si nici la ce nivel de constiinta trebuie sa ai acces, ca doar e mult mai simplu sa arati o casnica antipatica si retardata udand gradina si frecand menta cu copiii, in timp ce barbac-su ala rau si autoritar se speteste calcandu-si in picioare vocatia ca sa intretina 4 loaze.   Un alt mare soc negativ fost Elegy or the Art of Love, pe care mi-l cumparasem pentru Ben Kingsley, care nu m-a dezamagit niciodata.  Pana acum.  Nu stiu cum au reusit sa-i determine si pe el si pe Penelope Cruz sa joace in telenovela asta de rahat (dealtfel nici pe Sean Penn nu stiu cum l-au convins Malick si Pitt sa joace in mai sus mentionata porcarie)!  Am ras in schimb pana m-a durut creierul la Django unchained – desi nu vreau sa se inteleaga de aici c-a inceput sa-mi placa Tarantino sau ca mi se pare vreo mare valoare filmul.  Mi-e teama sa vad Libertinul, Indragostitul si un Bertolucci pe care mi le-am luat din colectiile de arta la reduceri, ca m-a speriat prea tare copacu lui Malick.  Asa ca am facut o pauza de noutati si am revazut niste capodopere pe care n-o sa incetez sa le recomand, ca poate scapa naibii lumea odata de pretentii “estetizante” si “intelectuale” de la dobitoci care nu-s in stare sa-si vada lungul nasului: Thelma and Louise, Revolutionary Road, Mystic River, Good Night and Good Luck, Play It Again, Sam, Fargo.

Farmecul indiscret al imortalitatii

Vincent nemuritorul – Bogdan Suceava

Curtea veche, 2008

Cum tocmai am vazut si eu celebrul film al lui Buñuel (despre el si despre altele cateva vorbe pe final in postul urmator), nu m-am putut abtine de la jocul de cuvinte din titlu.  Putem spune si ca se potriveste in totalitate si ca nu se potriveste deloc cu mesajul excelentului roman al lui Bogdan Suceava. M-am tinut, iata, de cuvant, si am continuat sa-l citesc pe profesorul de matematici exilat in US – si trebuie sa-i multumesc dublu de data asta, fiindca am cartea chiar de la el (nu e de gasit electronic).  De aici si tragerea de inima pentru titlul pomenit, trebuie sa recunoasteti ca e ceva farmec in drumul unui roman scris in romaneste de un expatriat din SUA, publicat la Bucuresti, trimis din California catre un alt expatriat roman la Viena.

Cand am inceput sa citesc m-au trecut fiorii.  Tocmai terminasem Evanghelia… lui Saramago, eram intortochiata prin Parabolele… lui Plesu cu Biblia langa ele, imi imprumutase cineva The Power of Now a lui Tolle in engleza si o reciteam, revazusem cu doua seri inainte 21 grams a lui Inarritú, terminasem de revizuit relativ recent romanul SF al unui prieten referitor la comunicarea cu Esenta si posibilitatea prezervarii creierelor dupa moarte si aveam discutia de la care a pornit sondajul referitor la definitia sinelui de pe blog.  Iar Vincent, eroul lui Bogdan Suceava, chiar isi dobandeste nemurirea intr-un scenariu SF de viitor apropiat, in care fiintele (? oare ce componente ale lor…) umane pot fi “salvate” pe platforme electronice dupa moarte.  Mai sa fie!

Nu e intamplator c-am ales sa scriu despre Vincent imediat dupa bufnite, desi mai am restante de carti intercalate ca timp al lecturii intre cele doua.  Dupa mine, Suceava izbuteste exact ce rateaza Florian, adica are o idee extrem de interesanta, o poveste care tine si un fir logic dus impecabil.  Iar singurele scaderi pe care le-as putea “imputa” cartii de fata sunt tocmai aspectele in care Bufnitele exceleaza – expresivitatea limbajului, componentele stilistice.  Mi-e extrem limpede acum, dupa trei incercari, cum trebuie sa ma raportez la autorul american.  Daca te intereseaza figuri si tehnici literare, ai gresit adresa.  E genul de creator care cauta cu tot dinadinsul adevaruri fundamentale si expune idei core despre conditia umana.  Iar in Vincent nemuritorul reuseste un veritabil tur de forta in a imagina evolutia mintii in cazul confruntarii cu nemurirea.  Face pe drum si o analiza profunda a societatii si mecanismelor ei, expune cliseele modului de viata occidental, e sensibil si veridic in incursiunile psihologice inerente unui asemenea subiect.

