Gând

Cat de bine te inteleg acum, prietene… Ce greu trebuie sa fi fost sa fii atins de aripile fluturelui numit iubire la care sa-ti arzi propriile aripi si de la care sa te hranesti, energofag si sinucigas, sperand in fiecare secunda ca neintamplabilul se va intampla, ca intr-o buna zi vei primi gesturile la care tanjesti fara reziduurile neiubirii pe care nu vrei s-o accepti!  Ce greu trebuie sa fi fost sa te lasi amagit de fiecare secunda de aparenta iubire, pentru ca vrei sa crezi, si ce oribil sa constati in secunda urmatoare ca gandurile pe care le asteptai nu vin, ca mesajul pe care il astepti e inexistent, ca sunt ziduri si ziduri si ziduri inexpugnabile intre ceea ce vrei si realitate, intre ceea ce ai vrea sa obtii si posibil.  Agonia orelor in care mesajul tau nu primeste raspuns, agonia fiecarei secunde in care privesti in disperare, ca un maniac un ecran care se incapataneaza sa ramana intact, tremurul degetelor pe obiectul altfel anost devenit intermediar al fericirii tale, mangaierea pe care i-o dai ca si cum, ca si cand… dorinta de a primi un singur, un singur cuvant, care nu iti va ajunge niciodata, nici daca l-ai primi, fiindca stii, inauntrul tau, c-ar fi darul aruncat din varful degetelor, in joaca, de zeitatea pe care o adori si care te ignora.  Si stii ca nu vrea, si stii ca nu poate, si stii ca nu te cunoaste cum ai vrea sa te cunoasca, in felul acela direct, profund, final, dement, pana in prasele, insa speri imbecil, absurd, halucinatoriu, cu el, sufletul intredeschis, mefient, azvarlind tentacule de timida bravada, ca va ajunge sa te vada, ca trebuie sa creada, ca trebuie sa se lase captivata de acel tezaur pe care il pastrezi nu cu sfintenie, ci cu inconstienta copilului care ai ramas.  Trebuie sa vada!

Nu, nu vede.  Trezeste-te… Bogatia sufletului tau ii poate fi evidenta, dar zeitatile sunt parsive.  Nu poti sa-ti asezi sufletul la picioarele lor, ca o tapiserie.  O sa joace tontoroiul pe ea. Se vor hrani din energia ta ca sa mearga mai departe.  Nu!  Nu ramane acolo, cu gandul ca ce ai facut pentru ea va insemna ceva, intr-o zi…

Nu va insemna absolut nimic, in afara de inca un capitol adaugat la catastif.  Catastiful ei, al zeitatii, nu al tau.  Daca stai si astepti si visezi si speri, stralucind de iubire si daruire acolo, in coconul tau, asezat cuminte langa piedestal, privirea ei va aluneca pe deasupra ta, furand in trecere energia din tine, hranindu-se cu ea pentru a-si raspandi puterea asupra altor si altor teritorii.

Ridica-te de acolo, da-i cateva suturi statuii, s-o trezesti, fa “zeul” sa-si recunoasca umanitatea si failabilitatea si vulnerabilitatea, iar daca n-o face, inseamna ca nu ai gasit ce-ti trebuie tie.  Si tine minte ca nimeni nu trebuie sa se daruiasca complet, e o nerozie.  Numai daca-ti tii independenta si distanta esti capabil sa daruiesti cu adevarat.

Prietene, viata este extraordinar de frumoasa!  Traieste-o construindu-te pe tine.

My Friend, THE Leader

V-am mai spus că lucrez în multinaţionale de ani de zile, nu?  Hai să vorbim astăzi despre motivul din care n-am fugit ca dracu de tămâie de-acolo spre altele mai aproape sufletului meu – în afară de confortul material pe care ţi-l oferă un job în zonă, ca să nu credeţi că sunt atât de ipocrită.

Motivul este o doamnă.  O mare doamnă.  Probabil cea mai mare doamnă pe care voi fi avut privilegiul s-o întâlnesc vreodată.  Când eu eram, în ultima corporaţie în care aterizasem, un “nimeni în proză”, remarcabilă poate exclusiv prin atitudinea total necorporatistă (adică sinceră) pe care o afişam, această doamnă a crezut în mine şi mi-a deschis un drum.  Nu, nu ne cunoşteam dinainte. 

