Poate că da…

Soirs se întreabă într-o postare din 20 iulie (acută şi strălucitoare, ca de obicei) “cine ar mai putea aduce pe lume o conştiinţă liberă” în zilele noastre. În naivitatea mea, propun o posibilitate, un început. Citiţi-l pe Jiddu Krishnamurti – “Think on These Things”, o găsiţi aici. Puteţi vedea înregistrări video şi texte pe site-ul oficial. Unii dintre voi, cârcotaşi (şi pe bună dreptate!), îmi vor spune că J.K. ignoră mult prea suveran dimensiunea socială, că ideile lui de educaţie sunt prea desprinse de realitate. Am să vin şi am să vă întreb, atunci, dacă vă place realitatea asta.

P.S.: Nu, n-am luat-o razna şi nu vă trimit în ashram! 🙂 J.K. nu este reprezentantul sau misionarul niciunei religii şi nici al filozofiei hinduse. Nici vreun idiot de-ăsta “new age” cu “dezvoltare spirituală” gen. Iar eu nu susţin că deţine adevărul absolut sau că are vreo soluţie miracol. Numai că merită citit.

De ce nu voi trăi niciodată în USA

Am tot adus pe-aici argumente pentru titlu de-a lungul timpului, de data asta, însă, prostia şi spălarea pe creier au mers ceva mai departe decât de obicei…

Cum nu mă uit niciodată la TV, am aflat ieri într-o discuţie de cazul Donald Sterling. În caz că nici voi nu urmăriţi ştirile, tipul ăsta e un patron de echipă de baschet din NBA. În timpul unui meci de baschet a făcut comentarii rasiste (privind afro-americanii) în mod PRIVAT, într-o conversaţie între 4 ochi, către “prietena” lui.  “Prietena”, care este, atenţie, jumătate afro-americană ea însăşi, a făcut publice aceste comentarii.  Se pare că a şi înregistrat câte ceva din comentariile respective, altfel aş fi fost mult mai dură în ceea ce scriu.

Ca urmare a acestui fapt, conducerea NBA i-a dat o interdicţie cetăţeanului respectiv (nu ştiu exact în ce constă, presupun funcţii, roluri în asociaţie etc.) în cadrul NBA şi încearcă să-l facă să-şi vândă echipa de baschet, pe motiv că atitudinea lui este incompatibilă cu valorile NBA (fair-play, blah blah blah).

Ceea ce mie personal mi se pare absolut stupid şi inacceptabil nu numai din punct de vedere legal – nu văd pur şi simplu cum poţi forţa pe cineva să vândă ceva ce-i aparţine!!!, ci şi din punct de vedere social, moral, uman şi, printre altele, şi împotriva spiritului, ba chiar a literei Constituţiei americane, care prevede libertatea de expresie ca unul dintre principiile ei fundamentale în mod expres!  Evident că întreaga societate şi mass-media americană ridică în acest moment imnuri de slavă NBA şi conducătorului consiliului care a votat măsurile respective pentru “leadership” şi alte cretinăţii – pentru că americanii au uitat de mult să creadă în adevăr şi common-sense şi dreptate, acum au “valori”…

Da, desigur că şi mie mi se pare că individul respectiv nu e un model de comportament şi caracter! Că e de-a dreptul imbecil, ruşinos şi degradant să ai prejudecăţi cu privire la băieţii ăia de culoare la ora asta, ba mai e şi cinic şi de rahat în situaţia lui, fiindcă se îmbogăţeşte pe spinarea lor (dar şi ei fac acelaşi lucru datorită unora ca el, a felului în care NBA funcţionează etc.).  Şi nu mă înţelegeţi greşit, mă doare exact la başcheţi că-i iau banii şi că i-au distrus reputaţia, un capitalist inteligent ar trebui să ştie în ce fel de societate (lobotomată, spălată pe creier) trăieşte şi să acţioneze în consecinţă – deci nu-i plâng deloc de milă lui personal.

Dar… Exact aici este problema.  Donald Sterling nu a ACŢIONAT în mod rasist. El nu a COMIS nimic ilegal!  Nici măcar imoral.  El a SPUS nişte tâmpenii într-o conversaţie privată.  Cetăţeanul Donald Sterling are dreptul la opinie, are dreptul la exprimarea opiniei sale inclusiv în public!  Iar în situaţia în speţă el a făcut-o în mod privat… el avea dreptul la intimitate, drept care i-a fost grav afectat de o individă care are tupeul să-şi spună “his girlfriend”, care i-a înregistrat comentariile respective şi a ales să le facă publice în perfectă cunoştinţă de cauză, ştiind, ba poate chiar mizând pe consecinţele dezastruoase pe care aceste comentarii private le vor avea asupra întregii lui vieţi.  Iar opinia publică americană, instituţile americane şi mass-media americană aleg să-i dea credit individei şi să acţioneze împotriva lui Donald Sterling pentru că, vezi Darwine, ei nu suportă oamenii cu o astfel de atitudine, ăştia trebuie pedepsiţi.  Dar o persoană de 20 şi ceva de ani care a ales să fie amanta sau târfa (că nu poţi să fii “the girlfriend” dacă eşti într-o relaţie cu un bărbat căsătorit) unui bărbat de 80 de ani – din dragoste curată, desigur… – şi care, profitând de această relaţie, a înregistrat o convorbire privată şi a expus-o – da, persoana asta merită s-o credităm şi să acţionăm pe baza informaţiilor furnizate de ea!  Societatea americană înregistrează că este degradant şi dezonorant să ai opinii rasiste, dar trece cu uşurinţă, fără să clipească, peste faptul că aceste opinii au ieşit la la lumină pentru că o tânără femeie i-o suge contra bani şi avantaje materiale unui babalâc însurat, după care îşi însuşeşte o convorbire privată şi o dă publicităţii… Asta nu e dezonorant şi ruşinos şi degradant…

Exact aşa stau lucrurile: Donald Sterling nu a comis nimic ilegal (poate numai dezgustător). Delictul de opinie se sancţionează numai într-o dictatură.  Dar USA participă cu mic cu mare la încântarea generală că “rasistul nenorocit” a fost pedepsit.  Cu toate că nu există nici cea mai vagă urmă de temei legal sau legitim pentru o astfel de pedeapsă!  Remember People vs. Larry Flint? 🙂 Ipocrizia asta în masă este ceva insuportabil…

În locul lui Sterling aş merge până la Curtea Supremă, I think he has a case… Poate că judecătorii respectivi mai cred în lucruri mai presus de era asta anormală prin care trecem.

Jeremy Irons – de geniu…

… “Have a sense of proportion!” – da, da, da!  Huo imbecilitatea americană obsesiv-compulsivă anti-fumat!

Şi evident că nu vreau nicio lege care să-i interzică lui Jeremy Irons să-mi pună mâna pe fund!!! (poate aş vota cu una care să-l oblige :D) – cu ăilalţi promit că mă descurc de una singură…

http://www.youtube.com/watch?v=tNqXiDZ7hbM&feature=player_detailpage

Din învăţăturile filozofului către fiul său

Capitolul “de ce trebuie să ai telefonul închis de ziua ta”

  • Pentru că trebuie să te fereşti cu tot dinadinsul de oamenii care-şi aduc aminte de asta; în mod sigur urmăresc vreun scop mârşav, vor să te umilească, în fond ai îmbătrânit;
  • Tot ceea ce vor să-ţi transmită ăştia e fals, ipocrit şi, oricum, total neimportant pentru tine, care trăieşti viaţa întru ceva mai înalt
  • Ai, în orice caz, ceva mult mai bun de făcut decat să le acorzi unora care se prefac în mod ordinar că le pasă de tine secunde importante din viaţa ta
  • Revin: fii atent, ăştia sigur vor ceva de la tine!  Nu există păcălelile alea de doi lei gen plăcerea de a dărui sau prietenie necondiţionată!  Fii vigilent!
  • Dacă te pun, în mod neruşinat, să dai un şpriţ?  Or, se ştie, tu nu te combini aşa, cu oricine, la vorbăraie incontinentă.  Trebuie miez, iar miez… mai rar în zilele noastre.  Şi nu de la cei care te sună pe tine, oricum, nişte profitori…
  • N-au ce să-ţi spună.  Discursul lor e anost, ţi-ai înăbuşi, cu greu, un căscat.  Nimeni nu poate accede la lumea ta.
  • Sunt invidioşi, mincinoşi, jigodii.  Nu vreun sentiment faţă de tine i-a determinat să te sune, ci planurile diabolice pe care le coc de când te-ai născut superior lor
  • Nu trebuie să laşi pe nimeni să pătrundă în lumea ta sau să înţeleagă ce gandeşti tu.  De unde ţi-ar mai veni, altfel, superioritatea şi, mai ales, misterul, acest glamour al conştiinţelor înălţate?
  • Nu mai ai nimic de dat.  Ai dat suficient acestei lumi ignobile, care n-a ştiut să te preţuiască şi să-ţi ofere cel mai bun loc din sânul ei.  Şi nici nu ai nevoie de surogate de apreciere în schimb.
  • Nu ai nevoie de viaţa printre ei, bieţi viermi care nu înţeleg încotro merg.  Tu ştii, iar scopurile tale sunt mult dincolo de înţelegerea lor.  Nu-ţi pot oferi nimic, pentru că ai acces un nivel al cunoaşterii care lor le va fi de-a pururi străin.
  • A fost, oricum, o imensă greşeală că te-ai trezit aruncat aici.  Nu le aparţii, nu îţi aparţin, ţi-au dovedit asta în fiecare zi.
  • O mână întinsă nu înseamnă nimic altceva decat acele gheare ascunse (cred ei) subtil în pernuţe, gata să înşface ceea ce este cel mai pur în fiinţa ta.  Recunoaşte-ţi duşmanul!  E Celălalt.

