Jeremy Irons – de geniu…

… “Have a sense of proportion!” – da, da, da!  Huo imbecilitatea americană obsesiv-compulsivă anti-fumat!

Şi evident că nu vreau nicio lege care să-i interzică lui Jeremy Irons să-mi pună mâna pe fund!!! (poate aş vota cu una care să-l oblige :D) – cu ăilalţi promit că mă descurc de una singură…

http://www.youtube.com/watch?v=tNqXiDZ7hbM&feature=player_detailpage

Advertisements

Preferata mea, Rhetta…

…mă enervează de mor!  A scris deja, într-un stil genial, articolu ăla pe care tot tânjeam io să-l scriu de mult despre kktul ăsta de nou val al filmului românesc… băgaţi-vă repede la Surorile Marx aici! duoaaaaaaamne, dă-i sănătate babei, că n-am mai râs atâta de pe vremea când umbla ea în şpilhozeni…

p.s.: dacă tot vă duceţi acolo, citiţi-le şi pe-alea despre cartea lui Chirilă plus cartea unui dobitoc de la o formaţie de care n-am auzit; sunt ale Vetei şi sunt pricelesssssss

p.p.s: aoleu, citiţi-l si pe ala despre Herta Müller! de fapt citiţi tot blogul, vă rog eu! 🙂

DV şi spiritul ludic

Ultimul număr al Dilemei Vechi se ocupă de joacă 🙂 Am elucubrat şi eu niţel despre bridge într-un articolaş:

Mintea de pe urmă a bridge-istului

În România anilor 80, când eu mă dădeam de ceasul morţii să cresc mare, părinţii mei dădeau regulat în mintea copiiilor.  În fiecare sâmbătă seara, sufrageria mea sau a celorlaţi oameni mari pe unde ne nimeream în vizită devenea teritoriu interzis pentru noi.  Eram trimişi fără menajamente să facem ce-om şti, în timp ce pe masa din centru, cu 4 scaune pe laturi, apăreau cărţile de joc, tabacioc, scrumiere şi ceva alcool, iar gazda pleca să prepare nechezolul.  Din spatele uşii, din ceaţă, începeau să se audă formule ezoterice: „Un sanzatu”, „Două pici”, „eşti în zonă!” şi, din ce în ce mai des, pe măsură ce noi ne plictiseam de v-aţi ascunselea sau de jucării şi începeau să ni se închidă ochii, „Bou de bridge!”, „Ai defosat cu spatele!”, sau „Atac de ra-hat, bă, băiatule!”. 

Puteţi citi restul aici.

În căutarea sensului pierdut

Man’s Search for Meaning – Viktor E. Frankl

Pocket Books, NY, 1967

Probabil că cei care au studiat psihologia, precum şi cei care s-au preocupat îndeaproape de domeniu vor surâde condescendent la această însemnare a mea şi-mi vor considera hilar entuziasmul târziu.  Dar nu scriu pentru ei, ci pentru cei care, ca şi mine, au fost spălaţi pe creieri cu Freud şi Jung până la refuz, însă nu au auzit niciodată de Frankl, întemeietorul “celei de a treia şcoli vieneze de psihoterapie”.  Deşi vienezii sunt foarte mândri de geniile şi nenumăratele spirite creatoare din istoria oraşului (au şi de ce!), niciunul nu mi l-a menţionat vreodată pe Frankl printre ele.  Surpriza mea este uriaşă, repet, uriaşă, iar singura explicaţie posibilă pentru ceea ce mi se pare o inadmisibilă ignoranţă în masă în ceea ce-l priveşte este faptul că Freud şi psihanaliza vând mai bine, au creat o industrie în psihoterapie.  Explorarea subconştientului e treabă anevoioasă, pe termen lung, deci al naibii de avantajoasă pecuniar pentru psihanalist… E o concluzie care poate părea cinică, însă vă las să judecaţi singuri după ce citiţi cartea lui Frankl, care a reprezentat punctul de pornire pentru metoda creată de el – logoterapia sau analiza existenţială.

Viktor E. Frankl a fost internat în ghetoul/lagăr de la Theresienstadt în 1942, trimis la Auschwitz în 1944 şi de aici în alte două lagăre de concentrare care aparţineau de Dachau.  A fost eliberat în iulie 1945 de americani, s-a întors la Viena şi a publicat prima versiune a acestei cărţi în 1946, sub titlul “Trotzdem Ja Zum Leben Sagen: Ein Psychologe Erlebt das Konzentrazionslager” (Totuşi, să spui da vieţii: un psiholog trăieşte experienţa lagărului de concentrare).  Versiunea de faţă a cărţii în engleză a apărut în SUA în 1959, scrisă de autor direct în engleză – pe lângă Universitatea din Viena a mai predat la Harvard, Dallas, Pittsburgh.  Puterea pe care a avut-o acest om de a transforma experienţa cumplită prin care a trecut în sursă de cunoaştere şi de terapie, ajutor, pentru întreaga umanitate, mi se pare fascinantă.  Unul dintre nepoţii săi a făcut un documentar despre el, despre care puteţi afla mai multe aici.