Desigur ca, de asteptat de la o asemenea inteligenta, Bogdan Suceava nu rateaza romanul cazand in vreuna dintre extreme.  Omul “salvat pe un soft” nu e complet si nu poate gasi vreo “fericire” in vreunul dintre sensurile comun acceptabile ale notiunii din lumea in care traim, dar nici nu esueaza tragico-patetic in lipsa de semnificatie si autodistrugere.  Autorul reuseste sa sugereze o modificare de paradigma destul de credibila.  Entitatea “transformata” nu mosteneste exclusiv gandirea fiintei care a fost, ci si emotii si sentimente. De aici se naste o problema subtila in carte, dealtfel, despre cat de justificate, cu sens sau utile mai sunt acele componente ale sinelui care supravietuiesc atunci cand sunt lipsite de suportul corpului uman, pe de o parte si de interactiunea pe viu cu lumea, pe de alta parte.  Evolutia si alegerile personajului principal din roman sunt numai o varianta posibila, care nu pretinde sa rezolve uriasele intrebari deschise de tema, ci te lasa in continuare macinat de ganduri.  Cum s-ar spune pe malurile Pacificului, Vincent e o carte “challenging”.

Ce m-a atras pe mine in mod deosebit este tocmai asta, ca Bogdan Suceava nu vine cu verdicte, cu solutii, nu detine raspunsul, nu e arogant.  Cartea e scurta, concisa, fara “burti” cu filozofie de coltzu strazii tip Houellebecq.  Mi-a adus aminte mai degraba de Never Let me Go a lui Ishiguro, minus partile sentimentale ale englezului.  Am ramas cu un gust tare bun si cu aceeasi dorinta de a continua.

Despre sondaj şi alţi iezi din mintea caprei cu corn

Cred că rezultatele sondajului cu definiţia sinelui nu se vor mai schimba cine ştie ce (oricum habar n-am să-l închid şi nici nu vreau, nu mai ţin minte dacă i-am pus termen de expirare sau nu), aşa că e safe să spun acum câteva vorbe despre.

Nu am avut intenţia să fac vreo mare filozofie eu la temă, că n-am competenţa necesară, ci l-am creat din pură curiozitate.  A pornit de la o discuţie pe care am avut-o.  Partenerul de dialog a opinat că lumea în general ar alege personalitatea la o astfel de întrebare, eu n-am vrut să cred aşa ceva, aşa că am ales blogul ca laborator pentru experiment.  Iată că preopinentul e, evident, un mai bun cunoscător al naturii umane decât mine!  Până acum câştigătoare detaşată e personalitatea, cu 22 de voturi, urmată de creier/minte cu 14 şi suflet cu 13.

Am să notez câteva lucruri care mi-au trecut prin cap cu ocazia clasamentului şi a comentariilor primite:

  • lumea e mai preocupată de ceea ce proiectează în exterior decât aplecată spre sondarea propriului interior, autoreflecţie, autoanaliză; altfel nu se poate explica nicicum predominanţa personalităţii în răspunsuri; mi se pare atât de ciudat… e ca şi cum ai spune că eşti fericit dacă ceilalţi percep că eşti fericit sau dacă te comporţi ca şi cum ai fi, că eşti bun dacă ceilalţi percep că eşti bun, etc…
  • mă întreb foarte serios dacă aş fi primit aceleaşi procentaje dacă aş fi făcut parte din altă cultură; România în care a crescut generaţia mea e obsedată de inteligenţă, competitivitate, sharpness; e o caracteristică a ţărilor amărâte şi sărace, în care părinţii sunt obsedaţi de educaţia copiiilor, ca singura şansă spre un “mai bine” pe care nici nu ştiu să-l definească, însă probabil e mai degrabă material… nu ştiu dacă greşesc prea tare crezând că numai la un sondaj scris în româneşte pentru români creierul/mintea ar putea ieşi pe locul 2 la definiţia sinelui!  adevărat, “sufletul” e o noţiune extrem de vagă…
  • the charity shop mi-a lăsat un răspuns complex, punctând necesitatea de a defini dacă trebuie răspuns la “cine sunt eu pentru ceilalţi sau pentru mine”; fair enough, dar mie personal, dac-aş fi văzut această întrebare, nu mi-ar fi trecut niciodată prin cap că definiţia sinelui poate fi cerută altfel decât din perspectiva mea… să fie şi asta o caracteristică românească? obsesia asta în legătură cu percepţia celorlalţi, relativizarea perspectivelor?
  • s-au dat şi păreri care încorporau toate variantele – iarăşi fair enough, dar mi se pare the easy way out 🙂 adică mi se pare că cei care răspund aşa nu şi-au pus niciodată întrebarea asta în mod serios înainte, n-au nicio părere definită, altfel e imposibil să nu înclini fie spre unul dintre răspunsuri, cu rezervele de rigoare, fie spre “other” – însă cei care au pus “other” n-au explicat… păcat, mi-ar fi plăcut să ştiu 🙂
  • n-am nicio concluzie, nu deţin răspunsul, nici vreun adevăr absolut; dacă sunteţi curioşi, dintre variantele prezentate de mine eu aş fi ales-o pe cea sufletul

Mă interesează subiectul, aşa că se acceptă cu recunoştinţă recomandări de surse de înţelepciune – fie ele cărţi, oameni, idei, întrebări, strategii şi tactici de căutare.

