Mariza, un Beijo de Saudade. Cristina Branco, Ai Vida. Reintoarcere completa la starea de emotie nealterata din copilarie si adolescenta cand poate nici nu gustasem si sigur nu muscasem barem o bucata din adevarul despre viata. in acelasi timp, definitie completa a lui. Da, numai muzica si literatura…
Romanul complet al condiţiei umane
25/11/2015 at 3:31 pm (Despre suflet si alte animale, Mircea Cărtărescu, Roman)
Solenoid – Mircea Cartarescu
Humanitas, 2015
Binge reading Solenoid, vreo 480 de pagini. De când l-am început, luni dimineaţă, nu mai pot să fac altceva, mi-e ciudă pe fiecare clipă în care-s obligată să pretind că mă interesează ce-am de lucru – acum sunt la birou, aşa că trebuie să scriu despre el, fiindcă nu pot citi.
(Nu cred că e o coincidenţă că am dat de cartea asta acum, exact când mă bântuie aceleaşi întrebări).
Nu e surprinzător că Mircea Cărtărescu a reuşit să scrie aşa ceva, întotdeauna a şi dorit, a şi ştiut că poate să dea o carte în care să cuprindă esenţa condiţiei umane.
Îmi amintesc de comentariile ignare şi sarcastice ale dulăilor de serviciu din timpul publicării Orbitorului cu privire la pretenţia lui MC de a scrie “romanul total” şi previzibilul eşec al unei atare încercări. Îmi amintesc şi mi-e milă de ei. Cât au să sufere acum, dacă vor înţelege!
Finitudinea şi lipsa de sens, cele două fundamentale temeri ale omului, tortura, frustrarea şi chinul de a le transcende, într-un chip în care nu le-aţi putut exprima sau văzut expuse niciodată – asta veţi găsi în Solenoid. Personajul principal repetă în carte că nu vrea să scrie literatură, vrea să spună adevărul, fiindcă literatura e păcăleală şi evadare. Ce face M.C., evident, este să ne ofere adevărul sub forma celei mai bune literaturi posibile.
Să nu vă apucaţi de acest roman dacă n-aţi petrecut voi înşivă timp mult meditând la cele două temeri. Să nu vă apucaţi de el nici dacă vă doriţi răspunsuri sau să rămâneţi purtaţi de iluzii.
Si n-am citit decat jumatate…
Cateva pasaje:
p. 277: Niciun roman n-a aratat vreodata un drum, toate, dar absolut toate se resorb in inutilul neant al literaturii. Lumea s-a umplut de milioane de romane care escamoteaza singurul sens pe care l-a avut scrisul vreodata: cel de a te intelege pe tine insuti pana la capat, pana-n singura camera din labirintul mintii in care n-ai voie sa patrunzi.
p. 279: Nicio carte n-are sens daca nu e o Evanghelie.
p. 282: Esti damnat pentru totdeauna dac-ai trait fericit, dac-ai fost miliardar, mare actor sau mare savant sau mare scriitor, dac-ai luat premii si-ai fost ovationat minute intregi in picioare, in sali de teatru poleite cu aur. Esti mantuit daca esti cersetorul de la capat de pod care-a dezlegat enigma, a dat raspunsul si a gasit iesirea.
p. 316: Nu am trait degeaba, imi spun in fiecare clipa a vietii mele, fiindca n-am ajuns scriitor, fiindca sunt un biet profesor de romana, fiindca n-am nici familie, nici avere, nicio noima pe lume, sau fiindca traiesc si am sa mor printre ruine, in cel mai trist oras de pe fata pamantului. Ci pentru ca mi s-a pus o intrebare la care n-am aflat raspunsul, pentru ca am cerut si nu mi s-a dat, am batut si nu mi s-a deschis, am cautat si nu am gasit. Iata ratarea care ma inspaimanta.
Am I from Austria?
