Am I from Austria?

Am fost in seara asta la un concert al lui Rainhard Fendrich in Heldenplatz. Vis-a-vis de palatul Hofburg, in Volksgarten, mai in inima Vienei decat aproape orice altceva. Asa cum presedintele olandez al bancii mele din Romania, desi de 12 ani in tara si casatorit de 20 cu o romanca, nu auzise in 2002 de Gabriel Liiceanu, asa nici eu nu am avut nici cea mai vaga idee pana in seara asta la ora 6 de existenta lui Fendrich. Or Fendrich e un real simbol national (cel putin pentru vienezi) si are un hit, cu titlul ‘I Am from Austria’, care e, practic, al doilea imn. In care spune (intr-un dialect la care eu, neinitiata, n-am avut desigur acces) ceva gen sunteti vai de capul vostru, dar eu va iubesc. L-as asemana cu Andries, ca idee, in Romania (mistocareala de cliseele nationale si universale, muzica acceptabila, versuri destepte).

Iar la final, cand inganam pe-acol’ cu toata lumea “I am from Austria”, mi-am dat seama brusc, socant, pentru prima oara, ca nu mint decat pe trei sferturi! Bunicul meu matern, Axente,  s-a nascut in Panade, un sat din apropiere de Blaj, la 1900 si’un fartai. Idifta, muiere-sa, la fel. Supusi habsburgici sadea. E drept, bunicu’ imi povestea pana sa moara, cand eu aveam vreo 12 ani, ca grofu’ nu-l lasa sa-si pasca vacile pe pasunea de pe domeniu.  Ei bine, sper ca  bunicu’ Axente s-a simtit razbunat acum vreun an, cand m-a invitat un (fost, Austria a desfiintat titlurile nobiliare) conte la bal la castel. Herzog, Graf, sper sa fie totuna pentru bunica-miu, care era un mare personaj – sfatos, cum se spune pe la ei. Ca de, nepoata, talpa tarii, prima generatie incaltata, a primit invitatia galantului tanar conte de a-si freca coatele cu blazoanele si stemele – cum ar veni, pe usa din fata, nu ca servitoarea unguroaica hoata!

Axente si Idifta au avut zece copii, din care le-au trait 8. Maica-mea a fost a noua si singura din neam care s-o dus la Bucuresti la faculta.  Care din frati cu bani, care cu carne cu unsoare, care cu gandu’ cel bun, au tinut-o pe ocosa familiei la scoala la Bucuresti.

N-am sa uit niciodata diminetile din Panade, cand mancam cea mai buna mancare din lume. Bunica-mea avea cuptor de paine in curte, langa sura, se trezea la 4 si cocea acele fomidabile pite ardelenesti. Cand ne trezeam, painea era inca fierbinte si o inmuiam in lapte covasat, facut din laptele muls ieri de la vacile din grajdul de sub sura.  Cand ne strangeam mai multi, bunicu’ taia un vitel si mancam cu totii, 25-30 de oameni la masa pusa in sura, tocana fierbinte de vitel proaspat, dupa traditionala supa grasa de gaina cu taietei de casa.

Cand s-a insurat cel mai varstnic var al meu, au fost cinci sute de oameni invitati la caminul cultural din sat. De gatit pentru toata adunarea, am gatit noi, femeile si fetele din neam.  Am curatat la crumpene, jumulit la gaini si despanusat la cucuruz doua zile, de nu-mi mai simteam nicio parte din corp, ca nu puteam sa se creada ca-s prea mandra si prea de la Bucuresti sa nu muncesc cot la cot cu femeile a caror vorba n-o pricepeam nici pe jumatate. Vorbim de anii 80 si totul decurgea perfect medieval, sunt convinsa ca obiceiurile cu stropitul casei miresei si alte traznai erau la fel ca-n urma cu 500 de ani. Relatiile –  la fel.

