Moartea, libertatea, izolarea si sensul

18/05/2014 at 12:09 pm (Psihologie)

Existential Psychotherapy – Irvin D. Yalom

Basic Books, Perseus Books Group, 1980 – Kindle edition

Pornind de la cartea lui Viktor Frankl, despre care am scris aici si de la o conversatie cu Mihaela la insemnarea respectiva, ma hotarasem sa-l caut pe Yalom, care este probabil cel mai cunoscut psihoterapeut existentialist.  Yalom e profesor la Stanford si a avut rezultate notabile in psihoterapia de grup, precum si ca scriitor si intelectual.  A scris si romane (eu mi-am luat doua, When Nietzsche Wept si The Spinoza Problem) dar volumul din titlu este realmente un tratat de psihoterapie, scris pentru psihoterapeutii care vor s-o ia pe calea psihologiei existentialiste.  Cu toate astea, este perfect inteligibil si cat se poate de relevant pentru nespecialisti, public, poate nu publicul larg – desi nu vad ce i-ar strica nici lui!  Pentru ca pune probleme esentiale ale situarii individului in lume si dezvaluie cauze adanci ale unor psihopatologii care ne afecteaza pe fiecare, indiferent daca am ajuns vreodata in situatia de pacienti sau nu:)

Ce este psihoterapia existentialista? Yalom o defineste astfel: ‘a dynamic approach to therapy which focuses on concerns rooted in individual’s existence’. Care sunt diferentele intre abordarea existentialista si cea freudiana, psihanalitica? Freud explica crearea patologiei prin urmatoarea dinamica: drive (instinct) – anxietate – mecanism de aparare.  Abordarea existentialista pastreaza structura, dar modifica in mod esential primul termen – in loc de instinct, presupune ca triggerul care declanseaza conflictul este constiinta unei probleme existentiale – de aici survine anxietatea, urmata de crearea mecanismelor defensive (constiente si inconstiente).  Care sunt cele patru mari ‘existential concerns’? 1. Finitudinea vietii – teama de moarte; 2. libertatea – constiinta faptului ca nu exista un scop universal si nici un cod care-ti spune ce si cum sa traiesti, deci esti liber sa alegi cum traiesti, dar si responsabil de rezultat! 3. izolarea – constiinta faptului ca, indiferent de calitatea relatiilor intrapersonale pe care le construiesti, vii pe lume singur si pleci din lume singur 4. sensul/lipsa de sens – care decurge oarecum logic din 1, 2 si 3, esti aruncat intr-un univers fara sens, ai responsabilitatea sa-l gasesti singur, esti izolat si nu reusesti.

In fiecare dintre cele 4 capitole mari, dedicate preocuparilor existentiale fundamentale, Yalom trece prin urmatoarea structura: explicitarea notiunii si a contextului cu recurs la filozofie si literatura (Kirkegaard, Heidegger, Nietzsche, Sartre, Camus, Tolstoi Dostoievski in principal, dar si Aristotel, Hume, Hobbes, Husserl sau Bertrand Russell), exemple de pacienti cu astfel de probleme cu poveste, momente cheie de discovery, rezolvari, apoi propunerile de abordare psihoterapeutica.

Fireste ca pentru noi, the laymen, cea mai interesanta este prima parte – pentru ca Yalom descrie crearea conflictelor respective in fiecare dintre noi, nu trebuie sa cazi in patologie pentru a te confrunta cu niciuna dintre dimensiuni!  Dar ce e extraordinar de interesant in abordarea terapeutica este preocuparea lui pentru relatia autentica, de comunicare umana, de schimb de afect, intre pacient si psihoterapeut, chiar daca este destul de atent sa traseze limitele ‘fuziunii’ celor doi.  Adica odata ce incepi sa citesti, nu te poti desprinde nici macar de un randulet de acolo, toate devin semnificative pentru a intelege intreaga complexitate a viziunii sale.

Ce mi s-a parut mie personal fascinant este masura in care ti se ilumineaza tie intelesul propriilor atitudini, comportamente – cum iti descoperi fricile si emotiile, cum capata viata ta mai multa limpezime.  Sigur, trebuie sa te feresti de a cadea in extrema de a interpreta totul prin prisma viziunii lui Yalom, dar cartea iti ofera o sansa de a te sonda in profunzime.  Evident ca una e sa citesti ce spune el si sa intelegi la nivel intelectual si cu totul altceva sa simti autentic si spaima de moarte, si teribilul liber arbitru si suprema izolare.  Schimbarea nu poate veni decat din confruntarea reala cu aceste conflicte existentiale fundamentale.  Insa ce scrie Yalom te poate ajuta sa recunosti si sa folosesti momentele respective pentru o relatie mai buna cu tine insuti…  Minciunile, mecanismele defensive, lasitatile noastre de fiecare zi – e bine sa le vezi, e bine sa le recunosti.

Poate cel mai important lucru din carte este ca (si) Yalom spune foarte limpede: nu poti iubi autentic, nu poti construi relatii interpersonale reale, profunde, daca nu esti in stare sa fii intai singur cu tine. Daca nu te confrunti cu sentimentul de izolare si nu te cunosti pe tine in relatia cu tine si cu lumea.  Nu poate nimeni sa-ti dea ceea ce nu-ti dai tu singur, ce percepi in lume e responsabilitatea ta. Daca ai relatii doar ca sa-i folosesti pe ceilalti pentru fricile tale, daca doar astepti sa ti se indeplineasca asteptari, sa se bifeze o lista…

Cititi cartea, voi toti cei care v-ati regasit macar o clipa ca subiect in cele patru conflicte existentiale.  Lumineaza, chiar daca nelinisteste 🙂

Advertisement

8 Comments

De ce nu voi trăi niciodată în USA

05/05/2014 at 3:20 pm (D'ale carnavalului social)

Am tot adus pe-aici argumente pentru titlu de-a lungul timpului, de data asta, însă, prostia şi spălarea pe creier au mers ceva mai departe decât de obicei…

Cum nu mă uit niciodată la TV, am aflat ieri într-o discuţie de cazul Donald Sterling. În caz că nici voi nu urmăriţi ştirile, tipul ăsta e un patron de echipă de baschet din NBA. În timpul unui meci de baschet a făcut comentarii rasiste (privind afro-americanii) în mod PRIVAT, într-o conversaţie între 4 ochi, către “prietena” lui.  “Prietena”, care este, atenţie, jumătate afro-americană ea însăşi, a făcut publice aceste comentarii.  Se pare că a şi înregistrat câte ceva din comentariile respective, altfel aş fi fost mult mai dură în ceea ce scriu.

Ca urmare a acestui fapt, conducerea NBA i-a dat o interdicţie cetăţeanului respectiv (nu ştiu exact în ce constă, presupun funcţii, roluri în asociaţie etc.) în cadrul NBA şi încearcă să-l facă să-şi vândă echipa de baschet, pe motiv că atitudinea lui este incompatibilă cu valorile NBA (fair-play, blah blah blah).

Ceea ce mie personal mi se pare absolut stupid şi inacceptabil nu numai din punct de vedere legal – nu văd pur şi simplu cum poţi forţa pe cineva să vândă ceva ce-i aparţine!!!, ci şi din punct de vedere social, moral, uman şi, printre altele, şi împotriva spiritului, ba chiar a literei Constituţiei americane, care prevede libertatea de expresie ca unul dintre principiile ei fundamentale în mod expres!  Evident că întreaga societate şi mass-media americană ridică în acest moment imnuri de slavă NBA şi conducătorului consiliului care a votat măsurile respective pentru “leadership” şi alte cretinăţii – pentru că americanii au uitat de mult să creadă în adevăr şi common-sense şi dreptate, acum au “valori”…

Da, desigur că şi mie mi se pare că individul respectiv nu e un model de comportament şi caracter! Că e de-a dreptul imbecil, ruşinos şi degradant să ai prejudecăţi cu privire la băieţii ăia de culoare la ora asta, ba mai e şi cinic şi de rahat în situaţia lui, fiindcă se îmbogăţeşte pe spinarea lor (dar şi ei fac acelaşi lucru datorită unora ca el, a felului în care NBA funcţionează etc.).  Şi nu mă înţelegeţi greşit, mă doare exact la başcheţi că-i iau banii şi că i-au distrus reputaţia, un capitalist inteligent ar trebui să ştie în ce fel de societate (lobotomată, spălată pe creier) trăieşte şi să acţioneze în consecinţă – deci nu-i plâng deloc de milă lui personal.

Dar… Exact aici este problema.  Donald Sterling nu a ACŢIONAT în mod rasist. El nu a COMIS nimic ilegal!  Nici măcar imoral.  El a SPUS nişte tâmpenii într-o conversaţie privată.  Cetăţeanul Donald Sterling are dreptul la opinie, are dreptul la exprimarea opiniei sale inclusiv în public!  Iar în situaţia în speţă el a făcut-o în mod privat… el avea dreptul la intimitate, drept care i-a fost grav afectat de o individă care are tupeul să-şi spună “his girlfriend”, care i-a înregistrat comentariile respective şi a ales să le facă publice în perfectă cunoştinţă de cauză, ştiind, ba poate chiar mizând pe consecinţele dezastruoase pe care aceste comentarii private le vor avea asupra întregii lui vieţi.  Iar opinia publică americană, instituţile americane şi mass-media americană aleg să-i dea credit individei şi să acţioneze împotriva lui Donald Sterling pentru că, vezi Darwine, ei nu suportă oamenii cu o astfel de atitudine, ăştia trebuie pedepsiţi.  Dar o persoană de 20 şi ceva de ani care a ales să fie amanta sau târfa (că nu poţi să fii “the girlfriend” dacă eşti într-o relaţie cu un bărbat căsătorit) unui bărbat de 80 de ani – din dragoste curată, desigur… – şi care, profitând de această relaţie, a înregistrat o convorbire privată şi a expus-o – da, persoana asta merită s-o credităm şi să acţionăm pe baza informaţiilor furnizate de ea!  Societatea americană înregistrează că este degradant şi dezonorant să ai opinii rasiste, dar trece cu uşurinţă, fără să clipească, peste faptul că aceste opinii au ieşit la la lumină pentru că o tânără femeie i-o suge contra bani şi avantaje materiale unui babalâc însurat, după care îşi însuşeşte o convorbire privată şi o dă publicităţii… Asta nu e dezonorant şi ruşinos şi degradant…

Exact aşa stau lucrurile: Donald Sterling nu a comis nimic ilegal (poate numai dezgustător). Delictul de opinie se sancţionează numai într-o dictatură.  Dar USA participă cu mic cu mare la încântarea generală că “rasistul nenorocit” a fost pedepsit.  Cu toate că nu există nici cea mai vagă urmă de temei legal sau legitim pentru o astfel de pedeapsă!  Remember People vs. Larry Flint? 🙂 Ipocrizia asta în masă este ceva insuportabil…

În locul lui Sterling aş merge până la Curtea Supremă, I think he has a case… Poate că judecătorii respectivi mai cred în lucruri mai presus de era asta anormală prin care trecem.

27 Comments