Poate credeţi că e natural ca cineva care caută oameni pe care-i crede în stare să contribuie la ceea ce încearcă ei să construiască să acţioneze aşa.  Într-o oarecare măsură aveţi dreptate.  Diferenţa pe care a făcut-o Dani este că m-a făcut să cred în mine.  Dintre toate metodele pe care le-ar fi putut alege, a identificat-o pe cea infailibilă în cazul meu: m-a determinat să cred că pot să fac o diferenţă prin ceea ce reprezint eu însămi, şi, mai precis, m-a încurajat să cred că eu pot reprezenta ceva şi în acel context.  Mi-a dat încrederea de care aveam nevoie pentru a persevera în lucruri pe care nu aş fi avut niciodată idee că le pot pricepe, cu atât mai puţin face.  A fost acolo tot timpul pentru mine, deşi eram constant vreo 25 de beleuzi care nu aveam mare habar încotro ne îndreptăm.  Era acolo pentru toţi, ştiind cum să ne ia pe fiecare pentru a ne determina să dăm tot ce e mai bun din noi, în condiţiile în care eram personalităţi extrem de diverse.  Cam câtă energie consumi să naşti o asemenea vibraţie?  Dani nu se epuizează niciodată.

Toată lumea se întreabă cum trebuie să fie un leader şi s-a scris o întreagă literatură despre asta.  Şi eu aş vrea să ştiu, ba chiar am intuit câteva condiţii,  însă eu am măcar un reper clar: un leader trebuie să fie ca Dani.  Mă rog, trebuie să încerce.  Reuşita e îndoielnică, fiindcă e greu să fii atât de cinstit şi să nu accepţi niciun fel de compromis.  

Retorica o găsiţi în cărţi, Dani are în mod evident acele calităţi “prerequisite” pe care poţi să le deprinzi comportamental, pentru că inteligenţa ei excepţională îi permite să adopte lejer atitudinea corectă la momentul potrivit.

Însă marea diferenţă dintre ea şi roboţii făcuţi exclusiv din acele cărţi este faptul că-i pasă.  Că nu rămâne indiferentă la TINE, oricine ai fi.  Că poate să te facă să devii un om mai bun decât erai, cu singura condiţie să-ţi doreşti cu adevărat s-o asculţi.  Ceea ce înseamnă că ea te ascultă pe tine chiar şi atunci când nu ştii.  Şi te înţelege de multe ori mai bine decât ai putea tu însuţi.  Şi are disponibilitatea afectivă de a te împinge înapoi pe drumul TĂU cel bun fără să ceară nimic în schimb.

Cândva Dani mi-a spus că sunt prietena ei.  Este unul dintre cele mai frumoase lucruri pe care cineva le-a spus despre mine, unul dintre puţinele de care am dreptul să fiu mândră.  Mulţumesc…

Alegerea

Însemnare scrisă pe blogul vechi pe 21 martie 2008

Ca o fina ironie, azi, cand primavara vine de-adevaratelea si-ncepe partea mea preferata din an, cu zilele din ce in ce mai lungi si nopti de bantuiala caldutza pe-afara, eu ma indrept spre iarna ce urmeaza unei vrajbe. 

Atunci cand esti cel care pierde intr-o poveste de dragoste (cel putin aparent), cand esti tu cel parasit, se intampla tot felul de lucruri dezgustatoare in sufletul tau, despre care am scris aici. 

Pentru ca e un subiect care ma obsedeaza, descoperirea mecanismului psihologico-volitional care sa te spele pe tine insuti de toate reziduurile putrefacte si scarboase ale resentimentelor pentru a redeveni liber si a-ti regasi puterea de a darui (inclusiv celui care te-a parasit), adica pentru a fi om in adevaratul sens al cuvantului, ma gandesc la el (subiectul…) continuu si astfel fac tot felul de relatii, increngaturi, paralele… 

Azi, trecand din nou in revista natura “rautatilor” ce se nasc in tine cand pierzi iubirea care te tinea pe linia de plutire si amintindu-mi de furie, apatie, vanitate…am realizat ca toate acestea sunt printre pacatele capitale ale religiei crestine. Nu pentru c-as fi religioasa, ci pentru c-am vazut Se7en, un film exceptional, fara de care n-as fi stiut nicicum sa enumar cele 7 deadly sins. Nu pentru ca m-as fi gandit ca mecanismul de “exorcizare” ar fi in mod necesar de natura religioasa. Sunt convinsa ca pentru adevaratii credinciosi crestini (probabil cateva sute dupa parerea mea) in general nici nu se pune problema “comiterii” acestor pacate capitale, iar daca, in mod exceptional, le comit, au la indemana solutia pacificatoare de suflet din interiorul credintei lor: cainta sincera si desavarsita urmata de spovedanie si, astfel, iertare divina. Din nefericire nu fac parte dintre ei, deci solutia mea ar trebui cautata, dupa cum spuneam mai sus, intr-un mecanism de natura psihologica.  

Sa stiti ca, citind putin despre ele, am constatat ca, in situatia data, te “ataca” toti demonii responsabili de pacate! Conform teologului iezuit vanator de vrajitoare Peter Binsfeld, acestia ar fi: Asmodeus (Asmodei) – pofta trupeasca, Belzebuth-lacomia, Mammon – avaritia, Belphegor -lene, apatie, tristete, Satana – mania, Leviathan – invidia, Lucifer – mandria.  