Varul care s-a insurat atunci, in 85, e acum in Detroit. A plecat in 90, parasindu-si cariera de muncitor la celebra fabrica de la Cugir, si s-a angajat mecanic auto intr-un service.  Acum e designer de motoare la GM, are secretara, case si masini, vorbeste engleza cu accent ardelenesc si si-a trimis ambii copii la colegiu. M-am intalnit acum o luna cu tatal lui, cel mai varstnic frate al mamei, 92 de ani, care imi ameninta iubitul ca inca mai poate sa franga un om in doua. Nevasta-sa, tusa Neli, 90, ne-a povestit cum a zburat singura in America sa-si vada baiatul. Exista un dumnezeu al ardelenilor, desigur…  Tusa Neli nu prea stie sa citeasca (iar vorba ei in romaneste nu cred c-o intelege nimeni care n-a crescut in Ardeal), deci e un mister cum a schimbat 2 aeroporturi…

Iernile petrecute cu mama in turneu la rudele din Ardeal ascund amintiri de o nostalgie tulburatoare. Pe la 10 ani, cu doua zile inainte de revelion, am descoperit in casa matusii mele de la Tg. Mures una dintre cele mai importante carti ale copilariei mele –  Ciresarii. Nu am sa uit niciodata cum am reusit sa citesc noaptea, intr-o casa cu doua camere in care dormeau opt oameni, toate cele cinci volume fara sa ma vada nimeni. Nu puteam sa ma gandesc la nimic altceva, a fost o cruciada, a fost un secret arzator, vorba lui Zweig. Ma ascunsesem in noaptea de Revelion in camera Corinei, verisoara mea, cu cartea sub cearsaf, Corina m-a gasit si m-a dus vis-a-vis la prietena ei cea mai buna, Adina. Pentru ca fetele aveau 18 ani si interesele aferente, au vorbit numai despre sex si incercau sa ma atraga in joc. Tin minte ca astazi ca, atunci cand puneau a nu stiu cata oara la magnetofon Voulez vous coucher avec moi, am reusit sa ma sustrag prin umbra, sa fug inapoi apartamentul de peste culoarul sinistrului bloc comunist, in a carui sufragerie parintii sarbatoreau in continuare, sa merg tiptil in dormitor si sa-mi-i iau in brate pe Tic si pe Victor, la ale caror aventuri visasem sa fiu parte toata seara.

La Sebes, la unchiul meu favorit, mi-au fost biciuiti in contradictoriu pentru prima oara tinerii mei nervi de adolescenta. Era o noapte de Ajun in care ningea ca-n povesti si am pornit cu varul meu cel mare si colegii lui de liceu (ei aveau 18 ani, eu aproape 14) la colindat pe la casele oamenilor. Era anul de gratie 1988 si eram indragostita lulea de acum celebrul M.M., atunci un necunoscut fermecator care-mi canta la chitara pe strada Bodesti. Seara de colinde cantate sub feresti, ale caror cuvinte le-am invatat treptat, cu fiecare casa, vreo douazeci, dupa care gazdele te invitau la palinca, vin fiert si cozonac, imi ramane in memorie ca una dintre cele mai intense experiente pe care le-am trait. Odata ce pretextul colindatului a cazut si ne-am strans acasa la unul dintre colegii varului meu pentru ceaiul dansant la care tanjeam cu totii, omagiile amoroase pe care le-am primit de la vreo patru dintre junii sebeseni m-au facut sa-mi pierd mintile si sa scriu in jurnal un naiv “oare chiar il iubesc pe…” 🙂

Pe niciunul dintre oamenii astia nu i-a bantuit niciodata, macar o secunda, vreo intrebare fundamentala despre conditia umana. Sunt un clan invincibil si de neclintit care pune (ca si americanii in ultima vreme) pret exclusiv pe biologie si fantasme traditionale (familie, copii, credinta, natiune, o versiune primitiva de morala).  Inclinatiile lor artistice sunt sublime, dar lipsesc cu desavarsire. Nu au pic de simt al autoironiei, nu inteleg ca, urmandu-si orbeste propriile interese, calca adesea in picioare pana si acea morala pe care cu glorie si ardeleneasca pasiune o exalta, dar sunt plini de o culoare si un farmec carora putini din afara le pot rezista. Odraslele lor sunt raspandite prin Canada, Spania, Italia, Elvetia, Turcia sau Danemarca, dar vorbesc de fiecare data cu mine engleza, germana sau spaniola cu accent puternic de Ardeal. Caragiale s-ar distra copios. Cam atat am de spus despre Romania profunda… Cine-si aduce aminte de celalalt post al meu despre ascendenta pe linie paterna, stie ce vreau sa spun.

Uneori viata e de-o ironie de-a dreptul incredibila.  I am from Austria… Serios?

Advertisements

1 Comment

  1. Lucian said,

    26/06/2015 at 1:59 am

    Viata e o ironie cu siguranta, si tot continua sa te ironizeze cat timp noi o subestimam. Depinde cum alegem s-o traim. Daca alegem optimismul, cu siguranta o sa fie diferit.


%d bloggers like this: