Bazar – că iarăşi n-am terminat cărţi

Fiindcă merge greu cititul în germană 🙂 şi abia sunt pe la jumătatea cărţii bulgarului, care nu e rea deloc dealtfel.  În paralel trag seara la culcare de câte zece pagini din A Dance with Dragons, n-aş fi crezut că e chiar atât de trenantă.  Citesc poezii de-a valma, cum apuc, niciodată un volum de la cap la coadă fiindcă n-am avut, cumva, o oră complet liberă în care să nu dorm de săptămâni întregi.  Asta fiindcă nici nu mi-am propus, ca să fie clar, ceea ce înseamnă că n-am avut stare.  Am cam trăit în loc să citesc de o vreme, mărturisesc! 

În seara asta plictiseală maximă, petrecerea de Crăciun a companiei.  Cum sunt într-o tură de antibiotice, nici măcar nu pot să mă ameţesc niţeluş, aşa că sictireala obişnuită se va dubla.  Singura fază mişto va fi să le fac fotografii colegilor care se fac praf, în caz că austriecii se vor dezbrăca de caracter, ceea ce nu este foarte probabil.  Cred că tot cu est-europenii noştri rămân, iar asta n-are niciun haz, că ăştia ţin la băutură.  Sper să fie un loc normal, în care se fumează, că altfel plec acasă cât ai zice peşte după ce ciugulesc din kestiile interesante – avantajul la petrecerile astea e că mâncarea e ireproşabilă.

Mâine e sărbătoare în Austria, aşa că e o ocazie excelentă de a colinda târgurile de Crăciun (nu alea celebre pline de japonezi şi ruşi, sunt unele ascunse pe străduţe înguste) şi de a bea o juma de cană de vin fiert – cam atât cred că-mi pot permite între antibioticul de dimineaţă şi cel de seara!  Din păcate magazinele nu sunt deschise, aşa că va trebui să cumpăr puţinele cadouri care-mi trebuie tot în weekend, la un loc cu hoardele de turişti care năvălesc aici în acelaşi scop.  Dar e aşa de frumos pe stradă, că nu mai contează!  Păcat că încă n-a nins.

Mă gândeam zilele astea cât de cool e să ai prieteni cu care chiar poţi comunica orice, cărora chiar le pasă şi care te suportă chiar dacă le dai ‘jde telefoane interminabile în care le povesteşti despre aventurile tale – care evident sunt nimicuri pentru ei, că fiecare are dramele lui.  Sau cu care staaaaai la taclale zile întregi, după care taci juma de zi, în aceeaşi cameră şi totul e în regulă.  Sau cu care nu vorbeşti juma de an, dar asta n-are nicio importanţă, nimeni nu se supără şi nimeni nu reproşează, continuă absolut natural.  Iar toate astea se combină foarte bine.

Şi ce mă amuză că însemnarea asta n-are nici cap nici coadă! 🙂 Be happy, people, you deserve it!

Pierdută prin timp

Am crezut până şi eu c-am abandonat de tot blogul ăsta, ce să mai zic de voi?  Mă rog, am citit undeva de curând că nu trebuie niciodată să te scuzi când faci pauză de postări pe blog (de unde şi până unde regulile astea, beats me!) aşa că trec repede să vă povestesc puţin despre ce şi cum s-a întâmplat pe la evenimentele literare din Viena pe care le-am semnalat aici, nu de alta, dar am ambiţia să scriu şi despre nişte cărţi, totuşi, în seara asta, în cazul în care mai am energie.

Mircea Cărtărescu a citit poezie sâmbătă seara, pe 5,  la Teatrul Odeon de pe Taborstrasse, iar duminică din Orbitor – Corpul, în acelaşi loc.  Sâmbătă nu aveam cum să merg oricum, iar duminică am ajuns la spartul târgului, pentru că încurcasem orele.  Fiind un eveniment cu mulţi invitaţi, a fost foarte multă lume, sala teatrului era plină ochi, aşa că n-aş putea să spun câţi oameni veniseră pentru MC special sau pentru alţii.  În orice caz erau o grămadă de români prin preajmă.  Am reuşit să schimb două vorbe cu MC, îmbrăcat deja şi pe picior de plecare.  Nu aveam niciunul dintre volume la mine ca să cer autografe, nu prea ar fi avut sens, eu cam detest oricum să deranjez oamenii cu aşa ceva, dar am discutat despre întâlnirea sa de la Berlin cu zum, care mi-a dat şi mie curajul să-l abordez aici.  O să-i dezamăgesc pe detractorii lui, spunându-vă că n-a fost nici arogant, nici scorţos, nici preţios, nici afectat, ci per-fect normal – plăcut şi zâmbitor, deşi era, presupun, foarte obosit.  A amintit de “vremea teroristei“, ceea ce m-a făcut şi pe mine să zâmbesc cu drag – e o instituţie luciat, ce mai!