Le-am luat pe rand, intrebandu-ma in fiecare caz daca te faci sau nu vinovat de pacatul respectiv atunci cand esti parasit. “Pofta trupeasca” – din nefericire nu avem o traducere fericita nici a latinului Luxuria, nici macar, ca neologism eventual, a englezescului “lust” – sau dorinta sexuala. Hmmmm…da, sau nu? Evident, in momentul in care esti amenintat ca ti se ia un bun pe care-l credeai al tau, valoarea ii creste exponential! Indiferent de calitatea precedenta a relatiilor sexuale cu partenerul/partenera ta, atunci cand esti pe cale sa le pierzi, dorinta creste! Nu cred ca poate nega nimeni acest sentiment… Intrebarea este daca, fiind partenerul tau, cazi in pacat sau nu, se poate argumenta ca, in acest caz, dorinta este “legitima”. Insa cat de moral este sa doresti un lucru atat de intim, de covarsitor important de la un om care nu te mai vrea? De la un om care, daca ar face-o, ar face-o din mila sau obligatie, dar ar suferi poate enorm in sine insusi, pentru ca n-ar mai fi cinstit cu el? Si nu este vorba numai de latura morala, ma intreb si cat de rational este sa doresti pe cineva in astfel de conditii. Ce obtii?  

Evident, dorinta mai poate aparea fata de altcineva: din frustrare fizica, din dorinta de razbunare, din singuratate sau…pur si simplu natural. Iar atunci este evidenta vinovatia, ai cazut in pacat! Unu din sapte in favoarea partii intunecate… Virtutea contrara poftei trupesti este castitatea… Ne putem salva astfel, ne putem abtine, putem s-o “practicam” pe aceasta minunata virtute? Poate fizic da, insa mi-e imposibil sa cred ca gandul lipseste cu desavarsire… 

Al doilea pacat capital: lacomia (lat. gula), iar fara o traducere perfect potrivita, pentru ca se refera la consumul alimentar excesiv cantitativ sau calitativ (englezescul gluttony, derivat direct din latinul gluttire, care inseamna a inghiti, este mult mai bun). Aici cred ca toate doamnele si domnisoarele care au pus mana vreodata pe o carte chick lit vor trebui sa-si aduca aminte ce pline de invataminte sunt aceste carti: ne povestesc cum ca, atunci cand sunt parasite, semenele noastre nu rezista tentatiei de a consuma enorme cantitati de ciocolata. Iar domnii nu vor nega macar tentatia unei zdravene intoxicatii etilice in aceasta situatie, activitate denumita popular “bere cu prietenii din cauza curvei nenorocite”… Fie ca este mancare, alcool, tigari sau droguri, cu totii ne cautam un refugiu din aceasta noua versiune a realitatii, in care minunatia care ne priveste inapoi din oglinda s-a dovedit incapabila de a pastra iubirea celuilalt. Guilty again, doua din sapte… 

Al treilea: lacomia in sens de avaritie (lat. avaritia, engl. greed). Este tot un pacat legat de exces, dar vazut din perspectiva acumularii, bogatie – fara sa-ti pese de ceilalti – virtutea contrara fiind…aaa datul de pomana cred (charity). In mod cert si Mammon isi iteste coada la despartiri: iti amintesti imediat cate sacrificii ai facut tu, pretinzi sa ti se dea x y sau z din lucrurile obtinute impreuna, ti se pare ca celalalt ramane intotdeauna in avantaj… Chiar daca esti de o bunatate rara, si nu doresti de la celalalt ceva material, gandul ca a profitat cumva de tine apare intotdeauna…Trei din sapte!

Lenea/apatia (lat. acedia/tristitia, engl. sloth). Aici pare mai greu de determinat, insa daca luam in considerare definitia initiala, care era pacatul “tristetii”, tristete inteleasa ca insatisfactie, nemultumire – si era un pacat pentru ca un crestin trebuia sa fie tot timpul multumit de existenta sa datorata lui Dumnezeu si sa-l iubeasca pe acesta din tot sufletul – atunci devine evidenta comiterea pacatului in suta la suta dintre cazuri! Suferinta si tristetea, regretul sunt cel mai obisnuit apanaj al despartirii, chiar daca ele apartin uneori numai uneia dintre parti. Pana si acceptiunea moderna a notiunii de lene poate fi aplicata, insa nuantat – sunt multi cei care, datorita suferintelor cauzate de despartire, sunt incapabili sa-si continue munca, sa se bucure de viata, sa faca orice: apatici, abulici, dezinteresati. Patru din sapte… 

In ce priveste mania (lat. ira, engl. wrath), cred ca nu mai este nevoie de nici un argument! Sa ne amintim de crimele pasionale sau de izbucnirile de violenta din tribunale…