Bufniţele pleoştite

Toate bufniţele – Filip Florian

Polirom, 2012

Se face că prima însemnare legată de o carte in 2013 e despre bufniţele lui Filip Florian, peste care m-am năpustit la târg, ca tot românul imparţial.  Înainte de a spune ceva despre carte, aş vrea să menţionez cât de tare mă enervează cuvântul “bufniţă” în româneşte.  Toate limbile normale au cuvinte cool pentru pasărea asta deosebit de mişto şi de deşteaptă – owl, Eule, hibou, gufo, buho, coruja.  Până şi în ruseşte e ceva care cred că se citeşte “sova” sau aşa ceva.  M-am uitat pe dexonline şi zice undeva c-al nostru e de formaţie onomatopeică (vine de la bufnă plus sufix) .  Probabil în toate limbile e la fel – numai portughezii par să fie mai inteligenţi cu coruja, dar în româneşte sună ca dracu’.  Iar mie îmi plac la nebunie bufniţele şi nu mi se pare cinstit.

Am de scris despre o grămadă de alte chestii (chef ioc în ultima vreme), aşa că o să mă cam grăbesc la cartea lui FF. Asta şi pentru că m-a dezamăgit, oricât ar suna asta de nepoliticos. Sunt una dintre acele persoane superficiale cărora le-a plăcut mai tare Zilele regelui decât Degete mici, aşa că mizam pe o pantă ascendentă.  Nu s-a materializat speranţa, Toate bufniţele mi se pare cea mai nereuşită dintre ele, deşi probabil că e cea mai bună din punct de vedere strict “stilistic”.

Scrisul lui Filip Florian este la fel de încântător, are pagini care te umplu de bucuria cititului ca-n vremurile bune de odinioară, e fluid, face prestidigitaţie literară şi fără îndoială că romanul merită şi atenţie şi apreciere.  În fond nu cred că sunt în stare să fac repede o listă de trei prozatori români pe care i-aş citi înaintea lui Florian, chiar şi după acest mic disconfort pe care mi l-au provocat bufniţele.  Totuşi, disconfortul există, aşa că voi încerca să-l argumentez.  Spre deosebire de Degete, dar mai ales de Zilele regelui, în noul roman al lui FF eu n-am reuşit să găsesc subiectul.  Avem un băieţel foarte obişnuit al anilor 2000 care dezvoltă o frumoasă prietenie-adoraţie pentru un bărbat mai în vârstă cu un trecut marcat de imbecilitatea regimului comunist.  Se spun poveştile lor în paralel.  A băiatului nu izbuteşte să aibă farmecul copilăriei din Băiuţeii sau de la Bobe, Lăzărescu sau Gheo, iar a distinsului domn pasionat de ornitologie nu e suficient de puternică încât să se distingă în mareea de biografii literare la temă.  Deci ca personaje sunt ok-ish, dar cam atât.  Iar ceea ce presupun eu c-ar fi vrut să fie subiectul, împletirea destinelor celor doi, nu se leagă ca lumea, fiindcă nu aduce nimic surprinzător sau relevant.  Da, e bine că adultul îşi găseşte un receptacol pentru sentimente şi e frumos că-i oferă copilului dragoste şi educaţie cu discreţie şi rafinament.  E bine că puştiul are un role-model spiritual şi sufletesc pe care familia lui tembelizantă nu avea cum să i-l scoată în cale.  Dar nu e bine că nu se întâmplă nimic!  E ca şi cum FF ar fi scris doar actul întâi din piesă, iar tu mergi la spectacol, faci cunoştinţă cu personajele, te prinzi care e intriga, după care se lasă cortina şi eşti trimis frumuşel acasă.  Şi te simţi frustrat, fiindcă decorurile erau rafinate, muzica inspirată, costumele elegante, dialogurile subtile, şi tare ai mai fi avut poftă să rămâi în atmosferă, să te bucuri de un întreg…

Însă cei doi, deşi se întâlnesc şi îşi împărtăşesc trăiri, eşuează, în opinia mea, să devină, să evolueze.  Adică să transforme această întâlnire în ce cred c-ar fi intenţionat autorul -un macaz fundamental pentru destinul lor.   Povestea nu este suficient de elaborată şi de puternică încât să dea această impresie.  E sensibilă, delicată, frumos curgătoare, dar insuficient de relevantă şi de convingătoare.  Probabil veţi spune că sunt superficială, fiindcă nu trebuie neapărat să se “petreacă” mare lucru într-un roman ca să fie o operă de valoare.  Corect, dar aici mi se pare că nu se împlineşte ideea, că nu se duce la capăt raţionamentul, că lipseşte ceva esenţial.

Până acum Siegfrid rămâne preferatul meu! 🙂 Cu toată cârcoteala de mai sus, însă, Toate bufniţele e probabil de pus pe raftul întâi.  Problema lui Filip Florian e mai degrabă c-a scris prea bine la început!