Jos palaria pentru o doamna. Despre doamne cu palarii…

Fotografie de grup cu scriitoare uitate.  Proza feminina interbelica – Bianca Burta-Cernat

Cartea Romaneasca, 2011

Sunt foarte fericita c-am dat de inca una dintre acele carti de critica pe care le citesti ca pe apa, ca pe romanele de aventuri, ca nemancatul.  Si mai este si scrisa de o doamna, ceea ce-mi dubleaza placerea!  Am stiut eu ce-am stiut cand mi-am rugat prietenii sa mearga la cumparaturi si am pus cartea Biancai Burta-Cernat pe lista, alaturi de Franghia lui Radu (care nu exista la Carturesti, evident, de ce nu ma mir 😦 ), Eroticon-ul Mihaelei Ursa, Capcanele lui Boia, Calatorie in Romania a lui Sitwell si Femeia de la miezul noptii a lui Radu Albala.

De ani de zile eram fascinata de aceste doamne cu care, practic, a inceput literatura romana (de gen feminin) si extrem de curioasa, pentru ca am cunostinte foarte limitate in materie.  De citit nu citisem decat pe inevitabila Hortensia cu ciclul Hallipa, Panza de paianjen a Cellei Serghi  si Voica Henriettei-Yvonne Stahl (la Pontiful si la Cartea Mironei m-au lasat nervii).  Bianca-Burta Cernat a reusit, prin aceasta carte, nu numai sa-mi dea informatiile la care tanjeam, ci, in special, sa-mi deschida apetitul pentru lectura celorlalte ladies of the interbellic pe care le analizeaza indeaproape: Ticu Archip, Sanda Movila, Lucia Demetrius, Anisoara Odeanu, Sorana Gurian si Ioana Postelnicu.  Aveam inca dinainte dorinta irepresibila de a citi pe cineva care se numeste Anisoara Odeanu, nu vi se pare un nume absolut definitoriu pentru perioada respectiva?!  In cazul Ioanei Postelnicu (singura cu ceva cunoscut si se pare meritoriu, dupa 50, ciclul Vlasinilor) nu m-am apropiat din cauza antipatiei cu care o mentioneaza Monica Lovinescu in jurnale – era atat de cerebrala femeia asta, incat am avut incredere in judecata ei.  Din nefericire imi va fi, probabil, extrem de greu sa gasesc romanele si nuvelele mentionate.  Marea mea speranta ramane internetul, doamnele au fost reeditate cu foarte multa vreme in urma si cu multa parcimonie.  Daca ma poate ajuta cineva cu idei in acest sens, se accepta cu recunostinta!

Volumul tinerei m-me la critique este, dupa parerea mea, impecabil.  Prezinta autoarele si din punct de vedere biografic, astfel incat sa incite potentialul de mica barfitoare de salon existent in orice femeie – eu mi-l recunosc cu asupra de masura.  Insa nu face acest lucru folosind propria voluptate (in caz ca exista) de a exploata micile detalii picante sau patetice ale vietilor respective, ci il face cu distinctia si discretia unei adevarate lady.  M-am amuzat absolut copios constatand ca vulgaritatea, duritatea si delirul aberant din partea unor critici barbati din epoca la adresa scriitoarelor respective sunt contrabalansate elegant  de atitudinea deloc partinitoare, mult mai putin “feminista” decat s-ar putea banui, lucida, profesionista si rafinata a Biancai Burta-Cernat.  Insa, desigur, nu amanuntul biografic (desi adeseori excentric-senzationalist, ca in cazul Soranei Gurian sau putin rizibil, ca in cazul Cellei Serghi) reprezinta carnea cartii si ceea ce o face un eveniment, dupa mine, intre cartile recente.  Ci capacitatea tinerei literate de a polemiza cu opiniile (in general deja batrane de mai mult de sase-sapte decenii) criticilor consacrati care le-au cam aruncat pe scriitoarele epocii nu numai in sertarul separat al “literaturii feminine”, cu o doza mai mult sau mai putin meritata de condescendenta, dar si, de cele mai multe ori, la un soi de sertar al literaturii de a doua sau a treia mana.  Ce este interesant este echilibrul Biancai-Burta Cernat.  Ea nu le ridica in slavi nediscriminatoriu, ci argumenteaza cu precizie si bun-simt pentru acele calitati ignorate sau nedreptatite ale operei lor, neuitand sa examineze atent si slabiciunile.  Iar analiza pe care o propune se sprijina, pe langa evidentul urias efort de documentare si intelegere a scrierilor in sine si a contextului si influentelor ale caror urme le poarta, pe o solida baza teoretica utilizata cu lejeritate, dar fara aroganta.  Este o lucrare in care constiinciozitatea si seriozitatea se imbina perfect, pe de o parte, cu o….i-as spune modestie, in sensul in care autoarea nu cauta sa epateze, sa demonstreze propria eruditie sau calitatile polemice, si, pe de alta parte, cu evidenta placere pe care i-a provocat-o lectura, intelegerea si analiza acestor proze aparent prafuite.

