Cativa poeti

Constatam ieri, încercând să revin la o oarece disciplină pe blog, deşi e limpede că mi-e imposibil şi că mi s-a modificat perspectiva, că aş avea o mare cantitate potenţială  de însemnări despre cărţi – vreo 15!  Evident că n-am cum să fac lucrul ăsta, ar fi un fel de temă pentru acasă şi valoarea adăugată ar fi zero pentru mine, ca şi pentru eventualii cititori, câţi or mai fi 🙂

Despre câteva cărţi de poeme prin care am trecut în ultima vreme.  “Te aştept ca pe un glonte”,  Ana Puşcaşu, e un volum pe care mi l-am luat electronic fiindcă mi-a plăcut titlul şi cele câteva rânduri pe care le-am citit (parcă de Alexandru Vakulovski)  pe marginea lui.  Este volumul ei de debut, fata e din Timişoara şi e simpatică (găsiţi videoclipuri de la lansare puse de white noise pe You Tube), a făcut liceul militar şi primul ciclu de poezii al volumul chiar se numeşte L.M.  Normal că e cel puţin neobişnuit să citeşti o carte despre armată scrisă de o fată, plus că a fost nominalizată pentru “Opera prima” la un premiu naţional care se numeşte “Mihai Eminescu”, deci presupun că e ceva de capul lui – scuze că nu mă pricep la ierarhiile oficiale.  Din păcate, nici măcar white noise, care e timişoreancă, pasionată şi cunoscătoare într-ale poeziei ca nimeni alta, n-o să mă poată convinge pe mine personal c-am făcut vreo afacere citind cărticica asta.  Lumea militară e descrisă competent, dar iar am avut senzaţia că citesc jurnalul cuiva care s-a chinuit să condenseze nişte experienţe – inedite, e drept – care pe mine nu mă prind, nu-mi lasă nicio urmă, nu-mi dau nimic.  E ceva care nu-i nici înăuntru, nici afară – multe poeme fac o descriere a unei situaţii şi pun un hint despre emoţia pe care o trezeşte la final. Am crezut iniţial că-i o reţetă constantă, dar m-a pierdut şi aici, nu e, în alte părţi sunt combinaţii all over the place – de poveste obiectivă slash reflectare în conştiinţă sau semnificaţie sau emoţie.  Problema mea este că nu am simţit întregul, n-am intrat în sfera ei, n-am priceput ce vrea să spună, e de bine, e de rău experienţa asta?  Sau e şi de bine şi de rău, ca orice etapă şi ar trebui numai s-o gustăm şi gata? Adică în cazul unui volum cu un fir oarecum unitar, ca ăsta, m-aş fi aşteptat să am un răspuns, o părere (chiar dacă e o tâmpenie şi e numai a mea, nu contează), să fi zis da, domne, uite, aşa a trăit fata asta acolo, cu sentimentele şi imaginile astea rămân eu în cap, aşa e lumea aia, asta şi asta trezeşte în tine, te creşte într-un fel, te înăspreşte, te îmbunează, te sperie, îţi face ceva.  N-am rămas, însă, cu nicio imagine sau senzaţie clară.  Două poeme, pentru părerile voastre (le-am ales pe cele care mi se par mai acătării):

LM 2.

– alergi –

un pluton de fruntași trece

pentru a nu știu câta oară în

ultimele două ore peste liniile

trasate la distanțe egale pasul de defilare

întins aproape perfect

 

alergi pe baza sportivă în jurul

poligonului gândurile

ți se desfac în timp ce te străduiești să

calci exact pe urmele lor

 

pasul de defilare face bulbii de zăpadă

ai salcâmilor să vibreze ca pelicula

subțire a căștilor din urechi

 

în mijlocul lor ești singurul

LM 10.