Invidia (lat. invidia, engl. envy) se manifesta si ea plenar! Cu toata “civilizatia” si bunatatea multor oameni pe care i-am cunoscut, n-am intalnit absolut nici unul care sa-i doreasca sincer fericirea tertului care l-a inlocuit in inima fostului sau partener! Da, poti ajunge, cu eforturi si dupa un timp, sa-i doresti fericirea celui care te-a parasit: daca ai intr-adevar resurse mari de suflet… si, sa fim cinstiti, daca celalalt are la randul sau o atitudine similara! Daca te raneste in continuare sau te ignora dispretuitor… mi-e teama ca reintri in cercul sentimentelor distructive! Insa pe tert, pe cel sau cea care e noul izvor de fericire al omului pe care-l iubesti…in ciuda tuturor predicilor crestine, in ciuda ratiunii, in ciuda logicii, mie mi se pare aproape inuman sa NU-l invidiezi! Cum sa te bucuri de binele altuia (virtutea contrara), cand binele lui reprezinta exact motivul nefericirii tale?!!! Sase din sapte!

Ultimul: mandria (lat. superbia, engl. pride)…iar nu este nevoie de demonstratii! Cred ca aceasta iubire excesiva de sine se arata in formele ei cele mai respingatoare in situatia data: celalalt este de fiecare data vazut ca un monstru de orbire si iresponsabilitate pentru ca nu realizeaza ce om extraordinar lasa in urma! Ce splendoare a naturii, ce unicat, ce frumusete, ce inteligenta… Niciodata nu va mai avea, biet prost, sansa formidabila de a da de cineva macar comparabil MIE!!! Chiar daca ne realizam greselile si defectele, precum si influenta acestora asupra distrugerii relatiei pe care o aveam, nu cred ca exista nimeni care sa nu creada din toata fiinta lui ca poate compensa toate acestea prin suma calitatilor sale irepetabile! Lucifer cred ca era cel mai inteligent dintre demoni…mi se pare aproape imposibil sa te aperi prin metode rationale sau psihologice de acest sentiment. Umilinta, virtutea contrara…suna bine, insa majoritatea suntem total neconvingatori atunci cand o afisam… 

Nu stiu daca am fost destul de elocventa cu demonstratia comiterii tuturor celor sapte pacate capitale la timp de esec in dragoste, dar trebuie sa va recunoasteti macar in cateva dintre ele si pe voi insiva… Revenind la punctul de pornire, mi-e teama ca tot nu stiu absolut deloc ce te poate apara de aceste caderi, de aceste manifestari irationale si dezgustatoare, de aceasta viermuiala…mi-e teama ca de trairea sentimentelor asociate celor sapte pacate nu te poate apara nimic. Decat daca esti sfant sau atins de o gratie necunoscuta mie. 

Singura salvare pe care o intrezaresc undeva este in actiune, nu in sentimente…In ce hotarasti sa faci: sa te lasi purtat spre nebunie, suferinta crunta si ridicol de demonii ce ti-au castigat deja sufletul, sau sa te aperi impotriva lor macar exterior, reconstruindu-ti libertatea si demnitatea incet, prin alegerile pe care le faci. E un drum foarte dificil, fiindca, asa cum am incercat sa arat, virtutile contrare acestor pacate capitale suna bine intr-o carte crestina, suna minunat atunci cand caracterizezi vreun sfant (desi nici acestia nu le detin pe toate, sunt cunoscuti pentru cate una sau alta in mod special!), insa nu ne apartin noua, muritorilor de rand, in mod natural. 

Dar indraznesc sa sper ca putem alege sa nu dam frau liber uratului din noi: si nu prin ipocrizie, nu prin jucarea unui rol in fata tuturor celorlalti in timp ce in suflet ne fierb toate otravurile, ci prin lupta cinstita cu aceste otravuri, prin descompunerea lor. Odata ce am ales lupta, va trebui sa fim suficient de buni, de puternici si de inteligenti, incat sa sa gasim antidotul pentru fiecare dintre ele. Iar aceste antidoturi nu pot fi decat ale noastre, irepetabile, compusii sunt numai din noi insine si valabili doar pentru noi insine.  

Aceasta alegere mi se pare posibila uman. Nu pot garanta eficacitatea metodei, rezultatul ei final, mi-e greu sa inteleg mai departe…dar mi se pare un inceput bun.

Edit astăzi: am pus articolul din nou pentru că am vrut să i-l arăt Cosminei, care-mi lăsase un comentariu la care însemnarea asta se nimereşte foarte bine, iar weblog-ul m-a făcut să trec prin furcile caudine ca să reuşesc să-l găsesc (am şi uitat cum am făcut!). Şi fiindcă mi-a fost atât de greu să-l recuperez, m-am gândit şi c-ar fi păcat să-l pierd, cu tot patetismul lui.  Cine ştie dacă data viitoare mai nimeresc hăţişurile de pe weblog?

O poveste la început de toamnă

Astăzi bunica mea paternă ar fi împlinit 95 de ani.  Din fericire pentru ea, viaţa i s-a sfârşit acum ceva mai mult de un an şi jumătate fără chinuri (se presupune), după trei zile de comă profundă în urma unui atac cerebral.  Nu am idee de ce am simţit nevoia să scriu despre ea tocmai acum – nu vă speriaţi, n-o să fie niciun fel de bocet, nici vreo înălţare în slăvi a unor calităţi nemaiîntâlnite, nici o judecată.  Mai degrabă o mărturisire despre fapte, ca în speaker for the dead.  N-am fost niciodată la mormântul ei, n-am vizitat dealtfel niciodată pe nimeni la cimitir.  Nu mi-a trecut niciodată prin cap că asta ar folosi la ceva şi în primul rând nu am eu niciun fel de sentiment sau tragere de inimă către astfel de gesturi.  Din punctul meu de vedere, atunci când cineva moare, s-a dus, e gata.  Dacă te mai gândeşti la el, bine, trăieşte ca amintire a ta.  Dacă nu, e absolut ridicol să încerci să răscumperi asta ducând flori sau facând o mutră tristă pe la parastase şi pomeni.  E suficient că a trebuit să iau parte la cinci înmormântări ortodoxe (cele absolut obligatorii, din familia mea imediată plus una la mama unuia dintre cei mai buni prieteni ai mei).  Atât “ceremonialul” religios în sine, cât mai ales cutumele de care este înconjurat sunt de o barbarie şi de un prost gust pe care cred că şi bunică-mea le găsea pe jumătate de neconceput.

Bunică-mea a fost exemplul cel mai clar pe care l-aş fi putut avea că poţi să ai extrem de multă inteligenţă nativă, însă inteligenţa asta combinată cu o infirmitate emoţională profundă, de care tu eşti absolut nevinovat, dă un rezultat al naibii de tâmpit.  S-a născut în 1916 în Bacău, într-un sat de pe lângă Oneşti.  Mama ei a murit când ea avea numai 2 ani, aşa că a rămas în “grija” tatălui, care era jandarmul satului, un om foarte crud, complet nepăsător faţă de cei doi copii ai săi, interesat numai de negustoria şi gheşefturile pe care le făcea cu diverşi.  Şi a mamelor vitrege care au urmat, în număr de trei.  Culmea este că una dintre ele a fost mai miloasă cu bunică-mea decât propriul ei tată, care i-a interzis să mai meargă la şcoală după două clase primare şi a trimis-o cu oile pe câmp.  Hainele ei constau într-o cămaşă şi o pereche de opinci.  Cămaşa era înlocuită când se rupea.  De mâncare primea mămăligă, brânză şi ceapă, rareori câte un ou, în timp ce taică-su se aşternea pe chiolhanuri cu nenumăraţii musafiri şi îi bătea crunt pe ea şi pe fratele ei mai mare cu doi ani atunci când îi prindea furând câte ceva de mâncare din bucătărie.  Aşa că nu e de mirare că atunci când avea aproape 15 ani a complotat împreună cu fratele ei să fure niscai lucruri de prin casă, ce puteau căra în două boccele, şi să fugă la Bucureşti.  Când mai vine câte cineva să-mi povestească despre măreţia, bunul simţ şi bunătatea ţăranului român sau să abereze că veşnicia s-a născut la sat, mă cam buşeşte râsul.  I-a căutat zile întregi cu câinii până s-a prins c-au luat-o cu trenul spre capitală. 

Când au ajuns la Bucureşti, şi-au găsit cu chiu, cu vai, câte o gazdă.  Fratele i-a cerut toate lucrurile pe care le furaseră (ţoale, niscai tacâmuri, prostii) ca să le vândă şi să-i aducă partea.  Evident că s-a dat pierdut.  Ea a reuşit să se angajeze într-un atelier de ţesătorie, şi-a schimbat prenumele ca să nu fie găsită de tatăl ei (numele de familie era banal) şi aşa supravieţuit, deşi în sărăcie.  La 22 de ani l-a întâlnit pe bunicul meu, muncitor la Malaxa (fugit şi el din Basarabia la 18 ani, în vremea foametei) şi s-a măritat cu el la 23, în anul în care începea războiul.  Din fericire bunicul meu muncea pe liniile de armament, aşa că a fost mobilizat pe loc, scăpând de coşmarul frontului.  Au avut doi băieţi, unul născut în 42, celălalt în 48.  După ce a avut primul copil, bunică-mea nu a mai muncit niciodată, în urma hotărârii bunicului meu, un om cu adevărat de modă veche, care nu credea că se cade ca nevastă-sa să umble prea mult de capul ei.  A fost probabil singurul lucru în care a fost ascultat toată viaţa lui alături de ea, pentru că încăpăţânarea şi duritatea femeii erau absolut nelimitate.  Nu şi-a iertat niciodată tatăl şi fratele pentru ce i-au făcut, deşi a acceptat să vorbească cu ei după mai mult de 10 ani. 