Pe nervi

Vaaaaaaaaai, ce mă enervează Paul Cernat!  Vaaaaai! În al şpelea ceas după scripturi i-am citit şi eu cronica la Zen din Observator cultural – aici.   Câtă rea-voinţă, băi tată!  Şi ce absolut nimic nou.  Aceleaşi monede bătute de toţi aberanţii, nimic nimicuţ despre câtă literatură e în Jurnal şi atacuri camuflate până şi atunci când “laudă” câte ceva. 

Un mesaj de la mine: e penibil, şefu’… E penibil rău.  E ridicol să faci miştocăreală până şi de scriitorii care-i plac.  Tot ce face MC e naşpa, nu?  Haide, zău… Şi-mi plăceau unele cronici ale dvs.  Ruşinică mare cu cronica asta, e atac la persoană, nu cronică… My 2 cents

Hai la furat!

Fiindca m-am amuzat copios, desi nitzelush amar, la postarea lui dreaming jewel de aici, m-am gandit sa va pun 2 intrebari:

1. Voi ce carte ati fi furat (punem cazu’, stiu ca nu faceti asa ceva :D) din librarii in 2010?

2. Stiti care este cea mai furata carte in USA? (Raspunsul este absolut genial! Te cam… crucesti, ca sa zic asa!)

Newsflash

Presupun ca asteptati un articol despre readaptarea mea la Viena.  N-am de ce sa-l scriu, fiindca, practic, nu a existat nicio readaptare – intotdeauna m-am simtit aici ca acasa, iar acum sunt fericita de-a dreptul!  Printr-un minunat dar al Fortunei, m-am mutat exact in acelasi apartament in care am stat in prima tura (dec 2006-oct 2008), un apartament superb de 82 sq m.  Cei care stau in capitale europene pot aprecia dimensiunile la adevarata lor valoare (are doua camere, deci livingul are cam 40 mp, am o scara interioara de la intrare spre apartamentul propriu-zis si balcon).  Apartamentul era complet mobilat, iar intre timp mi-am mai cumparat o “biblioteca” – cuburile de la IKEA – si un TV pe care-l folosesc exclusiv pentru a viziona filme. De vreo saptamana sunt entangled in Grey’s Anatomy, am ajuns deja la sezonul 5.  Nu ma satur sa ma uit in jurul meu si sa ma minunez cat de frumos este si cat de bine ma simt aici.  Pe masa din living, flancata de rafturile de carti, am o vaza transparenta cu lalele galbene.  Atat…

Jobul e deocamdata static, fiindca se prefigureaza multe schimbari organizatorice, dar promite.  Ma simt bine acolo, iar oamenii pe care i-am primit par, cu o exceptie, foarte ok (Darwin stie ce-o fi in mintea a sase austrieci care s-au trezit cu o romanca pe cap, dar vom vedea).  Par inteligenti si sensibili, mai putin formalisti decat m-as fi asteptat.  Seful meu (pentru moment) e un neamt de origine turca, absolut delicios.  Imi vine pana putin peste umar si vorbeste continuu :).  The peers sunt toti barbati si vorbim de 51 de oameni (copios de amuzant, am meetinguri cu cate 20 de oameni in care sunt singura femeie; uneori se poarta nonsalant in germana, desi limba oficiala este engleza, dar ii iert fiindca inteleg suficient). 

Citesc, ascult muzica (am gasit o colectie de 10 CD-uri von Karajan, de la Mozart la Beethoven, Grieg, Sibelius sau Bartok cu 10 eur), ma uit obsedata la Grey’s si nu prea ies din casa, fiindca e frig, iar aici ma simt minunat.  Singurul meu regret este ca nu pot sa-mi iau o pisica, fiindc-ar distruge canapeaua gazdei, pe a carei stofa am mai dat acum doi ani o suma obscena din cauza unei accidentale arsuri cu tigara care nici macar nu-mi apartinea.  Nu va imaginati ca e ceva deosebit, e absolut banala, insa e italieneasca, iar design-ul astora costa ceva de speriat.  Acum am acoperit-o cu o cuvertura ieftina de la IKEA, de frica!  Am terminat Auster-ul si azi m-am apucat, asa cum am promis, de Aisbergul poeziei moderne a lui Gheorghe Craciun.  Deja incep sa inteleg mult mai bine cat de tampita eram eu cand citeam poezie ca vitzelul la poarta noua – e bine.  De saptamana trecuta am reluat lectiile de germana cu minunatul meu profesor…bulgar, Doby, care e absolut incantat ca n-am uitat atat de mult cat pretindeam eu.  Voi incerca sa ma mobilizez si sa citesc macar 10 pagini pe zi in germana, se pare ca ajuta mult.

Mi-am facut, in sfarsit, retea wireless, me happy – pana ieri stateam legata de un cablu, ca in sec. XX. 

Am descoperit, gratie lui earthwalker, un blog exceptional, cel al Ilincai Bernea – enjoy!  In rest, din cauza lui Craciun si a aisberg-ului, mi-am mai dat o data seama cat de ignoranta sunt, ceea ce ma incurajeaza, doar e un semn de relativa maturizare, nu?  Trebuie sa-mi fac o noua pereche de ochelari, ramele le-am luat din Thailanda si sunt putin mai dulci decat cele negre, cam agresive, pe care le port acum. 

Nu credeam c-o sa ma simt atat de bine singura.  Nici urma de angoasa, de stres, de sentiment de lipsa.  Probabil cei 20 de ani de aproape neintrerupta convietuire, intr-un fel sau altul, ma epuizasera mai abitir decat ar fi putut-o face singuratatea.  E minunat sa-ti apartii in primul rand tie si sa nu te indoiesti de asta.  Sa daruiesti exclusiv atunci cand simti, fara nicio conventie la mijloc, fara ipocrizie sociala sau false obligatii morale. 

Pe 3 martie Florin Lazarescu va avea o lectura la ICR aici in Viena.  Se va prezenta si scurt-metrajul Lampa cu Caciula, pe care abia astept sa-l vad, o sa va povestesc cum a fost.  L-am cunoscut pe Florin la o cafea / bere si am stat de povesti.  E un om foarte placut si foarte inteligent – am stat atata de vorba, ca nici macar nu i-am luat autograful dupa care venisem.  Am citit Lampa cu caciula cu o seara inainte de a ne intalni si mi-a placut foarte mult – poate voi scrie despre ea, poate nu.  Mai vedem.

De ce mi-e dor: de sora-mea (dar a fost aici de joia trecuta pana marti si o sa mai vina, deci nu e nimic tragic) si de ai mei, dar nu foarte tare, ca doar nu sunt la capatul pamantului, de cativa prieteni pe care-i iubesc,  de chioscurile de carti, de cenaclurile SRSFF, de cativa colegi de birou din bucuresti, de restaurantul prietenilor mei de pe horei, de pisicile mele, de florile de la taranci din piata, de branza de la “sibieni” si, acum, ca vine primavara, de ceapa verde si ridichile din piata si de culorile de acolo.  De ce ma bucur din suflet c-am plecat: pierd 20 de minute dus-intors pana la birou in loc de 2 ore, e liniste, am facut formalitatea de inregistrare in oras in 3 minute si jumatate dupa ceas, bacania si drogheria sunt in cladirea in care locuiesc, la fel firma de internet si cablu, oamenii nu sunt deloc agresivi, totul e comod, frumos, simetric si echilibrat in acest oras minunat.  Am prietene dragi si aici, femei frumoase si inteligente, cu pofta de viata si zambet in ochi.  Ma bucur in fiecare clipa, multumind din suflet, de casa asta frumoasa pe care o simt a mea si pe care o ingrijesc fara habotnicie, cu drag si un fel de nonsalanta amuzata – probabil fata de mine insami.

Am sentimentul acela al lui Ashley Wilkes despre lumea disparuta.  Sigur, nu ma va tine mult, navalnica si on the edge cum sunt, insa macar mediul e calm si echilibrat, facand mai mult loc interior pentru urmatoarele (inevitabile) aventuri ce mi se pregatesc.

Experienţe din comunism

Într-un excelent articol despre “cazul Herta Müller vs intelectualii români”, dreaming jewel propunea să punem pe bloguri poveşti ale noastre din perioada comunistă, care să meargă pe două coordonate – unele să demonstreze cum am participat noi (chiar nevinovat sau inconştient) la menţinerea şi propăşirea sistemului – vezi participarea la Cântarea României, iar altele care să arate momentele în care ne-am prins cât de absurd era ce ne înconjoară.  Mie mi s-a părut de atunci o idee excelentă, iar astăzi m-a impulsionat şi zum.  Dacă suntem cu toţii sinceri, fără să încercăm să ne “scoatem” în vreun fel, poate reuşim să salvăm puţin din obrazul cam terfelit…

Din prima categorie nu pot uita întreaga sagă a “pionierilor” şi ce a reprezentat ea pentru mine şi pentru 99,99999% dintre copiii care mă înconjurau.  În şcoala mea (absolut obişnuită, de cartier bucurestean muncitoresc – locuiam în infamul Pantelimon) a căpăta un “grad” în armata pionierilor însemna o recunoaştere a unor calităţi pe care le aveai. Şi la mine la şcoală calităţile astea nu erau de bun comunist sau mai ştiu eu ce, ci reflectau în 90% dintre cazuri rezultatele la învăţătură.  Comandantul de detaşament era aproape inevitabil cel mai bun elev din clasă, iar comandanţii de grupe cei imediat următori.  În clasa a treia, pentru că mă simpatiza profesorul care se ocupa de pionieri (avea şi ăsta o funcţie, însă nu mai ştiu cum îi zicea, poate aveţi voi idee), am fost propusă şi aleasă în careu – era o întreagă festivitate dacă vă aduceţi aminte – “locţiitor de unitate” – adică aveam şnur bleu :).  Menţionez că din punct de vedere psihologic, acest lucru a însemnat enorm pentru mine, fiindcă fusesem un copil extrem de timid, iar la începutul clasei a treia s-a desfiinţat clasa în care fusesem până atunci şi a trebuit să fac faţă unei noi învăţătoare şi unor noi colegi, care aveau alte obiceiuri şi, mai ales, alte “staruri” – deci aleseseră un alt comandant de detaşament (pentru cine nu ştie, ăsta se alegea pe clasă).  Nu mi-a dat prin cap nicio secundă că organizaţia aia de pionieri era un mecanism de îndobitocire în masă, fireşte, ci m-am bucurat foarte tare de popularitatea pe care am obţinut-o astfel.  Nu ştiu cum era la voi, însă pentru noi, comandanţii ăştia de unitate şi locţiitorii lor erau aşa, un fel de personaje mitologice, cu toţii ne doream să-i cunoaştem şi să ne afişăm împreună cu ei, să ne dăm prieteni, deci erau funcţii extrem de râvnite.  În clasa a IV-a s-a repetat scenariul, într-a V-a am fost doar comandantă de detaşament (erau doi locţiitori, unul pentru clasele primare, unul pentru cele gimnaziale, iar acesta din urmă nu era aproape nicioadată dintr-a V-a, pe motive de lipsă de autoritate :D), într-a VI-a din nou locţiitor.  Între timp mai crescusem şi eu, iar chestia asta cu pionierii începuse să mi se arate în tot ridicolul ei. Înţelegeam perfect că e o prostie formală, că nu-mi pasă deloc câte sticle, borcane şi maculatură aduc bieţii copii la şcoală, că şedinţele de pionieri şi plenarele mă plictisesc teribil.  Totuşi, mă fascinau în continuare luminile rampei şi avantajele pe care le aveam ca “mahăr” de pionieri, materializate în posibilitatea de a chiuli de la şcoală sub pretextul obligaţiilor “pioniereşti”.  Şi am acceptat în clasa a VII-a să fiu aleasă comandantă de unitate (şefu şcolii, pentru cine nu ştie!) fără să-mi pun problema că aş face vreun compromis cu vreo conştiinţă. O să combin aici puţin cu categoria a doua şi am să vă povestesc de ce mi-a făcut, de fapt, o deosebită plăcere învestitura.  În general totul era regizat dinainte – teoretic erau propuşi câte 4-5 inşi pentru fiecare funcţie, însă profesorul responsabil cu pionierii făcea clar în şedinţe anterioare cu toţi comandanţii de detaşament (practic cu toate clasele, deci) cine ar trebui să fie ales. În anul respectiv se schimbase proful responsabil, funcţia revenindu-i unei profesoare care mă antipatiza teribil (nu ştiu de ce, nu-i fusesem niciodată elevă, însă d-na Ciobanu – salutări! – nu prea înghiţea fetele în general…), deci hotărâse un alt nume.  Însă, conform regiei, propunerile trebuiau făcute în faţa careului. Numele meu a ieşit la iveală, moment în care am fost votată de 2000 de copii, într-o zarvă îngrozitoare. Nu a mai avut ce face! 😀  Deci da, am profitat de sistem, chiuleam în prostie şi de la şedinţele ei, dar şi de la orele pe care le înlocuiau şi jucam baschet în curtea şcolii cu băieţii, sperând să nu mă vadă vrăjitoarea! Nu mi-am pus nicio secundă problema vreunui act de protest public împotriva sistemului de pionieri, deşi îi realizam stupiditatea, mânăriile din spate, scopul spălării pe creier (cel puţin în ultimii ani, 87 şi 88).  Îl ridiculizam cum puteam, însă, într-un fel naiv, dar pervers, îi purtam însemnele (şnurul albastru) cu mândrie, pentru că, repet, numai copiii foarte buni puteau accede la funcţia respectivă.  Paradoxal, eu n-am fost aleasă pe acest criteriu, ci de copii, pe criteriul popularităţii.  Asta mă făcea şi mai fericită.  Şi cred că mulţi copii gândeau la fel.  La plenarele conduse de Poliana Cristescu (soţia lui Valentin Ceauşescu, pentru cine nu ştie) cântam, alături de ei, “UTC-iştii de azi, RFG-iştii de mâine”…

Cântarea României, o, da!  Nu ştiu cum era pe la alţii, însă la noi la şcoală, din cauza profesoarei de muzică, puţin sărită, aveai două posibilităţi – ori să mergi la cor, ori să faci parte dintr-o formaţie de instrumente muzicale (sau, în fine, să-i dai un motiv al dracului de bun să nu faci nici una nici alta). Din 2500 de elevi, 1500 erau la cor. Nu ştiu dacă mă credeţi, e adevărul adevărat.  După ce am refuzat aproape plângând să mai merg la coşmarul acela colectiv de cor (n-am pic de voce, totuşi am rezistat vreo doi ani), am fost obligată să merg la formaţia instrumentală şi să cânt aproape 5 ani la blockflüte.  Da, am ajuns la faza pe ţară la Cântarea României cu prostia aia, pe care o făceam mecanic (n-am ştiut nicio secundă în cei 5 ani să citesc o partitură, învăţam fiecare notă după nume).  Nu mi-a plăcut deloc, însă a refuza era echivalent cu a-i chema pe părinţii mei la şcoală continuu sau a alege o altă tâmpenie (gen cerc de nu ştiu ce traforaj sau să ţesem frumos) pe care o suportam şi mai puţin.  Copiii nu aveau voie să fie “idle” în comunism, ci să “se implice” – observaţi vocabularul corporatist?  Nu am refuzat pentru că mi-a fost frică – de notele mai mici pe care le-aş fi primit din cauză că eram recalcitrantă etc. – şi pentru că era mai comod să fac asta decât altceva.  Am mai ajuns şi la faza pe municipiu cu trupa de teatru a şcolii.  Asta a fost cu totul altceva, mi-a plăcut la nebunie.  Nu m-am gândit nicio secundă că piesa aia pe care eu o trăiam clipă de clipă (ştiam fiecare replică a celor peste 20 de personaje, eram regizorul secundar) face parte din acelaşi sistem de îndobitocire în masă, n-aş fi refuzat s-o fac nicicum, fiindcă a fost unul dintre rarele lucruri cu adevărat frumoase făcute în anii de şcoală (în afară de tabere).

Ajungând la momentele în care realizam absurditatea sistemului.  Au fost tone – şi cele de mai sus fac parte dintre ele;  dar în primul rând mi se spunea (de către tata şi bunici) că “ăştia” sunt nişte porci nenorociţi, care nu dau căldură, mâncare şi libertate (în ordinea asta, din păcate) alături, evident, de interdicţia de a repeta aşa ceva în afara casei.  Şi se refereau specific la comunişti şi la Ceauşescu.  De fiecare dată când mă trimiteau ai mei să cumpăr “raţia” de zahăr şi ulei, la nişte cozi interminabile, la care pierdeam ore în şir.  Când îmi puneam mănuşile ca să citesc, fiindcă îmi îngheţaseră pe creion făcându-mi temele (la mine în cameră erau constant 14 grade iarna).  Când se întrerupea curentul, când se oprea apa caldă.  Erau extrem de multe evenimente de zi cu zi, nu le mai repet, le ştie toată lumea.  Pentru mine, însă au fost mici revelaţii particulare, cum a fost momentul în care am văzut prima dată, în pauza unui film la video (şi ăsta interzis, dealtfel) o reclamă la ciocolata Mars.  Nu mâncasem niciodată Mars (deşi am fost printre privilegiaţi, mama avea tot felul de “relaţii”, fiind agent de turism la ONT – de exemplu băusem Coca-Cola, aveam blugi şi mâncasem ouă de ciocolată Kinder), iar când am văzut pe ecran râurile de ciocolată şi caramel, mi-am imaginat instantaneu ce viaţă frumoasă trebuie să fie într-o ţară în care există aşa ceva.  Alta a fost când am citit “Cel mai iubit dintre pământeni” şi “Arta conversaţiei”, am mai spus asta pe undeva.  Nu avusesem nici cea mai vagă idee de oroarea în care trăiseră oamenii în anii 50, iar asta m-a lăsat mască.  Părinţii mei crescuseră în anii 60-70, aveau amândoi “origine sănătoasă” (fii de ţărani şi muncitori) şi nu ştiau sau nu erau preocupaţi deloc de perioada respectivă.  Dimpotrivă, de la ei rămăsesem cu senzaţia că anii 80, cei în care trăiam eu, erau groaznici faţă de rest.  Alta a fost când mi s-a explicat că trebuie să dau la medicină, nu în altă parte, fiindcă e singura meserie în care “javrele astea” nu prea au ce să-mi facă (tata nu era membru de partid şi i-au cam luat boii de la bicicletă pe tema asta, însă nici n-a putut să facă o carieră strălucită în comerţ exterior, aşa cum şi-a imaginat; pe mama au convins-o în 86 să intre în partid, altfel n-ar fi putut să fie şefă-adjunctă a agenţiei în care lucra – şi a acceptat…).

Îmi mai aduc aminte ceva hilar – în clasa a VIII-a toţi doream să ne facem mai repede utecişti fiindcă atunci am fi avut voie să renunţăm la porcăriile alea de uniforme de pionier…  Nici acum nu ţin minte dacă m-au făcut utecistă sau nu, însă, oricum, în liceu am refuzat in corpore să participăm la orice activitate UTC, ceea ce ne-a atras o grămadă de scandal de la profesoara şefă UTC pe liceu, dar nicio sancţiune, fiindcă liceul meu era un fel de grotă de periferie unde erau azvârliţi mulţi profesori senzaţionali care avuseseră probleme cu establishmentul comunist.  Aşa se face că devenise la sfârşitul anilor 80 unul dintre cele mai bune din ţară, cu al doilea procentaj de olimpici la matematică şi fizică după mai celebrul MF1, Liceul de informatică.  Atmosfera era extrem de liberă la noi, se vorbea cu “domnule profesor”, nu tovarăşe (îmi şi imaginez moaca lui Chevo sau a lui Harry Friedmann dacă le-ar fi spus cineva tovarăşi!) iar la şedinţele cu părinţii, aceştia erau apostrofaţi cu “ştim că n-aveţi ce să le daţi de mâncare, însă ne-au înnebunit cu gogoşile de la chioşc, o să moară de la atâta ulei!”.

Vorbind de absurditatea sistemului, tot în liceu am aflat ce înseamnă “practica”.  Făceam două-trei săptămâni de cursuri normale, apoi câte două de “practică”, în fiecare trimestru.  Asta însemna că petreceam 4 din cele 6 zile în nişte ateliere improvizate în curtea liceului şi pileam plăcuţe de metal sau scriam protecţia muncii.  Era ceva sinistru, fiindcă maiştrii respectivi erau atât de lobotomaţi, încât nu ne lăsau să citim sau să facem altceva (nici măcar teme sau whatever). Celelalte 2 zile erau dedicate materiilor tehnice, care, cu excepţia desenului tehnic, acceptabil, erau ceva insuportabil, în special pentru o fată.  UTLM, MOM, rezistenţa materialelor si alte vome, vă aduceţi aminte?  Asta pentru că, la absolvirea liceului (de mate-fizică, unul dintre cele mai bune din ţară, repet), urma să primim o diplomă deosebită: cea de “prelucrător prin aşchiere”.  Cool, nu?

Deja m-am întins mult mai mult decât intenţionam, cred că nu am scris lucruri foarte interesante, nici ieşite din comun, însă am încercat să dau o impresie despre o viaţă normală a unui copil-adolescent din anii 80.  Vă invit să preluaţi subiectul, cine ştie ce iese?

Hm… Aveam un feeling…

Iata ce scrie Cărtărescu:

http://www.evz.ro/detalii/stiri/senatul-evz-o-nedreptate-908350.html

Si Manolescu:

http://www.adevarul.ro/nicolae_manolescu_-_comentarii/Ce_nu_-vrea_sa-_stie_Herta_Muller_-I_7_346235375.html

Eu una îi creditez pe ei.  Nu fiindcă n-aş fi de acord că a existat o grămadă de laşitate în România, ci pentru că nu-mi place atitudinea asta de a arunca cu noroi de sus, nediscriminatoriu.  Uite-aşa, de-a dracului ce sunt. 