– 32 de grade –

după trei ore de consiliere psihologică

la 32 de grade și ceva în pantaloni

cu vipușcă și cravată cu nod

mic lucios totul începe să se dizolve înăuntru

ca într-un un film cu fetițe grăsuțe și

puști pletoși care nu știu să cânte la chitară

 

la 32 de grade și ceva când gravidele

beau apă minerală în parcuri și bulele

aspre le străpung porii tu o să ai

în sfârșit revelația insuficienței singur o să

pricepi că toți sunt tâmpiți și că la final

toți o să te învingă

Pentru următoarea carte care nu mi-a plăcut o să primesc vot de blam, o să fiu pusă la zidul infamiei şi o să se arunce cu ouă, o să mă omoare viking, care a mai comentat pe la mine, fiindcă e vorba de celebrul Submarin Erotic al distinsului domn hobbit.  Aici nu e cazul să citez poeme, fiindcă toată lumea a citit, discutat, comentat.  Uite, pun un link la un articol al lui dragos c pentru cei interesaţi.  De ce nu mi-a plăcut mie.  E primul volum pe care i-l citesc de la cap la coadă şi mi se pare mai slab, ca ansamblu, decât sclipirile pe care i le admirasem în RL sau pe blog sau aiurea.  Nu mi se pare nici  “porno”, cum zice dragoş despre unele poezii în articolul de mai sus, nici prea erotic, exact din cauza unor imagini cam prea “porno” pentru concepţia mea despre erotism, nici constant.  Poeziile lui jucăuşe pornografice sunt simpatice, cele care mi se par mie erotice sunt bune, iar restul (mai mult de jumătate) sunt pur şi simplu aşa-şi-aşa.  Da, pot să accept că se foloseşte de fire de mărar şi piepteni sau mai ştiu eu ce mai interesant şi mai “poetic” decât alţii, însă imaginile astea ale lui cu diverse obiecte/elemente care capătă funcţii insolite devin repetitive.  Dacă e să vorbim de jocuri, sonete, catrene şi alte ghiduşii, eu una le prefer net pe cele ale lui Octavian Soviany din Dilecta.

Despre “pe datorie” a lui T.S. Khasis nu eram foarte lamurita dupa prima lectura, facuta printr-un avion spre Sarajevo sau Minsk.  Am revenit asupra lui dupa ce am mai facut putin research si am citit un interviu recent, din care am inteles ca acum pare ca s-a vindecat de iubita emigrata la mine in Austria taman la Klagenfurt (cine se muta-n Voralberg?!!! nu credeam sa existe specia, toata lumea pleaca de-acolo, cred ca din pricina ca te zgarie prea tare accentul pe creier…) si are o fetita.  Nu zic asta de dragul barfei, ci fiindca laura meine liebe, fugita-n Klagenfurt e esentiala pentru volumul lui Khasis, e coloana vertebrala pe care se construieste “arta scalparii”, prima si cea mai intinsa parte a lui.  Initial am fost foarte circumspecta, laudatorii ma cam speriasera, plus ca iar biografism si mizerabilism, fracturism si doomism, gee, stiti cum e, ca filmele gastii Mungiu-Netzer-Jude-Sitaru (ca pe Porumboiu il place Nae, asa ca-l sar:)), in privinta carora am jurat ca fac cinci-zece ani o pauza, ca poate se maturizeaza si descopera ca au ceva interesant, dar mai ales personal si distinct de spus, incetand sa faca filme dupa aceeasi reteta cu scopul unic de a impusca premii la Cannes si Berlin.  In fine, sa revenim la poezia lui Khasis, pentru ca merita.  Nu stiu daca e fiindc-am recitit volumul acum, in miez de noapte, insomniaca dupa ceai verde, dar omul de izbitor de profund!  Ceea ce scrie el nu e decat aparent incadrabil in ismele de mai sus, da, exista o tona de material biografic, insa modul in care este prelucrat te loveste in moalele capului din doua motive.  Primul este autenticitatea vocii cu care descrie intamplarile, transmite foarte clar combinatia de durere-sarcasm-ura-autovictimizare-neputinta cu care intampini socurile absurde si inevitabile ale vietii – cred ca e foarte sincer cu el insusi, iar asta cere ceva efort.  Al doilea este iarasi claritatea si profunzimea surprinzatoare a observatiilor despre efectele acestor traume, drame, asupra propriei vieti si lumii inconjuratoare, dublate de eleganta si, indraznesc sa spun, frumusetea limbajului folosit.  Khasis marturiseste undeva in interviu ca munceste foarte mult la poemele lui, ca scrie greu.  Nu ma mira deloc, asa si pare.  Ce trebuie sa simti, sa analizezi, apoi sa prelucrezi, pentru a scoate niste versuri ca: “pulberea zilei/ la suprafata dura a vietii personale”, “ceva razuit de pojghita/ in care indeobste  invaluim o fata urata din trecutul nostru recent”, “respiratia copilului pe care-l doream/ inca mai abureste geamurile”, “sunt tot atat de naclait de dragoste ca avortonul nostru”, “carnea se scurge flescaita intr-o ghena de gunoi”, “cand un muribund iti recunoaste mutra/ te simti buricul pamantului”, “pe intuneric gurile noastre inspirau aerul unui cimitir paraginit”, “RAUL sa vina spre mine tiptil ca o pisica/pandind oalele/careia ii trag un spit sau o/inlatur cu piciorul de sub masa da/mi-ar face placere sa miorlaie”.  Pe mine cartea lui Khasis m-a emotionat si m-a marcat.  Gasiti volumul electronic pe elefant.ro.

Urmatorul volum pe care l-am incercat, “si toata bucuria acelor ani tristi” al lui m. dutescu, nu m-a impresionat nici pe departe atat de tare.  Biografism de-ala care intra in categoria cu retetele, vezi mai sus (pentru mine). Chiar n-am ce sa spun despre el, cu exceptia unor imagini destul de cool despre copilaria in anii 80.  Alienarea corporatista descrisa in al treilea ciclu al volumului chiar m-a enervat – nu c-ar fi naspa, insa nu se distinge foarte tare de mailurile care circula la tema.  Plus ca n-am eu o motivatie foarte mare sa citesc despre singuratatea corporatistului sensibil si absurditatea personajelor bla, bla, ma revolta conceptul.  Probabil gresesc si sunt o gramada de cititori curiosi sa sondeze melancolia celui care a ales sa faca prostitutie intelectuala.  Eu nu sunt, fiindca fac parte din categorie, dar mi-am asumat alegerea asta, drept pentru care ma plictisesc de moarte cei care se iau in serios atat de tare, incat ajung sa creada ca e justificat si decent sa-ti deplangi trista soarta.  Mie una mi se pare o forma de vanitate, e o demonstratie ca tu esti “altfel”.  Va rog sa nu ma intelegeti gresit, nu ma refer aici la poet personal, ci la cei care s-ar grabi sa se regaseasca in imagine.

Despre “Pavor nocturn” a lui Sociu intr-o insemnare viitoare.  Am ajuns la ea de nervi, incercand sa vad ce are de spus un poet care alege sa fie crunt de sarcastic (bine, cu ceva argumente si talent, de ce sa nu recunoastem), sa demoleze o gramada de confrati – in mod curajos, fiindca in genere cei in colimator sunt morti, batrani sau foarte bolnavi.  Cu exceptia lui Vancu si Komartin, tintele principale.  Am intotdeauna o suspiciune pentru “gica contra” de serviciu, plus ca Sociu e de stanga, ceea ce ma enerveaza si mai tare.  Categoria latrai, pot fi gasiti pe criticatac gen, nicio urma de proiect concret, explica numai de ce sunt canalii si prosti ailalti, fara nicio umbra de idee despre cum s-ar putea schimba societatea spre ceea ce-si doresc – asta in cazul fericit in care intelegi ce-si doresc.  De-astia care cred ca numai ei s-au prins ca zilele astea in Romania e mai trendy sa fii de stanga, e ca noul iPad, ultima colectie Dolce, astea, si ca noi o sa luam de buna atitudinea asta a lor si o sa le ridicam statuie.  In fine, cantecele eXcesive nu-mi spusesera nimic, dar, spre surprinderea si, de ce sa nu recunosc, enervarea mea, “Pavor nocturn” nu mi s-a parut rea deloc!  Kestia cea mai misto e ca am cartea chiar de la Claudiu Komartin – mi-a facut la un moment dat cadou mai multe volume de poezie si nu s-a sfiit sa-l promoveze si pe Sociu printre altii.  Asta ca sa vedeti ce al dracului e…