Tot restul s-a făcut aşa cum a vrut ea.  Avea două obsesii provenite, fireşte, din copilărie – teama patologică de sărăcie şi cartea.  Pentru că ea nu a fost lăsată să meargă la şcoală, învăţătura a devenit cea mai înaltă valoare a ei, secondată la mică distanţă de confort material.  Şi, cum era prea târziu să mai facă ceva în privinţa ei înseşi, în afară de a citi cât şi ce era în stare, şi-a trasferat obsesia pentru învăţătură asupra copiilor, pe care, cu inteligenţa incredibilă pe care o avea şi cu un instinct infailibil, asociate unei pisălogeli continue, a izbutit să-i transforme în nişte maşini extrem de eficiente de acumulat cunoştinţe.  Nu puteau greşi niciodată pentru că, pe lângă faptul că erau aspru pedepsiţi, dispreţul şi dezamăgirea pe care le afişa mama lor erau de nesuportat.  Este incredibil cum o femeie care nu pricepea absolut nimic din lecţiile de geografie sau de chimie sau what have you ale copiilor se prindea când le neglijau şi stătea pe capul lor până ştiau totul perfect.  Ciudat este că a reuşit să facă lucrurile astea dezvoltând în ei o pasiune reală pentru a şti, nu i-a obligat pur şi simplu, făcându-i să urască şcoala, aşa cum am fi înclinaţi să credem.  De la o vreme încolo au început să înveţe pentru că aşa vroiau ei şi ambii citeau enorm, cumpărându-şi cărţi din banii economisiţi din biletele de tramvai.

Teama de sărăcie i-a făcut pe bunici să economisească tot timpul, cumpărându-şi întâi o casă mai mică, apoi una mai mare, cu o curte frumoasă, cea în care am crescut şi eu, pe care au extins-o şi îmbunătăţit-o în timp.  Ea a învăţat să croiască singură haine pentru ea şi pentru copii, mai rotunjea veniturile familiei cosând pentru vecine, vânzând una alta de prin curte, legume sau fructe.  Nu era, totuşi, zgârcită, se îmbrăcau şi mâncau foarte bine, ca să vadă lumea ce gospodari sunt, însă n-ar fi cheltuit niciodată nici măcar un bănuţ pe “fleacuri”.  Pentru ea nu exista ideea de plăcere, ci numai cea de datorie. 

Şi aici începe partea cu adevărat tristă.  Cred că femeia asta nu a fost niciodată fericită, cred că noţiunea îi era, dealtfel, complet străină.  De, din păcate nu exista nici conceptul, nici cursuri de inteligenţă emoţională pe vremea aia.  Avea momentele ei de tihnă, de care se bucura, erau cele în care le spunea poveşti (întotdeauna din viaţă, întotdeauna moralizatoare sau cu un ţel) copiilor ei şi nouă.  Aproape întotdeauna mai făcea, dealtfel, ceva în timpul ăsta.  Însă avea o neîncredere completă în toată lumea din jur, cu toţii erau duşmani, toţi vroiau ceva de la ea, să fure, să fie necinstiţi, erau invidioşi, răi, proşti.  Excepţiile erau copiii ei, însă nici pe ei nu-i trata blând deloc, ba era batjocoritoare şi extrem de dură cu ei atunci când acţiunile lor nu se conformau codului ei despre lume şi viaţă.  Din această cauză practic suferea în permanenţă în interior fără să conştientizeze.  Iar exterior nu manifesta nicio emoţie cu excepţia furiei, supărării, sau a unui umor destul de tăios, şi asta a indus tuturor celor apropiaţi.  Sentimentalismul era o porcărie care împiedica reuşita în viaţă, iar ea avea un drum de făcut.  Nu a fost niciodată îndrăgostită de nimeni.  Pe bunicul meu l-a luat fiindcă era un băiat bun şi muncitor, plus că era “serios”.  Nici nu l-a iubit cine ştie ce, îl respecta, avea grijă de el, dar exclusiv din sentimentul datoriei  (compasiunea şi empatia sunt nişte necunoscute enorme pentru femeia asta, n-a fost în viaţa ei în stare să înţeleagă ce simt ceilalţi, deşi putea intui ce gândesc raţional, datorită inteligenţei şi experienţei de viaţă). 

Şi-a dat afară din casă proprii copii în numeroase rânduri, lăsându-i luni de zile să se descurce cum or şti – în special pe tata, care era cam golan de felul lui.  Îi ierta cu nişte mutre de-ţi venea s-o iei la fugă, în condiţii draconice şi asigurându-se că nu se va repeta – îi spiona fără pic de jenă.  Şi-a tratat nurorile cu răutate, condescendenţă şi dispreţ.  Le-a lovit şi le-a rănit în permanenţă, acolo unde ştia că le doare cel mai tare.  Nu erau, desigur, suficient de bune pentru băieţii ei, iar pentru ea cu atât mai puţin.  Se credea campioana moralităţii pentru că n-a iubit niciodată, a dreptăţii pentru că toţi ceilalţi erau nişte proşti mincinoşi şi invidioşi.  De un egoism feroce, în cercul căruia intrau, e drept, copiii ei apoi noi, dar neezitând să ne lovească zdravăn atunci când atentam cumva la augustele ei păreri despre orice, a făcut, datorită acestei lipse de afectivitate şi emotivitate cauzate de copilăria cumplită, extrem de mult rău.

Unul dintre băieţi i-a murit la 48 de ani.  Tragedia nu a doborât-o pe ea, ci pe soţul ei, care a mai reuşit să supravieţuiască doar un an.  A fost prima dată când eu am văzut-o plângând (aveam 24 de ani şi trăisem cu ea în permanenţă primii şase, apoi încă 8 de vacanţe).  M-a învăţat să citesc la 2 ani şi jumătate şi să scriu la 3, iar din momentul în care învăţasem toate literele aveam de scris câte o pagină de caiet pe zi, altfel nu aveam voie să mă joc.  Era destul de blândă (mai îmbătrânise) şi stătea foarte mult, în permanenţă, de vorbă cu mine, spunându-mi poveşti din viaţa ei.  Însă nu aveam voie să ies din curte sau să mă joc cu alţi copii – ei erau proşti, murdari, leneşi şi invidioşi.  M-a bătut groaznic singura dată când am avut curajul să ies singură din curte – îi culesesem ei un buchet de flori.  În rest ne înţelegeam cu condiţia să învăţ tot ce trebuia să învăţ şi să fac frumos “în lume” – pentru că era foarte mândră şi nu suporta să “ne facem de râs”.  Nu se juca cu mine, însă era tot timpul în preajma mea, comunicând şi simţindu-se bine.  Era foarte bucuroasă când mergeam în vacanţe acolo şi se cam supăra când stăteam cu nasul prin cărţi toată ziua.  Ştia să aibă o anumită bunătate şi dulceaţă cu mine, ceda uneori ispitei de a fi doar bună.

Muncea extraordinar de mult în curte, grădină, bucătărie, casă.  Şi a avut energie aproape până la capăt şi o sănătate demnă de invidiat.  Uita spre sfârşitul vieţii, uneori divaga mai mult decât trebuie şi devenise foarte obositoare cu obsesiile ei.  Totuşi, a rămas lucidă şi coerentă, cu sarcasmul obişnuit apărând la suprafaţă când nu te aşteptai, întotdeauna vioaie când urca din beci cu câte o sticlă de vin ca să ne îmbie să lungim vizitele. 

Deşi m-a crescut şi am ţinut extrem de mult la ea, n-am suferit aproape deloc atunci când s-a dus.  Sună aproape monstruos, însă cred că era timpul, obosise şi ea.  Devenise extrem de fragilă.  Şi nu mai intra în personaj, în femeia de cremene care nu ştie cum să arate dacă iubeşte sau dacă iartă pe cineva.  Nu mai putea să-şi arate colţii în timp ce dăruieşte, nici să ne certe că nu suntem în stare de nimic aşa cum trebuie, nici să facă acele observaţii de o subtilitate uimitoare.  Enough is enough.

My Dear Amy

Ştiu că scriu târziu despre asta, dar câteva zile nu mi-a venit să cred… Parcă aşteptam în fiecare nou ziar o ştire că a fost o greşeală.  Nu ştiu de ce mi-a fost atât de dragă fata asta, nu sunt deloc vreo mare cunoscătoare a muzicii actuale şi majoritatea artiştilor pop mă lasă mai rece decât Antarctica.  Însă Amy Winehouse mi s-a lipit de suflet de la primul cântec pe care i l-am ascultat, iar când am văzut-o şi am citit despre ea, dragul ăsta a crescut exponenţial.  O fetiţă fragilă pierdută într-o lume care n-a ştiut ce să facă cu frumuseţea şi talentul ei, n-a ştiut să-i ofere nimic în schimb.  Nu vreau să mai aud niciodată că era firesc să se întâmple asta la viaţa pe care a dus-o.  E un gând de o răutate gratuită, de o superioritate în care nu cred şi care mă înfioară… Nu toţi suntem atât de puternici încât să facem faţă treji celor din jur… Unii suntem taraţi emoţional atât de profund din copilărie sau adolescenţă, fără nicio vină, încât nu izbutim să ne înţelegem pe noi înşine niciodată.  Nimeni nu “merită” să moară la 27 de ani…

Draga mea Amy, o să-mi fie tare dor de tine.

RIP als

Nu stiam nimic, imi pare rau, ca de oricine ar disparea atat de tanar.  As fi ipocrita sa uit acum cat de tare mi-a displacut si cat de nedrept si de ticalos a fost cu luciat. Moartea lui nu schimba asta, insa ii ia destul din greutate.  Inteligenta si cultura nu i-o neaga nimeni.  Sper sa nu fi suferit.  Good bye, als.