Man’s Search for Meaning are două părţi.  În prima Frankl îşi povesteşte experienţele din lagărul de concentrare, punctând acele aspecte psihologice care i-au format şi susţinut ideile ce stau la la baza logoterapiei.  A doua parte descrie conceptele fundamentale ale şcolii psihologice pe care a creat-o în mod clar, concis şi extrem de uşor de înţeles.  Întregul se constituie într-o lectură mult mai pasionantă decât v-aţi putea închipui vreodată în legătură cu un “manual” de introducere într-o ştiinţă/teorie.

Ideea centrală a gândirii lui Frankl este că există o libertate fundamentală a fiinţei umane de a alege ce atitudine să ia, libertate prin care transcende condiţiile instinctului şi istoricului personal/colectiv (Freud, Adler, Jung) şi cele ale mediului (reflexe condiţionate, behaviorism).  Şi că această libertate, dublată de responsabilitatea pentru alegerea făcută, este potenţată de faptul – dovedit, în opinia lui Frankl –  că omul are/ ştie că există / îşi caută un sens al existenţei.  Este deci împotriva “pan-determinismului”, cum îl numeşte el, celorlaltor teorii psihologice, care spun, într-un fel sau altul, că psihicul uman este condamnat inexorabil, condiţionat fără drept de apel (de instincte şi ceea ce se află în subconştient, de arhetipuri etc.).  Şi-a numit metoda “logoterapie” pornind de la “logos”, iar nevrozele create de această lipsă de sens sau pierdere de sens, le-a numit “noogenice” – de la “nous” – susţinând că foarte multe probleme psihice, în special în secolul XX, datorită pierderii definitive a busolei date de credinţă şi tradiţii, sunt nevroze existenţiale, provin din crize de sens.  Desigur că noutatea rezidă numai în aplicarea filozofiei existenţialiste pe tărâmul psihologiei, dar trebuie să recunoaştem că este o mare noutate în raport cu metodele “clasice”, predominante, care caută să vindece scormonind în trecut/subconştient.  Pe când analiza existenţială a lui Frankl se concentrează pe aici şi acum, cu viziune spre viitor.

Printre altele, analizând crizele, situaţiile care pun fiinţa umană faţă în faţă cu alegerea pomenită, atinge iubirea şi suferinţa. Ceea ce scrie Frankl despre iubire, în numai două paragrafe, este probabil cea mai completă, profundă şi clară explicaţie a noţiunii pe care eu am găsit-o vreodată (în acelaşi timp fascinantă, de domeniul revelaţiei!).  Iată nişte insights: “Love is the only way to grasp another human being in the innermost core of his personality”; “By the spiritual act of love, you give the other the possibility to actualize his potential”.

Nu ştiu alţii cum sunt, însă mie mi se pare limpede precum cristalul că e preferabil să gândeşti ca Frankl, chiar în ipoteza în care n-ar avea dreptate! Mi se pare net preferabil să crezi că poţi transcende, prin ceea ce reprezinţi, suma experienţelor pe care le-ai avut şi a factorilor care te-au condiţionat şi că întotdeauna va exista un sens pentru care merită să parcurgi drumul – sens care e numai al tău.

Ştiu că experienţa intensă pe care am avut-o eu citind cartea e foarte personală, îmi confirmă mie sau îmi clarifică, aduce la nivel conştient nişte lucruri în care credeam dinainte.  Totuşi, insist să o recomand tuturor, pentru că am nemărginită încredere că o astfel de lectură nu poate face decât bine, chiar dacă nu va fi pentru voi atât de convingătoare, puternică sau relevantă pe cât a fost pentru mine.  Şi n-aş vrea să vă feriţi de ea din pricina primei părţi.  Da, e dureros şi dificil să receptezi încă o imagine a ororilor din lagărele naziste. Dar având în vedere că Frankl le-a trăit şi că le redă cu o voce suficient de detaşată şi totodată empatică (total lipsită de accente revanşarde) încât să reliefeze exact aspectele psihologice cheie, cred că nu se poate justifica nicio reţinere de natură “sensibilicoasă”.  Fiindcă înăuntru e aur curat.

Aviz cititorilor români, cartea a fost tradusă acum vreo doi-trei ani la editura Meteor Press, se găseşte pe scribd aici.  Nu ştiu nimic de calitatea traducerii, versiunile engleze şi germane sunt, desigur, preferabile, în cazul în care aveţi acces la ele.