Fara nicio indoiala, aceasta carte va deveni o referinta centrala pentru studierea si intelegerea autoarelor analizate, insa mie cea mai importanta reusita mi se pare evidenta capacitate a Biancai Burta-Cernat de a a se adresa (si) unei audiente de nespecialisti, de simpli iubitori de literatura, care, datorita stilului ei expresiv si atragator, desi deloc simplist sau nesofisticat teoretic, vor avea sansa de a se apropia de niste scriitoare a caror “fotografie de grup” in sepia pare sa sugereze ca au fost uitate un pic pe nedrept.

Iluzii spulberate de mult

Iluziile literaturii române – Eugen Negrici

Cartea Românească, 2008

După cum îi spune şi numele, Iluziile literaturii române încearcă să identifice măcar (dacă nu neapărat să spulbere) prejudecăţile pe care ni le-am format de-a lungul timpului asupra literaturii noastre şi să propună un nou mod de a privi lucrurile.  Evident că subiectul se leagă bine de Istorie şi mit… a lui Lucian Boia, precum şi de alte cărţi ale sale – lucru pe care Negrici îl şi menţionează.

Eugen Negrici a mai publicat “Literatura română sub comunism” – oarecum legat de aceeaşi temă, iar primul volum (1944-1968) a fost reeditat tot de CR în 2010.  Nu am citit încă respectiva carte, însă am citit lucruri despre ea, fiindcă se pare că a provocat destul zgomot.  Din părerile pe care le-am văzut despre “Iluzii…” ar trebui să ne aşteptăm şi aici la o întreagă răsturnare, demitizare, revoluţionare sau mai ştiu eu ce. 

Mie nu mi s-a părut aşa extrem de revoluţionară.  Asta poate pentru că de fapt confirmă trendul (cel de bun simţ) pe care l-am văzut în general la diverşi critici sau scriitori care au discutat după 89 subiectele atinse şi pentru că şi eu gândesc exact în acelaşi trend.  Nu înseamnă că e o carte rea sau inutilă, nu e rea deloc.  Dar eu cred că nu mai poate să te surprindă cu adevărat nimic dintr-o astfel de lucrare în anul 2011.  Spun asta nu pentru a minimaliza în vreun fel intenţiile sau realizarea autorului, repet, ci pentru că mi s-a părut că cei care şi-au exprimat părerea despre ea bat prea multă monedă pe caracterul polemic şi demitizator.

Da, evident că literatura de la paşopt se poate numi cu foarte mare greutate romantică sau preromantică, evident că e o aberaţie să susţii că a existat iluminism în literatura română când în perioada aia în Ţările Române se scria în slavonă şi numai documente cu caracter bisericesc sau administrativ, desigur că n-ai niciun temei să inventezi o continuitate în literatură când nu ai fost în stare niciodată s-o demonstrezi pe cea istorică.  Normal că simbolismul românesc, atât cât a existat, n-a fost decât o palidă şi târzie reflecţie a modernismului de pretutindeni sau că la noi nu se putea dezvolta nimic în mod organic din cauza condiţiilor istorice.  Când te afli sub asuprire naţională faci Şcoala Ardeleană, sub dictatură versuri legionare, sub bolşevism scrii realism socialism.  Nimic ciudat aici.

