My Friend, THE Leader

V-am mai spus că lucrez în multinaţionale de ani de zile, nu?  Hai să vorbim astăzi despre motivul din care n-am fugit ca dracu de tămâie de-acolo spre altele mai aproape sufletului meu – în afară de confortul material pe care ţi-l oferă un job în zonă, ca să nu credeţi că sunt atât de ipocrită.

Motivul este o doamnă.  O mare doamnă.  Probabil cea mai mare doamnă pe care voi fi avut privilegiul s-o întâlnesc vreodată.  Când eu eram, în ultima corporaţie în care aterizasem, un “nimeni în proză”, remarcabilă poate exclusiv prin atitudinea total necorporatistă (adică sinceră) pe care o afişam, această doamnă a crezut în mine şi mi-a deschis un drum.  Nu, nu ne cunoşteam dinainte. 

Poate credeţi că e natural ca cineva care caută oameni pe care-i crede în stare să contribuie la ceea ce încearcă ei să construiască să acţioneze aşa.  Într-o oarecare măsură aveţi dreptate.  Diferenţa pe care a făcut-o Dani este că m-a făcut să cred în mine.  Dintre toate metodele pe care le-ar fi putut alege, a identificat-o pe cea infailibilă în cazul meu: m-a determinat să cred că pot să fac o diferenţă prin ceea ce reprezint eu însămi, şi, mai precis, m-a încurajat să cred că eu pot reprezenta ceva şi în acel context.  Mi-a dat încrederea de care aveam nevoie pentru a persevera în lucruri pe care nu aş fi avut niciodată idee că le pot pricepe, cu atât mai puţin face.  A fost acolo tot timpul pentru mine, deşi eram constant vreo 25 de beleuzi care nu aveam mare habar încotro ne îndreptăm.  Era acolo pentru toţi, ştiind cum să ne ia pe fiecare pentru a ne determina să dăm tot ce e mai bun din noi, în condiţiile în care eram personalităţi extrem de diverse.  Cam câtă energie consumi să naşti o asemenea vibraţie?  Dani nu se epuizează niciodată.

Toată lumea se întreabă cum trebuie să fie un leader şi s-a scris o întreagă literatură despre asta.  Şi eu aş vrea să ştiu, ba chiar am intuit câteva condiţii,  însă eu am măcar un reper clar: un leader trebuie să fie ca Dani.  Mă rog, trebuie să încerce.  Reuşita e îndoielnică, fiindcă e greu să fii atât de cinstit şi să nu accepţi niciun fel de compromis.  

Retorica o găsiţi în cărţi, Dani are în mod evident acele calităţi “prerequisite” pe care poţi să le deprinzi comportamental, pentru că inteligenţa ei excepţională îi permite să adopte lejer atitudinea corectă la momentul potrivit.

Însă marea diferenţă dintre ea şi roboţii făcuţi exclusiv din acele cărţi este faptul că-i pasă.  Că nu rămâne indiferentă la TINE, oricine ai fi.  Că poate să te facă să devii un om mai bun decât erai, cu singura condiţie să-ţi doreşti cu adevărat s-o asculţi.  Ceea ce înseamnă că ea te ascultă pe tine chiar şi atunci când nu ştii.  Şi te înţelege de multe ori mai bine decât ai putea tu însuţi.  Şi are disponibilitatea afectivă de a te împinge înapoi pe drumul TĂU cel bun fără să ceară nimic în schimb.

Cândva Dani mi-a spus că sunt prietena ei.  Este unul dintre cele mai frumoase lucruri pe care cineva le-a spus despre mine, unul dintre puţinele de care am dreptul să fiu mândră.  Mulţumesc…

Dacă nu sunt în stare de altceva…

The Goal – Eliyahu M. Goldratt, Jeff Cox

North River Press, 2004

N-am izbutit să mai termin nicio carte normală la creier, am fost alergată ca hoţii de cai, iar seara târziu când ajungeam acasă parc-aveam chef de orice altceva. În weekend am fost atât de dată peste cap, că n-am rezistat la mai mult de zece pagini din “În căutarea timpului pierdut”, ar fi fost păcat de ea, nefiind în dispoziţie. M-am apucat de “Contact” a lui Sagan, în consecinţă, am citit vreo 350 de pagini, că e mişto, însă când a reînceput săptămâna m-am întors la Proust, din ambiţie. Şi sunt pe la jumatea lui Swann, fără speranţe de finish înainte de duminică, în avionul spre Viena (din păcate destinaţia finală e Tirana…).

Aşa că m-am gândit să scriu despre cartea asta de biznis ca să vedeţi că n-am stat chiar degreaba-degeaba în astea două săptămâni şi ceva de când n-am mai postat despre nicio carte. Cred că Eli ăsta a fost considerat destul de revoluţionar când şi-a lansat cartea, în 1984, nu numai pentru că este un “guru”, ci şi pentru că prezintă un concept nou aici: romanul de business! Pariu că puţini dintre voi ştiau că există aşa ceva…

“The Goal” vrea să explice teoria constrângerilor cu aplicaţie într-o fabrică, o linie de producţie.  Cum se face îmbunătăţirea timpilor de producţie şi livrare pornind de la bottlenecks. Nimic spectaculos în zilele noastre, când există cel puţin cinci-şase metodologii cool de îmbunătăţire a proceselor cu arome japonezo-americane, gen Kaizen, Lean, Kanban, Six Sigma, TQM şi vă las că v-am plictisit de moarte deja. Teoria constrângerilor e arhicunoscută în prezent şi niciun om serios din business n-o ignoră.

Cartea lui Goldratt şi Cox este, însă, construită ca roman de ficţiune. Şeful de fabrică e personajul principal, ni se povesteşte lupta lui cu linia de producţie, sfaturile pe care le primeşte (de la un consultant evreu, logic nu?:)) cu privire la teoria constrângerilor, însă şi viaţa lui personală, cum îl părăseşte nevasta că stătea prea mult la birou etc.  Îl loveşte inspiraţia şi începe să înţeleagă cum funcţionează constrângerile astea când merge cu puştiul lui şi colegii săi boy scouts într-o drumeţie pe munte şi trebuie să alcătuiască formaţia în funcţie de veriga cea mai slabă, un copil grăsuţ cu rucsacul prea greu.

E o carte foarte copilărească şi americanizată până la lacrimi, plină de clişee şi scrisă mai prost, din punct de vedere literar, decât cel mai infect Sandra Brown, însă, paradoxal, asta o face mult mai lizibilă în calitate de carte de business. În loc să citeşti concepte aride, abstracţiune din cea mai complexă – pentru că aşa este process managementul în general – citeşti acolo despre tigăile din rucsac, beţia cu colegii şi soacra cicălitoare în combinaţie cu furnalul pe post de constrângere:) şi trece timpul mai repede. Nici nu-ţi dai seama când ai terminat 400 de pagini şi eşti mai deştept în ceea ce priveşte value chain management:).

Pentru cei care au vreo vagă treabă cu managementul calităţii, îmbunătăţire de procese, productivitate, indicatori de eficienţă organizaţională, cartea merită citită. Mai precis merită dată spre citire celor mai începători în aşa ceva, cei ce trebuie să se familiarizeze cu ideile respective, cu lumea, cu conceptele. Ceilalţi (eu sper că sunteţi mulţi!) – nu vă bateţi capul cu ea!