Într-un excelent articol despre “cazul Herta Müller vs intelectualii români”, dreaming jewel propunea să punem pe bloguri poveşti ale noastre din perioada comunistă, care să meargă pe două coordonate – unele să demonstreze cum am participat noi (chiar nevinovat sau inconştient) la menţinerea şi propăşirea sistemului – vezi participarea la Cântarea României, iar altele care să arate momentele în care ne-am prins cât de absurd era ce ne înconjoară. Mie mi s-a părut de atunci o idee excelentă, iar astăzi m-a impulsionat şi zum. Dacă suntem cu toţii sinceri, fără să încercăm să ne “scoatem” în vreun fel, poate reuşim să salvăm puţin din obrazul cam terfelit…
Din prima categorie nu pot uita întreaga sagă a “pionierilor” şi ce a reprezentat ea pentru mine şi pentru 99,99999% dintre copiii care mă înconjurau. În şcoala mea (absolut obişnuită, de cartier bucurestean muncitoresc – locuiam în infamul Pantelimon) a căpăta un “grad” în armata pionierilor însemna o recunoaştere a unor calităţi pe care le aveai. Şi la mine la şcoală calităţile astea nu erau de bun comunist sau mai ştiu eu ce, ci reflectau în 90% dintre cazuri rezultatele la învăţătură. Comandantul de detaşament era aproape inevitabil cel mai bun elev din clasă, iar comandanţii de grupe cei imediat următori. În clasa a treia, pentru că mă simpatiza profesorul care se ocupa de pionieri (avea şi ăsta o funcţie, însă nu mai ştiu cum îi zicea, poate aveţi voi idee), am fost propusă şi aleasă în careu – era o întreagă festivitate dacă vă aduceţi aminte – “locţiitor de unitate” – adică aveam şnur bleu :). Menţionez că din punct de vedere psihologic, acest lucru a însemnat enorm pentru mine, fiindcă fusesem un copil extrem de timid, iar la începutul clasei a treia s-a desfiinţat clasa în care fusesem până atunci şi a trebuit să fac faţă unei noi învăţătoare şi unor noi colegi, care aveau alte obiceiuri şi, mai ales, alte “staruri” – deci aleseseră un alt comandant de detaşament (pentru cine nu ştie, ăsta se alegea pe clasă). Nu mi-a dat prin cap nicio secundă că organizaţia aia de pionieri era un mecanism de îndobitocire în masă, fireşte, ci m-am bucurat foarte tare de popularitatea pe care am obţinut-o astfel. Nu ştiu cum era la voi, însă pentru noi, comandanţii ăştia de unitate şi locţiitorii lor erau aşa, un fel de personaje mitologice, cu toţii ne doream să-i cunoaştem şi să ne afişăm împreună cu ei, să ne dăm prieteni, deci erau funcţii extrem de râvnite. În clasa a IV-a s-a repetat scenariul, într-a V-a am fost doar comandantă de detaşament (erau doi locţiitori, unul pentru clasele primare, unul pentru cele gimnaziale, iar acesta din urmă nu era aproape nicioadată dintr-a V-a, pe motive de lipsă de autoritate :D), într-a VI-a din nou locţiitor. Între timp mai crescusem şi eu, iar chestia asta cu pionierii începuse să mi se arate în tot ridicolul ei. Înţelegeam perfect că e o prostie formală, că nu-mi pasă deloc câte sticle, borcane şi maculatură aduc bieţii copii la şcoală, că şedinţele de pionieri şi plenarele mă plictisesc teribil. Totuşi, mă fascinau în continuare luminile rampei şi avantajele pe care le aveam ca “mahăr” de pionieri, materializate în posibilitatea de a chiuli de la şcoală sub pretextul obligaţiilor “pioniereşti”. Şi am acceptat în clasa a VII-a să fiu aleasă comandantă de unitate (şefu şcolii, pentru cine nu ştie!) fără să-mi pun problema că aş face vreun compromis cu vreo conştiinţă. O să combin aici puţin cu categoria a doua şi am să vă povestesc de ce mi-a făcut, de fapt, o deosebită plăcere învestitura. În general totul era regizat dinainte – teoretic erau propuşi câte 4-5 inşi pentru fiecare funcţie, însă profesorul responsabil cu pionierii făcea clar în şedinţe anterioare cu toţi comandanţii de detaşament (practic cu toate clasele, deci) cine ar trebui să fie ales. În anul respectiv se schimbase proful responsabil, funcţia revenindu-i unei profesoare care mă antipatiza teribil (nu ştiu de ce, nu-i fusesem niciodată elevă, însă d-na Ciobanu – salutări! – nu prea înghiţea fetele în general…), deci hotărâse un alt nume. Însă, conform regiei, propunerile trebuiau făcute în faţa careului. Numele meu a ieşit la iveală, moment în care am fost votată de 2000 de copii, într-o zarvă îngrozitoare. Nu a mai avut ce face! 😀 Deci da, am profitat de sistem, chiuleam în prostie şi de la şedinţele ei, dar şi de la orele pe care le înlocuiau şi jucam baschet în curtea şcolii cu băieţii, sperând să nu mă vadă vrăjitoarea! Nu mi-am pus nicio secundă problema vreunui act de protest public împotriva sistemului de pionieri, deşi îi realizam stupiditatea, mânăriile din spate, scopul spălării pe creier (cel puţin în ultimii ani, 87 şi 88). Îl ridiculizam cum puteam, însă, într-un fel naiv, dar pervers, îi purtam însemnele (şnurul albastru) cu mândrie, pentru că, repet, numai copiii foarte buni puteau accede la funcţia respectivă. Paradoxal, eu n-am fost aleasă pe acest criteriu, ci de copii, pe criteriul popularităţii. Asta mă făcea şi mai fericită. Şi cred că mulţi copii gândeau la fel. La plenarele conduse de Poliana Cristescu (soţia lui Valentin Ceauşescu, pentru cine nu ştie) cântam, alături de ei, “UTC-iştii de azi, RFG-iştii de mâine”…
Cântarea României, o, da! Nu ştiu cum era pe la alţii, însă la noi la şcoală, din cauza profesoarei de muzică, puţin sărită, aveai două posibilităţi – ori să mergi la cor, ori să faci parte dintr-o formaţie de instrumente muzicale (sau, în fine, să-i dai un motiv al dracului de bun să nu faci nici una nici alta). Din 2500 de elevi, 1500 erau la cor. Nu ştiu dacă mă credeţi, e adevărul adevărat. După ce am refuzat aproape plângând să mai merg la coşmarul acela colectiv de cor (n-am pic de voce, totuşi am rezistat vreo doi ani), am fost obligată să merg la formaţia instrumentală şi să cânt aproape 5 ani la blockflüte. Da, am ajuns la faza pe ţară la Cântarea României cu prostia aia, pe care o făceam mecanic (n-am ştiut nicio secundă în cei 5 ani să citesc o partitură, învăţam fiecare notă după nume). Nu mi-a plăcut deloc, însă a refuza era echivalent cu a-i chema pe părinţii mei la şcoală continuu sau a alege o altă tâmpenie (gen cerc de nu ştiu ce traforaj sau să ţesem frumos) pe care o suportam şi mai puţin. Copiii nu aveau voie să fie “idle” în comunism, ci să “se implice” – observaţi vocabularul corporatist? Nu am refuzat pentru că mi-a fost frică – de notele mai mici pe care le-aş fi primit din cauză că eram recalcitrantă etc. – şi pentru că era mai comod să fac asta decât altceva. Am mai ajuns şi la faza pe municipiu cu trupa de teatru a şcolii. Asta a fost cu totul altceva, mi-a plăcut la nebunie. Nu m-am gândit nicio secundă că piesa aia pe care eu o trăiam clipă de clipă (ştiam fiecare replică a celor peste 20 de personaje, eram regizorul secundar) face parte din acelaşi sistem de îndobitocire în masă, n-aş fi refuzat s-o fac nicicum, fiindcă a fost unul dintre rarele lucruri cu adevărat frumoase făcute în anii de şcoală (în afară de tabere).