31/05/2015 at 4:16 am (Despre suflet si alte animale)
Am fost in seara asta la un concert al lui Rainhard Fendrich in Heldenplatz. Vis-a-vis de palatul Hofburg, in Volksgarten, mai in inima Vienei decat aproape orice altceva. Asa cum presedintele olandez al bancii mele din Romania, desi de 12 ani in tara si casatorit de 20 cu o romanca, nu auzise in 2002 de Gabriel Liiceanu, asa nici eu nu am avut nici cea mai vaga idee pana in seara asta la ora 6 de existenta lui Fendrich. Or Fendrich e un real simbol national (cel putin pentru vienezi) si are un hit, cu titlul ‘I Am from Austria’, care e, practic, al doilea imn. In care spune (intr-un dialect la care eu, neinitiata, n-am avut desigur acces) ceva gen sunteti vai de capul vostru, dar eu va iubesc. L-as asemana cu Andries, ca idee, in Romania (mistocareala de cliseele nationale si universale, muzica acceptabila, versuri destepte).
Iar la final, cand inganam pe-acol’ cu toata lumea “I am from Austria”, mi-am dat seama brusc, socant, pentru prima oara, ca nu mint decat pe trei sferturi! Bunicul meu matern, Axente, s-a nascut in Panade, un sat din apropiere de Blaj, la 1900 si’un fartai. Idifta, muiere-sa, la fel. Supusi habsburgici sadea. E drept, bunicu’ imi povestea pana sa moara, cand eu aveam vreo 12 ani, ca grofu’ nu-l lasa sa-si pasca vacile pe pasunea de pe domeniu. Ei bine, sper ca bunicu’ Axente s-a simtit razbunat acum vreun an, cand m-a invitat un (fost, Austria a desfiintat titlurile nobiliare) conte la bal la castel. Herzog, Graf, sper sa fie totuna pentru bunica-miu, care era un mare personaj – sfatos, cum se spune pe la ei. Ca de, nepoata, talpa tarii, prima generatie incaltata, a primit invitatia galantului tanar conte de a-si freca coatele cu blazoanele si stemele – cum ar veni, pe usa din fata, nu ca servitoarea unguroaica hoata!
Axente si Idifta au avut zece copii, din care le-au trait 8. Maica-mea a fost a noua si singura din neam care s-o dus la Bucuresti la faculta. Care din frati cu bani, care cu carne cu unsoare, care cu gandu’ cel bun, au tinut-o pe ocosa familiei la scoala la Bucuresti.
N-am sa uit niciodata diminetile din Panade, cand mancam cea mai buna mancare din lume. Bunica-mea avea cuptor de paine in curte, langa sura, se trezea la 4 si cocea acele fomidabile pite ardelenesti. Cand ne trezeam, painea era inca fierbinte si o inmuiam in lapte covasat, facut din laptele muls ieri de la vacile din grajdul de sub sura. Cand ne strangeam mai multi, bunicu’ taia un vitel si mancam cu totii, 25-30 de oameni la masa pusa in sura, tocana fierbinte de vitel proaspat, dupa traditionala supa grasa de gaina cu taietei de casa.
Cand s-a insurat cel mai varstnic var al meu, au fost cinci sute de oameni invitati la caminul cultural din sat. De gatit pentru toata adunarea, am gatit noi, femeile si fetele din neam. Am curatat la crumpene, jumulit la gaini si despanusat la cucuruz doua zile, de nu-mi mai simteam nicio parte din corp, ca nu puteam sa se creada ca-s prea mandra si prea de la Bucuresti sa nu muncesc cot la cot cu femeile a caror vorba n-o pricepeam nici pe jumatate. Vorbim de anii 80 si totul decurgea perfect medieval, sunt convinsa ca obiceiurile cu stropitul casei miresei si alte traznai erau la fel ca-n urma cu 500 de ani. Relatiile – la fel.
Varul care s-a insurat atunci, in 85, e acum in Detroit. A plecat in 90, parasindu-si cariera de muncitor la celebra fabrica de la Cugir, si s-a angajat mecanic auto intr-un service. Acum e designer de motoare la GM, are secretara, case si masini, vorbeste engleza cu accent ardelenesc si si-a trimis ambii copii la colegiu. M-am intalnit acum o luna cu tatal lui, cel mai varstnic frate al mamei, 92 de ani, care imi ameninta iubitul ca inca mai poate sa franga un om in doua. Nevasta-sa, tusa Neli, 90, ne-a povestit cum a zburat singura in America sa-si vada baiatul. Exista un dumnezeu al ardelenilor, desigur… Tusa Neli nu prea stie sa citeasca (iar vorba ei in romaneste nu cred c-o intelege nimeni care n-a crescut in Ardeal), deci e un mister cum a schimbat 2 aeroporturi…
Iernile petrecute cu mama in turneu la rudele din Ardeal ascund amintiri de o nostalgie tulburatoare. Pe la 10 ani, cu doua zile inainte de revelion, am descoperit in casa matusii mele de la Tg. Mures una dintre cele mai importante carti ale copilariei mele – Ciresarii. Nu am sa uit niciodata cum am reusit sa citesc noaptea, intr-o casa cu doua camere in care dormeau opt oameni, toate cele cinci volume fara sa ma vada nimeni. Nu puteam sa ma gandesc la nimic altceva, a fost o cruciada, a fost un secret arzator, vorba lui Zweig. Ma ascunsesem in noaptea de Revelion in camera Corinei, verisoara mea, cu cartea sub cearsaf, Corina m-a gasit si m-a dus vis-a-vis la prietena ei cea mai buna, Adina. Pentru ca fetele aveau 18 ani si interesele aferente, au vorbit numai despre sex si incercau sa ma atraga in joc. Tin minte ca astazi ca, atunci cand puneau a nu stiu cata oara la magnetofon Voulez vous coucher avec moi, am reusit sa ma sustrag prin umbra, sa fug inapoi apartamentul de peste culoarul sinistrului bloc comunist, in a carui sufragerie parintii sarbatoreau in continuare, sa merg tiptil in dormitor si sa-mi-i iau in brate pe Tic si pe Victor, la ale caror aventuri visasem sa fiu parte toata seara.
La Sebes, la unchiul meu favorit, mi-au fost biciuiti in contradictoriu pentru prima oara tinerii mei nervi de adolescenta. Era o noapte de Ajun in care ningea ca-n povesti si am pornit cu varul meu cel mare si colegii lui de liceu (ei aveau 18 ani, eu aproape 14) la colindat pe la casele oamenilor. Era anul de gratie 1988 si eram indragostita lulea de acum celebrul M.M., atunci un necunoscut fermecator care-mi canta la chitara pe strada Bodesti. Seara de colinde cantate sub feresti, ale caror cuvinte le-am invatat treptat, cu fiecare casa, vreo douazeci, dupa care gazdele te invitau la palinca, vin fiert si cozonac, imi ramane in memorie ca una dintre cele mai intense experiente pe care le-am trait. Odata ce pretextul colindatului a cazut si ne-am strans acasa la unul dintre colegii varului meu pentru ceaiul dansant la care tanjeam cu totii, omagiile amoroase pe care le-am primit de la vreo patru dintre junii sebeseni m-au facut sa-mi pierd mintile si sa scriu in jurnal un naiv “oare chiar il iubesc pe…” 🙂
Pe niciunul dintre oamenii astia nu i-a bantuit niciodata, macar o secunda, vreo intrebare fundamentala despre conditia umana. Sunt un clan invincibil si de neclintit care pune (ca si americanii in ultima vreme) pret exclusiv pe biologie si fantasme traditionale (familie, copii, credinta, natiune, o versiune primitiva de morala). Inclinatiile lor artistice sunt sublime, dar lipsesc cu desavarsire. Nu au pic de simt al autoironiei, nu inteleg ca, urmandu-si orbeste propriile interese, calca adesea in picioare pana si acea morala pe care cu glorie si ardeleneasca pasiune o exalta, dar sunt plini de o culoare si un farmec carora putini din afara le pot rezista. Odraslele lor sunt raspandite prin Canada, Spania, Italia, Elvetia, Turcia sau Danemarca, dar vorbesc de fiecare data cu mine engleza, germana sau spaniola cu accent puternic de Ardeal. Caragiale s-ar distra copios. Cam atat am de spus despre Romania profunda… Cine-si aduce aminte de celalalt post al meu despre ascendenta pe linie paterna, stie ce vreau sa spun.
Uneori viata e de-o ironie de-a dreptul incredibila. I am from Austria… Serios?
Despre feminism
07/02/2014 at 1:22 am (Despre suflet si alte animale)
Am întâlnit în cele patru decenii de vieţuit exact două categorii de oameni pe care le consider oarecum “feministe”. Asta daca propunem a intelege prin feminism apreciere conştientă, reală faţă de femei, nu militantismul găunos, beligerant şi definit prin procedee de opoziţie al feminizdelor de serviciu.
Nu neg utilitatea social-economică a mişcării în secolul XX, dar cred că s-a depăşit momentul şi mai cred că orice om lucid şi conştient se simte deranjat de excese. Presupun că au întrucâtva dreptate cei care susţin că muierile “intelectuale” resimt şi imediat resent conduita firească de budoar ca inegalitate, că de acolo pornesc frustrările, insecurităţile… şi dă-i şi luptă neicusorule… Dar mie mi se pare amuzantă credinţa şi atitudinea respectivă din partea ambelor părţi. A bărbaţilor, care susţin că suntem cu toatele umilite şi frustrate fiindcă suntem conştiente că satisfacţia lor sexuală nu poate fi deplină decât dacă femeia e folosită, înfrântă, tratată ca obiect, ca instrument al plăcerii. Că ne doare la sensibilitate şi cerebel că suntem penetrate şi îngenunchiate. Precum si cea a femeilor care o iau în serios (şi se iau prea în serios) şi inventează teorii şi mişcări pentru a demonstra ba că nu-i aşa, ba că nu înţeleg ei unde stă de fapt puterea, ba că de fapt femeilor le e atat de senzational orgasmul incat nimic nu mai conteaza – nimerind în gol şi penibil. E distractiv să vezi că, în loc să accepte realitatea, s-o traiasca, va sa zica, de-a binelea, ambele sexe (sau, in fine, reprezentantii alfabetizati cu pretentii de intelectuali ai fiecarui sex) teoretizeaza si incearca sa-si gaseasca justificari pentru turpitudine ori frustrare – va las sa alegeti care cum si ce :). Termeni pe care, oricum, niciun umanoid cu mintea intreaga nu-i asociaza decat ulterior si subsecvent analizei si rationalizarii emotiilor si senzatiilor resimtite in timpul actului propriu-zis.
Spuneam, deci, de doua tipuri de “feministi”. Primul e reprezentat de o mana de femei, in general trecute de 45 de ani. Cucoane tacute, discrete, cu o limpezime anume in priviri. Cunoscatorii le remarca uneori – desi niciodata nu apar in centrul atentiei. Nu fac gesturi largi, nu spun mare lucru, se misca umbrit, dar daca nelinistea, frustrarea sau disperarea ta au nevoie de salas si ai undeva in tine grauntele de umilinta si gratitudine pe care ar trebui sa-l ai, iti transmit negresit un curent subteran si li te alaturi, coplesit de aripa lor muta, si tamp-bucuros ca cineva, in sfarsit, te-a ghicit in spatele mastii. Eu le numesc feministe nu fiindc-ar milita pentru drepturile femeii (nici nu le trece prin cap!), ci fiindca fac cinste numelui sau, ma rog, statuii create in imaginarul nostru pervertit, prin echilibrul pe care-l au, empatia lucida fara de compromis si smiorcaiala, gratia cu care-si camufleaza durerile si capacitatea de a darui stiind ca nici nu li se cuvine si nici nu vor primi probabil, dealtfel, nimic in schimb.