Stimata doamnă a emigrat, nu ştiu ce-ar fi făcut dacă rămânea, poate ar fi avut curajul să protesteze deschis, înverşunat şi să lupte (singură?) împotriva sistemului.  Poate nu. Cert e un singur lucru: n-ar fi avut nicio şansă să ia premiul Nobel pentru literatură…

E foarte uşor să dispreţuieşti nişte victime atunci când tu ai reuşit să ieşi de sub puterea călăului.  Mi se pare incredibil că cineva care se pretinde liber nu înţelege că lipsa de libertate poate influenţa şi libertatea interioară, modifica gândirea, distorsiona etica şi sistemul de valori.  Şi dumneaei a fugit tot de frică – frica de securitate, represiune etc.  Atunci cu ce e mai bună frica ei decât frica celor ce au rămas (fără să aibă vreo cale de scăpare)?  Da, suntem un popor de 22 de milioane de laşi (minus o mână de oameni) dar suntem, din acest punct de vedere, fraţi buni cu încă nişte sute de milioane de ruşi, cehi, bulgari, albanezi, chinezi, nemţi, spanioli, italieni, cubanezi, argentinieni etc.  Sau nu ştiu eu şi, de fapt, toţi intelectualii din ţările pe care le-am menţionat au protestat în bloc împotriva regimurilor dictatoriale din ţările lor?  Şi dacă n-au făcut-o atâta amar de oameni, oare nu ne putem pune şi întrebarea dacă erau într-adevăr liberi interior s-o facă?

Back in Town

N-am avut nici chef, nici net o vreme să mai scriu nimic în vacanţă. Nici de când m-am întors nu s-a schimbat nimic în ceea ce priveşte cheful.  Până la urmă am avut tot felul de activităţi în a doua parte a preumblărilor, care nu m-au lăsat decât să termin Matei Iliescu a lui Radu Petrescu (foarte bună, btw).  Nu ştiu să descarc poze din telefon (de fapt cred că-mi lipseşte, momentan, un oarece cablu), că v-aş arăta ceva frumos (măcar nişte licurici). 

E atât de cald în Bucureşti, că-ţi vine să zaci la terase cu bere multă sau să dormi, iar pofta mea de a face orice (în special ceva care să semene a muncă) e egală cu minus infinit.  În weekend merg la mare, aşa că adio citit şi de data asta. Parcurg Cruciada copiilor a Florinei Ilis şi mi se pare mişto, am citit si Dicţionarul Mara al lui Dan Coman care mi s-a părut straniu (puţin zis) însă, oricum, mult mai ok decât m-aş fi aşteptat, kestii lacrimogene despre ce mişto e să ai copii.  Cumva apropo de asta, o postare foarte mişto la DJ pe blog despre idioţii care comentează aiurea moartea Mădălinei Manole.  Să nu prind pe vreunul că aberează despre cât de vinovată e biata femeie pe-aici, că şi-o ia de la mine grav.

Am mai vrut acum vreo două zile să scriu un articol despre percepţia românilor despre corporaţii, pornind de la acest articol al lui c sîrb, care ne prezintă un tablou viu şi reuşit al relelor corporatiste. Desigur, cu toată îndreptăţirea de a o face.  Vroiam să scriu despre ce diferit văd eu lucrurile, fiindcă eu n-am privit niciodată corporaţiile strict ca pe un mecanism (nu pentru că n-aş fi constatat tot ceea ce constată şi Cristian, ci pentru că pentru mine nu asta e important) ci mai ales prin prisma unor oameni excepţionali pe care i-am cunoscut şi care mi-au dăruit enorm ca experienţă de viaţă.  Am decis să-mi văd de treaba mea, pentru că s-ar fi putut interpreta drept o replică – şi nu era, e pur şi simplu un alt mod de a trăi într-o corporaţie, care nu neagă adevărul celor spuse de Cristian. Bine am făcut, fiindcă, iată, Cristian m-a provocat ieri direct aici ieri, titlul fiind clar o referinţă la o discuţie mai veche dintre noi, pe care, dealtfel, am şi postat-o aici. Dragă Cristian, te rog să mă ierţi că nu răspund la provocare, n-am de ce s-o fac din moment ce eu n-am susţinut niciodată că nu trebuie să criticăm, iar strugurii pentru mine nu sunt deloc acri – am trăit şi muncit în altă parte, pot s-o fac oricând, în consecinţă am şi datele şi îndreptăţirea de a critica mai abitir, poate, decât tine.  Nu sunt blazată, îmi place viaţa mea aşa cum este! 🙂 – ca să facem ceva pentru România repet c-ar fi mai bune nişte fapte.

Un circ total la bughi pe blog, tot pornind de la luciat, cu nişte comentarii absolut aiuritoare. Nu mai zic nimic în afară de bravo, Florin Iaru, senzaţional!  Intraţi şi citiţi, e suficient.

Îmi pare rău că n-am fost la Bistriţa la festival, Radu Vancu e încântat, dar aştept şi de la white noise ceva relatări 🙂

LE: a scris luiza aici foarte frumos!  Ma roade invidia 🙂

Cam atât, nu mă simt în stare să scriu despre cărţi zilele astea, realitatea e cumva şi ea departe, parcă merg prin ceaţă.

« Older entries