Luiza, care i-a fost prietena, scrisese ceva foarte frumos aici.

Cu gandul hai-hui

Fusesem patetica. M-am autocenzurat…

Maternitate cu orice preţ?

Subiect greu, recunosc. Dar cum cititorii mei sunt mai deştepţi decât alţii 🙂 aştept cu interes opinii.

Întrebarea este dacă dorinţa de a avea un copil justifică orice mijloace pentru atingerea acestui scop.  Cum bărbaţii se regăsesc rareori în aceste cazuri (pe de o parte ei găsesc în general al naibii de repede pe cineva care să le ofere un copil atunci când vor şi pe de altă parte nu pot decide de unii singuri aproape niciodată în materie; ba uneori dreptul lor de a decide este eludat din start de femei), mă refer la femei.

1. E ok să faci un copil pe care partenerul tău nu-l doreşte?

2. E  în regulă să faci un copil cu un bărbat pe care nu-l iubeşti?

3. Dar să faci un copil cu un bărbat care nu te iubeşte (eventual ca să-l “responsabilizezi” şi “stabilizezi”)?

Nu mă interesează răspunsuri “morale” sau “creştine”, aş vrea să ne gândim la consecinţe – în ce măsură vieţile celor trei părţi implicate vor fi mai bune, mai împlinite şi mai fericite în cele trei cazuri.

Minciuna Reloaded

Iată ce scriam pe blogul vechi pe 24 februarie 2008:

“La ora asta nu mai scriu despre carti, pentru ca n-am mai terminat inca nici una. La ora asta scriu despre intoarcerea acasa, in Romania. E-adevarat, doar in vizita o saptamana, ceea ce ma bucura si ma intristeaza in aceeasi masura… Romania a devenit pentru mine tara minciunii. O iubesc pe Romania, dar e o mica ipocrita.
 
Cu totii mintim – sau pacalim – pe cei pe care-i iubim, pe cei pe care-i uram, pe cei care ne sunt indiferenti…O facem din diverse motive: orgoliu, prostie, vanitate, instinct de conservare, instinct de supravietuire, mila, compasiune, sete de glorie, profunda dorinta de a fi acceptat de ceilalti sau dispretul total fata de ei. Culmea este ca toate aceste sentimente coexista pasnic in calitate de determinanti ai minciunii de foarte multe ori.
 
Cu toate acestea, avem incredibila ipocrizie de a ne mania ca Zeus atunci cand suntem noi, la randul nostru mintiti de cei pe care i-am iubit. Vintrele ni se umplu de vibratia “indreptatita” a dezamagirii, suferintei psihice insuportabile, colcaiala scarboasa a vanitatii ranite. Rarunchii ne sunt biciuiti, lacrimile urca in gatlej si incepem murdarul proces psihic de victimizare in fata oglinzii, ignorand cu trufie si nesimtire micul glas al constiintei ce incearca sa ne reaminteasca imensa vinovatie din noi insine.
 
Insa atunci cand esti mintit de un om in care credeai cu adevarat, chimia creierului, a sufletului, pana si a constiintei tale sufera modificari ireversibile. Sinapsele functioneaza la stimulii altor hormoni, iar instinctele sunt determinate de un ADN ce prelucreaza alte informatii decat de obicei. Devii chintesenta ipocriziei, este adevarat, insa este inuman, imposibil sa continui sa gandesti rational.
 
Atunci cand esti mintit de un om in care credeai, el se transforma instantaneu. Din imaginea splendida, din constructia pe care, slab si mic cum esti, ai ridicat-o cu lacrimi si durere in ani de zile, din universul tau stramt si ridicol, dar al tau, nu mai ramane decat pulbere…Si el devine arhitectul distrugerii, vinovatul primordial, dusmanul de moarte. Iar tu esti sterp, imobil, si simti doar un ghem de durere si tipat si furie care nu se mai poate desface si coboara din ce in ce mai adanc in strafundurile fiintei tale.
 
Si trebuie sa uiti ca sa te salvezi. Trebuie sa lupti ca sa te salvezi! Dar ghemul nu pleaca, se duce din ce in ce mai adanc, se ascunde printre amintiri si sinapse si intestine si nervi, si isi iteste cate o tentacula exact atunci cand crezi ca, in sfarsit, ai iesit din labirint.
 
Pentru mine, acum, Romania este tara minciunii. A acestei minciuni al carei cap trebuie sa-l tai ca sa pot reveni printre oameni.”
Adevărat grăiam atunci.  Şi, totuşi, nu mă potolesc să cred în oameni.  Aceiaşi oameni.
Mare tolomacă mai sunt…

La revedere, Michael

Simt ca mi s-a incheiat adolescenta…