Al doilea tip de feministi adevarati, dupa mine, e compus din niste barbati perceputi, in general, drept “machos” (a nu se confunda cu parvenitul roman de fratelli). Barbati care au si avut si iubit si inselat si adorat si tavalit si dispretuit si umilit si idolatrizat o gramada de femei. Doriti, inteligenti, scarbosi, necrutatori, sclipitori, aroganti. Dar tipi care au avut curajul sa-si urmeze vocatia sau visul si care nu accepta alaturi de ei, pe termen lung, decat oameni care sa-i duca mai departe, oameni care accepta adevarurile spuse in fata, oameni care au, la randul lor, curajul sa se priveasca in oglinda si sa se schimbe daca imaginea e nesigura, zgrunturoasa sau sordida. Iar daca nevestele sau iubitele lor nu intra in categoria asta, atunci sunt date la o parte, tough luck. Barbati care dau cu pumnul in masa si trantesc usa atunci cand te smiorcai din lasitate, cand te prefaci, cand nu stii cine esti, cand nu faci nimic sa afli. Astia sunt barbatii care respecta cu adevarat femeile, fiindca doar ei le trateaza in mod real de la egal la egal. Asa cum ar trata pe oricine. Nu mimoze care iarta si “inteleg” capriciile tuturor toantelor fiindca “sunt femei”, ci barbati care stiu ce vor de la ei insisi si nu se multumesc cu putin.
Probabil nazuinta mea secreta e sa izbutesc o combinatie intre cele doua categorii… Va anunt cand imi iese 😀
Liviu Radu
02/10/2013 at 5:48 pm (Despre suflet si alte animale, Fantasy, SF)
Aţi putut citi aici pe blog despre seria fantasy cu Waldemar, iele şi zmei a lui Liviu, precum şi prezentări sumare ale unor povestiri scurte din diverse antologii science-fiction şi fantasy. Este un autor cu o energie debordantă. A debutat în 1993 în revista Quasar cu povestirea Faţa nevăzută a planetei Marte şi de atunci, din ce ştiu eu, a publicat, pe lângă cele trei romane fantasy din seria de mai sus, încă şapte romane (Trip-Tic, Opţiunea, Spaime, Modificatorii, Chestionar pentru doamne care au fost secretarele unor bărbaţi foarte cumsecade, Vânzoleli nocturne, Armata moliilor), trei volume de proză scurtă (Povestiri fantastice, Ghicit de seară şi Singur pe Ormuza) plus alte povestiri în volume separate, o carte non-fiction (Manipularea maselor – cazuri celebre din ultimul mileniu) şi a colaborat la numeroase antologii (Nemira ’96, Plaja nudiştilor – 1999, Don Quijote, Prostituata şi alte personaje – 2000, Timpul eroilor – 2001, România SF 2001, Alte lumi, alte legende (2002), AtelierKult: povestiri fantastice (2005), Millenium 1, Millenium 2: şase ani de ficţiuni, Dansând pe Marte şi alte povestiri fantastice, Alte ţărmuri (2009).
Am pus în albastru volumele citite de mine – cred că 9 cărţi, din care patru exclusiv ale sale, sunt suficiente pentru a avea o părere pertinentă. Şi părerea asta e foarte bună! Trei lucruri îmi plac în mod deosebit în proza lui Liviu Radu. Primul este stilul personal, plin de umor de bună calitate, în care valorifică speciile fantastice din folclorul românesc, al doilea vastele cunoştinţe şi pasiunea pentru istorie, evidente în elaborarea uneia dintre temele sale favorite, istoriile alternative. Al treilea e cel mai important: atitudinea, felul în care autorul se poziţionează, în opinia mea destul greu de găsit printre scriitori. În loc de obişnuitul narcisism, în loc să să ne uimească prin tururile sale de forţă, să facă de exemplu demonstraţii de câtă istorie sau fizică ştie, să se lase “purtat de aripile talentului”, pentru Liviu e important să ne spună o poveste, să ne transmită un mesaj. Cu intuiţia cuiva care a trecut prin experienţe esenţiale ale vieţii şi simte că, dacă exprimă trăirile respective inteligibil pentru noi, dacă împărtăşeşte vibraţia, căldura, înţelegerea sa, nu îşi împlineşte un vis personal, ci îşi face o datorie pe care o are în faţa lui însuşi şi a eternităţii, dă înapoi ceva din graţia de care a avut parte. Alege de fiecare dată conştient modalităţi simple de comunicare, un fir narativ relativ uşor de urmărit şi înţeles, pentru a atinge inevitabil teme esenţiale pentru om şi experienţa lui în lume. Un cititor român tinerel, intelectual şi “sofisticat”, care caută tehnici insolite, filozofie şi “greutate” l-ar putea găsi pueril pe pegasul Kostik din Armata moliilor, ar putea găsi didactice alegerile morale ale personajelor lui Liviu. Mie personal înţelegerea, admiraţia şi modestia cu care autorul îşi priveşte semenii, uimirea şi recunoştinţa pe care le exprimă pentru miracolul vieţii şi al adevărului îmi încălzesc inima de fiecare dată.
Constat c-am ajuns fără să-mi dau seama la ceea ce-mi propusesem de fapt să scriu aici – despre bucuria mea că-l cunosc pe Liviu Radu în carne şi oase. Fiindcă nu ştiu dacă ultima frază din paragraful precedent mi-a fost inspirată de ce a scris… sau mai degrabă de experienţa întâlnirilor cu dumnealui. E foarte dificil să scrii despre cineva pe care-l admiri necondiţionat fără să cazi în patetisme, aşa că rog să fiu iertată şi rog pentru beneficiul îndoielii – în cazul în care ce veţi citi o să pară exagerat e vina neputinţei mele de exprimare 🙂 Am simţit nevoia să scriu despre omul Liviu Radu în timp ce-i citeam Armata moliilor, pentru că actul lecturii m-a făcut să-i retrăiesc foarte viu prezenţa. E o legătură foarte puternică între ce-ţi transmite de pe hârtie şi ce-ţi transmite când îţi vorbeşte, mi se pare rar şi uimitor. Este un om pe atât de lipsit de ostentaţie pe cât de plin de farmec. Ai senzaţia că te aşezi lângă o apă liniştită, care îţi oferă o reflexie a propriului chip mai limpede şi mult mai frumoasă decât ce ştiai tu. Erudiţie, eleganţă şi rafinament al spiritului desăvârşite camuflate de o modestie reală, profundă. De fapt nu ştiu dacă se numeşte modestie – nu lipseşte conştiinţa propriei valori, ci lipseşte ceea ce în engleză se numeşte “self-righteousness”, exprimată prin nevoia de a afişa această valoare, de a demonstra că ştii, că poţi, că ai dreptate, că eşti superior. Este limpede că pentru Liviu a fi mândru că eşti frumos, deştept, cult sau moral e ca şi cum ai fi mândru că porţi 43 la pantof, e limpede că trăieşte această credinţă, nu doar că ştie c-aşa ar fi bine. În schimb căldura cu care întâmpină pe oricine (chiar dacă oricinele-ar fi departe de imaginea de mai sus!), deschiderea, înţelegerea şi bunătatea de pe chip şi din zâmbet sunt pe de o parte un balsam şi pe de altă parte complet molipsitoare! Cum să mai fii încrâncenat? De ce să mai fii sarcastic? Dăruieşte cu suflet de copil, dacă are de făcut o critică e neapărat însoţită de părţile bune, e complet lipsit de ipocrizie când oferă admiraţie cuiva. E o prezenţă care face foarte mult bine, aduce bucurie, aduce mângâiere. Fricile ascunse prin fiecare dintre noi se cam risipesc în preajma lui Liviu; şi nu din motivul clasic, fiindcă toţi ne topim când ne admiră cineva şi ne grăbim să şi credem… ci fiindcă ne simţim automat mai buni, având şansa şi privilegiul să împărtăşim ce e de-adevăratelea prin noi. Asta reuşeşte să descopere şi să aducă la iveală un om ca Liviu – şi nu mi se pare puţin lucru!
Nostalgii
06/09/2013 at 4:09 pm (Despre suflet si alte animale)
Acum 27 de ani stateam un pic mai sus si cu cateva balcoane mai la stanga de sezlongul de pe care clapacesc acum. De vizavi, din restaurantul de la Vega, nu se auzea trupa asta buna, buna, care a trecut la coveruri Edith Piaf dupa Collins si ABBA, ci, probabil, ceva gen Savoy sau Mirabela Dauer – mai aveau douazeci de minute pana sa inchida si, in mod sigur, nu erau atatea lumini pe plaja. Lipsea elegantul Vintage beach cocktail bar din fata piscinei, de pe nisip, iar conceptele de wi-fi, laptop sau ajuns de la Viena aici in 4 ore imi erau straine. Sau, nu, cred ca ma apucasem deja de citit SF… Nu ma pregateam nici sa ma duc la culcare din cauza de turneul de bridge de dimineatza. Nu numai fiindca nu invatasem inca sa joc sau nu m-ar fi lasat tata 🙂 cu adultii la masa, ci si fiindca pe-atunci concursurile de bridge devenisera deja amintiri sau dorinte… Conducerea de partid si de stat fusese de parere ca-s prea multi indivizi cu creier in acelasi loc!
Da, aici, in hotelul Alcor din Mamaia mi-am petrecut o luna din vara lui 86, inclusiv cele interminabile 57 de secunde ale cutremurului din august. Mi se pare ireal, zugraveala exterioara, obiectele sanitare si faianta s-au pastrat neschimbate. Chelneritele din restaurant arata si ele ca si cum e posibil sa fi trecut prin cele 27 de veri tot in locul asta!
E o senzatie indescriptibila, imi amintesc cu precizie, de fapt retraiesc ganduri, sperante, visuri de atunci in alternanta cu cele prezente… Si stiu sigur c-o sa ma trezesc intr-una din dimineti sa vad rasaritul de pe balcon, ca sa intregesc paralela sau sa inchid cercul 🙂 Perceptia timpului mi-e complet distorsionata, mintea e muta, habar n-am daca si cand gust farmecul noptii de azi sau al celor de ieri, dar e bine… E foarte, foarte bine…
Mamaia, 30 august
Despre sondaj şi alţi iezi din mintea caprei cu corn
15/02/2013 at 5:36 pm (Despre suflet si alte animale, Sondaje)
Cred că rezultatele sondajului cu definiţia sinelui nu se vor mai schimba cine ştie ce (oricum habar n-am să-l închid şi nici nu vreau, nu mai ţin minte dacă i-am pus termen de expirare sau nu), aşa că e safe să spun acum câteva vorbe despre.
Nu am avut intenţia să fac vreo mare filozofie eu la temă, că n-am competenţa necesară, ci l-am creat din pură curiozitate. A pornit de la o discuţie pe care am avut-o. Partenerul de dialog a opinat că lumea în general ar alege personalitatea la o astfel de întrebare, eu n-am vrut să cred aşa ceva, aşa că am ales blogul ca laborator pentru experiment. Iată că preopinentul e, evident, un mai bun cunoscător al naturii umane decât mine! Până acum câştigătoare detaşată e personalitatea, cu 22 de voturi, urmată de creier/minte cu 14 şi suflet cu 13.
Am să notez câteva lucruri care mi-au trecut prin cap cu ocazia clasamentului şi a comentariilor primite:
- lumea e mai preocupată de ceea ce proiectează în exterior decât aplecată spre sondarea propriului interior, autoreflecţie, autoanaliză; altfel nu se poate explica nicicum predominanţa personalităţii în răspunsuri; mi se pare atât de ciudat… e ca şi cum ai spune că eşti fericit dacă ceilalţi percep că eşti fericit sau dacă te comporţi ca şi cum ai fi, că eşti bun dacă ceilalţi percep că eşti bun, etc…
- mă întreb foarte serios dacă aş fi primit aceleaşi procentaje dacă aş fi făcut parte din altă cultură; România în care a crescut generaţia mea e obsedată de inteligenţă, competitivitate, sharpness; e o caracteristică a ţărilor amărâte şi sărace, în care părinţii sunt obsedaţi de educaţia copiiilor, ca singura şansă spre un “mai bine” pe care nici nu ştiu să-l definească, însă probabil e mai degrabă material… nu ştiu dacă greşesc prea tare crezând că numai la un sondaj scris în româneşte pentru români creierul/mintea ar putea ieşi pe locul 2 la definiţia sinelui! adevărat, “sufletul” e o noţiune extrem de vagă…
- the charity shop mi-a lăsat un răspuns complex, punctând necesitatea de a defini dacă trebuie răspuns la “cine sunt eu pentru ceilalţi sau pentru mine”; fair enough, dar mie personal, dac-aş fi văzut această întrebare, nu mi-ar fi trecut niciodată prin cap că definiţia sinelui poate fi cerută altfel decât din perspectiva mea… să fie şi asta o caracteristică românească? obsesia asta în legătură cu percepţia celorlalţi, relativizarea perspectivelor?
- s-au dat şi păreri care încorporau toate variantele – iarăşi fair enough, dar mi se pare the easy way out 🙂 adică mi se pare că cei care răspund aşa nu şi-au pus niciodată întrebarea asta în mod serios înainte, n-au nicio părere definită, altfel e imposibil să nu înclini fie spre unul dintre răspunsuri, cu rezervele de rigoare, fie spre “other” – însă cei care au pus “other” n-au explicat… păcat, mi-ar fi plăcut să ştiu 🙂
- n-am nicio concluzie, nu deţin răspunsul, nici vreun adevăr absolut; dacă sunteţi curioşi, dintre variantele prezentate de mine eu aş fi ales-o pe cea sufletul
Mă interesează subiectul, aşa că se acceptă cu recunoştinţă recomandări de surse de înţelepciune – fie ele cărţi, oameni, idei, întrebări, strategii şi tactici de căutare.
A Beautiful Song for a Beautiful Day
13/01/2013 at 3:59 pm (Despre suflet si alte animale)
Asa, de 13 ianuarie, in 2013, cand am cumulat 13×3! 🙂 Bucurati-va de cantecul asta minunat si traiti fiecare clipa ca si cum ar fi ziua voastra in fiecare zi (pentru ca este!).
Jesus Was A Capricorn
24/12/2012 at 5:33 pm (Despre suflet si alte animale)
Please do not let the apparent arrogance of the title deceive you. Far from being an attempt to appropriate the qualities of Jesus’ spirit, my having thought of it is rather an expression of awe, wonder and gratitude. Believer or non believer, any human being possessing what they suppose to be a trace of a soul will feel deep emotion when thinking of Jesus. If for no other reason, at least because he is the lead character of such an awesome story! Beyond this cliche you must have heard a thousand times, I feel the most important and meaningful present from our great Capricorn predecessor is the message that we can and should listen to our heart. Go down the inner path, uncover the treasure that lies within, experience the present, embrace yourself. The ultimate consequence will be pure, unconditional love.
Merry Christmas!
Craciun fericit!
capricornk13 