Răceala

Inside the Third Reich – Memoirs by Albert Speer

Galahad Books, New York 1995.  Translated from the German by Richard and Clara Winston

Tocmai terminasem de citit o ediţie abdridged a cărţii lui Saul Friedländer, “Nazi Germany and the Jews” (publicată în 2009, o găsiţi aici) şi mă plângeam de structură.  Nu ştiu dacă e vina scriitoarei care a realizat versiunea prescurtată, însă cartea lui Friedländer m-a lăsat cu o senzaţie de frustrare.  Are foarte multă informaţie fără pic de sentimentalism sau stil (cele mai lirice pasaje sunt citatele din “Jurnalul” lui Sebastian), istorie pură, expusă cronologic, descriind ce a făcut regimul nazist în privinţa evreilor între 1933 şi 1945.  Frustrarea mea provine din firul combinat cronologic şi geografic ales de autor – sare de la o regiune la alta şi de la un personaj la altul şi nu rămâi cu o imagine clară despre ce s-a întâmplat de ex. cu evreii în Olanda sub Seyss-Inquart sau cu cei din Franţa, cum a evoluat atitudinea lui Hitler, acţiunile lui Himmler etc.  Asta pe de o parte. Pe de altă parte, atitudinea complet detaşată şi obiectivă, lipsită de accente nu doar vindicative, ci şi emoţionale de orice fel, deşi admirabilă dpdv profesional, limitează cumva impactul psihologic asupra cititorului. Dincolo de toate astea, însă, toate cărţile bune despre WW2 şi holocaust mă menţin ca un magnet în temă, îmi trebuie mai mult, mă obsedează. Cu atât mai mult în prezentul recent, când mi se pare că evenimentele curente îi determină pe mulţi să ia poziţie faţă de musulmani cu nişte argumente dezolant de similare cu cele pe care le găsesc prin discursurile antisemite din vremea nazismului.

J. mi-a spus atunci că are memoriile lui Speer, pe care vroiam de mult să le citesc, în engleză.  Le văzusem acum ceva ani aici în librărie, însă mi se păruse prea ambiţios să le încerc în germană, aş fi pierdut prea mult.  Le-am terminat în noaptea asta, aici la Sarajevo, după ce am cărat volumul cartonat de peste 500 de pagini şi 2kg timp de trei săptămâni prin metrouri, avioane, trenuri şi automobile, citind în fiecare 5 minute libere.  Fascinant!  După ce mă plânsesem de proza seacă şi lipsită de emoţie şi senzaţie a lui Friedländer… Am dat de un personaj implicat personal, direct, complet, de partea greşită a baricadei, un tip care-şi scrie memoriile pentru posteritate. Fireşte că mă aşteptam la o şarjă emoţională de proporţii, la pledoarii, la revelaţii, la lupte de conştiinţă, la dramă în deplină desfăşurare de forţe!  Şi da, toate astea există, însă există în fundal… în istoria în sine, în evenimente.  Dar nici urmă de ele în interiorul individului Albert Speer!  Mărturiseşte vinovăţii, revelaţii, momente de tensiune psihologică şi interioară extremă, sentimente tumultoase şi contradictorii. Dar o face cu nişte cuvinte pe hârtie şi e atât de evident, pentru mine, că acolo rămâne, la nivelul unei scrijelituri pe pagină, încât totul devine aproape ridicol, suprarealist. Nu pot încă să-mi dau seama dacă efortul de a se prezenta pe sine, regimul şi pe cei din jur în mod obiectiv a dus la asta, dacă a cenzurat adică în mod conştient orice urmă de adevăr al fiinţei proprii, de simţire, sau dacă imaginea de fantoşă, de ins fără adâncime şi umanitate, este chiar reprezentarea lui fidelă. Numai la memoriile lui Adrian Marino am mai avut frisonul ăsta, sentimentul că am trecut prin povestea unei vieţi dar nu ştiu dacă-i a unei făpturi umane sau nu…

Va urma