Trei săptămâni în Anzi
Marius Chivu, Humanitas 2016
De când n-am mai scris pe bietul blog – cred că e recordul, un an – am şi uitat cum se deschide, cum se postează, am uitat că m-a forţat wordpress-ul să-mi schimb parola acum câtăva vreme şi, evident, am uitat noua parolă. Mai rămâne să vedem dacă m-am întors cu rost sau nu.
Ca-n fiecare toamnă, am zburat la Bucureşti pentru Gaudeamus. De data asta am prins un weekend splendid, stat afară la terase şi cumpărat şerbet şi gem de fragi de la ţărăncile de la Romexpo. Aveţi idee dacă mai e cineva pe la tarabele alea pe 23 decembrie, care pică vinerea? Aş mai da o raită. Acum am avut mult prea puţin loc, valiza a fost ticsită de cărţi.
După aventura din Himalaya de acum patru ani şi succesul cărţii pe care i-a dedicat-o, Marius Chivu s-a hotărât să meargă taman în ţara pe care am descris-o pe-aici cu atâta lux de amănunte chiar atunci, în în 2012. În acelaşi stil cu hikingul cu şerpaşi, însoţită de fotografii splendide, Trei săptămâni în Anzi se numeşte noua lui ispravă şi prima carte de care m-am apucat în avionul spre Viena, după târg.
Cum autorul e cu adevărat montagnard şi dispus să înfrunte călătorii mult mai dificile şi lipsite de confort decât aş putea eu să-mi imaginez că voi mai face vreodată (deşi preumblatul prin India presupune măcar ceva disconfort psihologic, dacă nu neapărat transpiraţie şi pierdere de suflu), cartea mi-a adus şi noutăţi absolute pe lângă atât de necesara şi pasionanta diferenţă de perspectivă asupra locurilor pe care le-am văzut amândoi. Ca şi jurnalul himalayan, Trei săptămâni în Anzi e scrisă fără note false, emfază sau preţiozităţi. E o simplă carte de călătorie pe care cred că oricine ar parcurge-o cu plăcere fie înainte de a pleca la drum, fie înainte de a zbura în Peru pe calea imaginaţiei. Face exact ce trebuie: surprinde specificul cu ochi proaspăt, face paralele inedite, dă referinţe atât cât este nevoie fără să devină plicticos sau pedant, nu divaghează inutil şi nu inventează cu tot dinadinsul stări, senzaţii sau imagini care să-l pună în valoare pe el ca personaj şi autor în detrimentul peisajelor şi lumii pe care o descrie. Marius Chivu împărtăşeşte cu bucurie, uneori cu frustrare sau stupoare, de multe ori cu umor, dar întotdeauna cu simplitate, experienţa pe care a trăit-o pe coclaurile amazoniene şi andine, lăsându-i cititorului libertate. Nu te sufocă nici cu opiniile, nici cu sentimentele lui. În schimb, documentarea serioasă şi referinţele literare te ghidează şi te încântă permanent.
Câteva vorbe despre conţinut. Cartea urmăreşte traseul pe care l-au făcut cei doi Marius, unul categoric neturistic. Pentru a ajunge la Machu Picchu au ales un drum ocolit prin Choqueqirao, apoi au urcat pe vârful Nevado Mismi, unde se află izvorul Amazonului, au continuat cu Valea Sacră şi Canionul Colca, iar apoi au mers în nord pe coasta Pacificului în nişte locuri fascinante despre care eu habar n-aveam înainte de a citi. Primul capitol e despre Lima şi sunt extrem de invidioasă pe descrierea pieţelor, superbă, care mie mi-a scăpat cu desăvârşire când am povestit aici de capitală. Urmează Cuzco şi o grămadă de detalii istorice şi arhitectonice, apoi cinci capitole fermecătoare descriind drumul spre Machu Picchu, cu un ghid “muy rapido” care vorbeşte numai quechua şi pe care cei doi îl blestemă cu patimă fiindcă dispare în permanenţă împreună cu măgarul cărăuş al sacilor cu mâncare… Remarcabil popasul la Choquequirao – Leagănul de aur – la peste 3.000m altitudine, un sit arheologic la Imperiului Soarelui care-i dă ocazia autorului să ofere necesarele lămuriri istorice despre imperiul incaş şi cucerirea lui de către Pizzaro. Nici apele termale de la Colcamayo nu-s de neglijat, mai ales pentru genunchiul bietului scriitor care clacase încă de la începutul călătoriei, chinuindu-l groaznic. După inevitabilul Machu Picchu urmează un capitol despre câmpia păianjenilor, Urubamba, unul despre salinele de la Maras, pe Valea Sacră, apoi cel despre Arequipa, oraşul natal al lui Llosa cu superbe case coloniale, pe care mă enervez şi acum că n-am apucat să-l văd în 2012. Urmează drumul spre Nevado Mismi, apoi urcuşul acestui munte extrem de dificil. O să vă placă ce surprinzător izvorăşte Amazonul. Canionul Colca, de două ori şi ceva mai adânc decât Grand Canion, apoi în final trei capitole absolut splendide pentru mine descriind locurile din nord de la ocean populate de alte triburi vechi, nişte câini negri superbi şi, în special, povestea din final despre Hemingway şi un pescar de 100 de ani care l-a cunoscut şi cu care povestesc ai noştri călători.
Două puncte merită îndeosebi remarcate. Marius Chivu pare să aibă vocaţia prieteniei. Îmi plac tare oamenii care ştiu să exprime admiraţie şi recunoştinţă în contextul descrierii unei apropieri prieteneşti, iar autorul o face în permanenţă la adresa tovarăşului său de drum. Al doilea este felul în care se apropie de oamenii locului, fără sentimentalisme ieftine, dar şi fără prejudecăţi. Aşa cum am scris şi despre Himalaya, naturaleţea şi onestitatea intelectuală a naratorului sunt de mare efect, conferă eleganţă poveştii şi trezesc imaginaţia şi curiozitatea cititorului. Mi-ar plăcea să cred că cei care parcurg această carte vor fi inspiraţi să abordeze experienţa călătoriilor viitoare şi a descoperirii altor culturi cu aceeaşi prospeţime şi seriozitate cu care o face Marius Chivu aici.