Despre feminism

Am întâlnit în cele patru decenii de vieţuit exact două categorii de oameni pe care le consider oarecum “feministe”.  Asta daca propunem a intelege prin feminism apreciere conştientă, reală faţă de femei, nu militantismul găunos, beligerant şi definit prin procedee de opoziţie al feminizdelor de serviciu.

Nu neg utilitatea social-economică a mişcării în secolul XX, dar cred că s-a depăşit momentul şi mai cred că orice om lucid şi conştient se simte deranjat de excese. Presupun că au întrucâtva dreptate cei care susţin că muierile “intelectuale” resimt şi imediat resent conduita firească de budoar ca inegalitate, că de acolo pornesc frustrările, insecurităţile… şi dă-i şi luptă neicusorule… Dar mie mi se pare amuzantă credinţa şi atitudinea respectivă din partea ambelor părţi.  A bărbaţilor, care susţin că suntem cu toatele umilite şi frustrate fiindcă suntem conştiente că satisfacţia lor sexuală nu poate fi deplină decât dacă femeia e folosită, înfrântă, tratată ca obiect, ca instrument al plăcerii.  Că ne doare la sensibilitate şi cerebel că suntem penetrate şi îngenunchiate.  Precum si cea a femeilor care o iau în serios (şi se iau prea în serios) şi inventează teorii şi mişcări pentru a demonstra ba că nu-i aşa, ba că nu înţeleg ei unde stă de fapt puterea, ba că de fapt femeilor le e atat de senzational orgasmul incat nimic nu mai conteaza – nimerind în gol şi penibil.  E distractiv să vezi că, în loc să accepte realitatea, s-o traiasca, va sa zica, de-a binelea, ambele sexe (sau, in fine, reprezentantii alfabetizati cu pretentii de intelectuali ai fiecarui sex) teoretizeaza si incearca sa-si gaseasca justificari pentru turpitudine ori frustrare – va las sa alegeti care cum si ce :).  Termeni pe care, oricum,  niciun umanoid cu mintea intreaga nu-i asociaza decat ulterior si subsecvent analizei si rationalizarii emotiilor si senzatiilor resimtite in timpul actului propriu-zis.

Spuneam, deci, de doua tipuri de “feministi”.  Primul e reprezentat de o mana de femei, in general trecute de 45 de ani.  Cucoane tacute, discrete, cu o limpezime anume in priviri.  Cunoscatorii le remarca uneori – desi niciodata nu apar in centrul atentiei.  Nu fac gesturi largi, nu spun mare lucru, se misca umbrit, dar daca nelinistea, frustrarea sau disperarea ta au nevoie de salas si ai undeva in tine grauntele de umilinta si gratitudine pe care ar trebui sa-l ai, iti transmit negresit un curent subteran si li te alaturi, coplesit de aripa lor muta, si tamp-bucuros ca cineva, in sfarsit, te-a ghicit in spatele mastii.  Eu le numesc feministe nu fiindc-ar milita pentru drepturile femeii (nici nu le trece prin cap!), ci fiindca fac cinste numelui sau, ma rog, statuii create in imaginarul nostru pervertit, prin echilibrul pe care-l au, empatia lucida fara de compromis si smiorcaiala, gratia cu care-si camufleaza durerile si capacitatea de a darui stiind ca nici nu li se cuvine si nici nu vor primi probabil, dealtfel, nimic in schimb.

Al doilea tip de feministi adevarati, dupa mine, e compus din niste barbati perceputi, in general, drept “machos” (a nu se confunda cu parvenitul roman de fratelli).  Barbati care au si avut si iubit si inselat si adorat si tavalit si dispretuit si umilit si idolatrizat o gramada de femei.  Doriti, inteligenti, scarbosi, necrutatori, sclipitori, aroganti.  Dar tipi care au avut curajul sa-si urmeze vocatia sau visul si care nu accepta alaturi de ei, pe termen lung, decat oameni care sa-i duca mai departe, oameni care accepta adevarurile spuse in fata, oameni care au, la randul lor, curajul sa se priveasca in oglinda si sa se schimbe daca imaginea e nesigura, zgrunturoasa sau sordida.  Iar daca nevestele sau iubitele lor nu intra in categoria asta, atunci sunt date la o parte, tough luck.  Barbati care dau cu pumnul in masa si trantesc usa atunci cand te smiorcai din lasitate, cand te prefaci, cand nu stii cine esti, cand nu faci nimic sa afli.  Astia sunt barbatii care respecta cu adevarat femeile, fiindca doar ei le trateaza in mod real de la egal la egal.  Asa cum ar trata pe oricine.  Nu mimoze care iarta si “inteleg” capriciile tuturor toantelor fiindca “sunt femei”, ci barbati care stiu ce vor de la ei insisi si nu se multumesc cu putin.

Probabil nazuinta mea secreta e sa izbutesc o combinatie intre cele doua categorii…  Va anunt cand imi iese 😀