Cine mai credea aberaţiile de prin manualele de literatură şi mai lua de bună ideea lui Călinescu că “miturile fondatoare” populare reprezintă leagănul literaturii române??   Cred că nimeni respectabil, nici măcar în România.  Iar cine citeşte “Aisbergul poeziei moderne” a lui Gheorghe Crăciun, ca să menţionez o carte românească anterioară celei de faţă, îşi dă seama ce glumă uriaşă sunt toate reprezentările, definirile şi curentele care au umblat pe la noi referitor la poezie înainte de 89 – totul era tras la temă, naţionalizat instantaneu, fardat astfel încât să-i avem şi noi pe-ai noştri reprezentaţi, deşi ei, săracii, apăruseră cu nişte decenii mai târziu decât restul lumii prin toate zonele, asta în cazul în care apăruseră. 

Interesantă însă descrierea luptelor dintre grupările literare (care numai literare nu erau, ci mai degrabă ideologice) din comunism, nu ştiam destule dintre amănuntele picante sau mai puţin picante ale duelurilor de toate felurile.  Sigur că aceste informaţii nu reprezintă miezul cărţii, ci sunt folosite aici pentru a demonstra ideea specificităţii literaturii apărute, prin contrast cu teoria dezvoltării fireşti şi “organice” a literaturii române.  Desigur că n-a fost nimic firesc în evoluţia literaturii române, ea trebuia tot timpul folosită ca să sprijine sau să doboare ceva, a fost subordonată unui scop politic, ideologic sau social.  Şi autonomia esteticului, de care s-a făcut atâta caz, susţinută de cei mai respectabili reprezentanţi ai establishmentului literar, era tot o manevră ce răspundea condiţiilor politico-sociale existente.  Ce e firesc aici?  Ce e firesc în literatura cu şopârle sau în parabole pe care nu le pricepe nimeni care n-a trăit în România acelor ani?  Un alt capitol interesant aici, însă, este cel legat de avântul pe care l-a avut teoria literară datorită traducerilor – am avut astfel perspective structuraliste, deconstructiviste chiar dacă nu prea aveam la ce să le aplicăm!

Ce e nefiresc în a afirma că pasiunea pentru interbelici a fost şi continuă să fie exagerată?  E la mintea cocoşului pentru oricine a citit ce se scria prin alte părţi în perioada respectivă că noi n-am strălucit în mod deosebit, însă a fost nevoie de valorizarea interbelicilor în detrimentul mizeriilor bolşevice care se scriau în anii 50?  Se mai îndoieşte cineva de bun simţ din România că literatura noastră interbelică e ok, dar că nu e cazul să ne mai uităm la ea ca la zeul soare, ci s-o tratăm cu calm?

Din perspectiva cuiva din generaţiile mai tinere decât dl. Negrici (care s-ar încadra în şaizecişti) cartea dânsului nu e deloc demitizatoare, revoluţionară sau nouă, ci e normală!  Mă rog, poate cu excepţia ardorii cu care susţine că optzeciştii au avut noroc pentru că şi-au impus generaţia, cu tot cu conceptul de curent postmodernist, în literatura română (dumnealui susţine că nici postmodernism nu avem – ca să fim foare cinstiţi spune că întreg conceptul este foarte vag şi nedefinit). 

În fine, poate că nu mi-am făcut eu temele (am citit relativ puţine volume de critică de la cap la coadă) pentru a mă pronunţa atât de tranşant – că nu găsesc o atitudine nouă şi revoluţionară.  Poate mă influenţează şi faptul că, practic, dl. Negrici nu demolează deloc ierarhiile cu care m-am obişnuit.  Nu e primul care să atace scriitorii pe care îi atacă, nici care să laude pe cei pe care-i laudă.  Abordarea lipsită de prejudecăţi pe care o propune este absolut ok, iar atitudinea echilibrată, pornită de pe poziţii neideologizate, la fel.  Sper numai că era de bun simţ pentru toată lumea că aşa trebuie procedat.