Ajungând la momentele în care realizam absurditatea sistemului. Au fost tone – şi cele de mai sus fac parte dintre ele; dar în primul rând mi se spunea (de către tata şi bunici) că “ăştia” sunt nişte porci nenorociţi, care nu dau căldură, mâncare şi libertate (în ordinea asta, din păcate) alături, evident, de interdicţia de a repeta aşa ceva în afara casei. Şi se refereau specific la comunişti şi la Ceauşescu. De fiecare dată când mă trimiteau ai mei să cumpăr “raţia” de zahăr şi ulei, la nişte cozi interminabile, la care pierdeam ore în şir. Când îmi puneam mănuşile ca să citesc, fiindcă îmi îngheţaseră pe creion făcându-mi temele (la mine în cameră erau constant 14 grade iarna). Când se întrerupea curentul, când se oprea apa caldă. Erau extrem de multe evenimente de zi cu zi, nu le mai repet, le ştie toată lumea. Pentru mine, însă au fost mici revelaţii particulare, cum a fost momentul în care am văzut prima dată, în pauza unui film la video (şi ăsta interzis, dealtfel) o reclamă la ciocolata Mars. Nu mâncasem niciodată Mars (deşi am fost printre privilegiaţi, mama avea tot felul de “relaţii”, fiind agent de turism la ONT – de exemplu băusem Coca-Cola, aveam blugi şi mâncasem ouă de ciocolată Kinder), iar când am văzut pe ecran râurile de ciocolată şi caramel, mi-am imaginat instantaneu ce viaţă frumoasă trebuie să fie într-o ţară în care există aşa ceva. Alta a fost când am citit “Cel mai iubit dintre pământeni” şi “Arta conversaţiei”, am mai spus asta pe undeva. Nu avusesem nici cea mai vagă idee de oroarea în care trăiseră oamenii în anii 50, iar asta m-a lăsat mască. Părinţii mei crescuseră în anii 60-70, aveau amândoi “origine sănătoasă” (fii de ţărani şi muncitori) şi nu ştiau sau nu erau preocupaţi deloc de perioada respectivă. Dimpotrivă, de la ei rămăsesem cu senzaţia că anii 80, cei în care trăiam eu, erau groaznici faţă de rest. Alta a fost când mi s-a explicat că trebuie să dau la medicină, nu în altă parte, fiindcă e singura meserie în care “javrele astea” nu prea au ce să-mi facă (tata nu era membru de partid şi i-au cam luat boii de la bicicletă pe tema asta, însă nici n-a putut să facă o carieră strălucită în comerţ exterior, aşa cum şi-a imaginat; pe mama au convins-o în 86 să intre în partid, altfel n-ar fi putut să fie şefă-adjunctă a agenţiei în care lucra – şi a acceptat…).
Îmi mai aduc aminte ceva hilar – în clasa a VIII-a toţi doream să ne facem mai repede utecişti fiindcă atunci am fi avut voie să renunţăm la porcăriile alea de uniforme de pionier… Nici acum nu ţin minte dacă m-au făcut utecistă sau nu, însă, oricum, în liceu am refuzat in corpore să participăm la orice activitate UTC, ceea ce ne-a atras o grămadă de scandal de la profesoara şefă UTC pe liceu, dar nicio sancţiune, fiindcă liceul meu era un fel de grotă de periferie unde erau azvârliţi mulţi profesori senzaţionali care avuseseră probleme cu establishmentul comunist. Aşa se face că devenise la sfârşitul anilor 80 unul dintre cele mai bune din ţară, cu al doilea procentaj de olimpici la matematică şi fizică după mai celebrul MF1, Liceul de informatică. Atmosfera era extrem de liberă la noi, se vorbea cu “domnule profesor”, nu tovarăşe (îmi şi imaginez moaca lui Chevo sau a lui Harry Friedmann dacă le-ar fi spus cineva tovarăşi!) iar la şedinţele cu părinţii, aceştia erau apostrofaţi cu “ştim că n-aveţi ce să le daţi de mâncare, însă ne-au înnebunit cu gogoşile de la chioşc, o să moară de la atâta ulei!”.
Vorbind de absurditatea sistemului, tot în liceu am aflat ce înseamnă “practica”. Făceam două-trei săptămâni de cursuri normale, apoi câte două de “practică”, în fiecare trimestru. Asta însemna că petreceam 4 din cele 6 zile în nişte ateliere improvizate în curtea liceului şi pileam plăcuţe de metal sau scriam protecţia muncii. Era ceva sinistru, fiindcă maiştrii respectivi erau atât de lobotomaţi, încât nu ne lăsau să citim sau să facem altceva (nici măcar teme sau whatever). Celelalte 2 zile erau dedicate materiilor tehnice, care, cu excepţia desenului tehnic, acceptabil, erau ceva insuportabil, în special pentru o fată. UTLM, MOM, rezistenţa materialelor si alte vome, vă aduceţi aminte? Asta pentru că, la absolvirea liceului (de mate-fizică, unul dintre cele mai bune din ţară, repet), urma să primim o diplomă deosebită: cea de “prelucrător prin aşchiere”. Cool, nu?
Deja m-am întins mult mai mult decât intenţionam, cred că nu am scris lucruri foarte interesante, nici ieşite din comun, însă am încercat să dau o impresie despre o viaţă normală a unui copil-adolescent din anii 80. Vă invit să preluaţi subiectul, cine ştie ce iese?
capricornk13 