Săptămâna trecută a fost un adevărat maraton literar românesc organizat de ICR la sediul de pe Argentinierstrasse, la care, din păcate, a participat mult mai puţină lume decât mă aşteptam – cel puţin în prima seară în care am fost, când a citit şi povestit Gabriela Adameşteanu.  Poate pentru că era luni.

Săptămână grea fiindcă eu am pornit-o deja de duminică, ziua sosirii celor trei scriitori români la Viena.  Mă întâlnisem cu Marin la o cafea de după amiază, l-am condus până la hotel, unde ne-am întâlnit cu Gabriela Adameşteanu, Adriana Bittel şi Ernest Wichner, scriitor de origine germană, plecat din România în anii 70, director al Literatur Haus Berlin, un personaj absolut fascinant – este şi traducător în germană din literatura română.  D-na Bendovski, directoarea ICR Viena, a fost o gazdă impecabilă, m-a primit şi pe mine care mă lipisem de grup ca râia, aşa că am savurat o cafea şi discuţii mai mult sau mai puţin organizatorice până pe seară.  Apoi am fost la o cină liniştită într-un restaurant tradiţional de pe lângă institut, în zona Belvedere, unde se află, dealtfel şi Ambasada română, cu Marin, d-na Bittel şi dl. Wichner.  Doamna Bittel este absolut fermecătoare, de un umor extraordinar, cu o tinereţe în priviri şi cuvinte care te lasă lat.  Făceau un trio grozav cu dl. Wichner, calm, spiritual şi cu un delicios uşor accent german şi cu Marin, cu blândeţea lui combinată cu o intransigenţă totală atunci când vine vorba de poezie şi tot ce ţine de ea 🙂  În orice caz, vorbeam de parcă ne-am fi cunoscut cu toţii de cel puţin trei vieţi.

Luni seara, după lectura d-nei Adameşteanu, ne-am retras fără cele două doamne, cărora le era frig şi somn, la poveşti într-un alt restaurant tradiţional, de data asta unul frumos şi plin până la 1 noaptea (aviz celor care spun că Viena doarme!) împreună cu o prietenă de-a lui Marin, Anca,  traducătoare care locuieşte la Amsterdam.  De marţi până joi n-am avut eu cum să merg la lecturi, având obligaţii prin alte părţi, însă joi m-am alăturat după o cină obligatorie din cadrul unui eveniment de-al meu de birou, lui Marin, Ernest şi Georg Aesch, celălalt participant la eveniment, şi dânsul traducător din română, locuind în Germania de nişte zeci de ani, care terminau seara într-un bar simpatic din aceeaşi zonă.  O atmosferă grozavă şi o seară de ţinut minte, plină de bucurie şi de poveşti.  Vineri seară, după o extrem de interesantă convorbire despre traductologie la ICR cu d-na profesor Marta Jeanrenaud de la Universitatea din Iaşi, d-nii Wichner şi Aesch, am avut bucuria de a merge cu toţii, inclusiv d-nele Adameşteanu şi Bittel de această dată, la cină.  Conversaţiile au fost extrem de interesante pentru mine, nu în ultimul rând pentru că dl. Wichner ne-a relatat, cu exasperare şi umor, povestiri despre securiştii de la universitatea din Banat unde fusese coleg cu Herta Müller sau saga interminabilă prin care a trecut prin România pentru a obţine nişte date relevante despre biografia lui Max Blecher, atunci când i-a tradus prima carte în germană.  Am primit, tot în seara respectivă, “Dăruieşte-ţi o zi de vacanţă” de la d-na Adameşteanu, aşa că acum am şi un exemplar cu autograf.  Cu modestia caracteristică, că întrebase în prima seară dacă am vreo carte de-a dumneaei!!! Evident că le aveam pe toate, dealtfel despre cartea primită am scris una dintre primele mele însemnări pe blog, în februarie 2008 – deci o am chiar aici la Viena, acum, în dublu exemplar…

Desigur că în tot timpul ăsta cel mai mult am stat de poveşti cu Marin, despre poezie, iubire, literatură şi, evident, prietenii Dan Coman (căruia îi mulţumesc mult pentru “ghinga”, am primit-o în bună stare, deja citit mult din ea, incredibilă!), John Partene, Radu Vancu, Ana Alfianu, Ana Dragu sau Vasile Leac sau white noise sau Claudiu Komartin.  Pentru mine a fost minunat, sper să nu-l fi plictisit prea tare pe Marin şi, mai ales, sper să ne întâlnim într-o bună zi cu toţii şi încă alţii, eventual la Bistriţa la festival. 

Cum îi tot repetam lui Marin, probabil am avut cea mai bună idee din viaţa mea când mi-am făcut blog, din cauza şansei de a-i cunoaşte pe aceşti oameni care-mi fac viaţa mai bună decât ar fi putut fi altfel, în toate direcţiile la care mă pot gândi.

Moşmondeli

Mă gândesc, destul de vinovată, la însemnarea despre Corp pe care nu mă îndemn deloc s-o scriu.  Acum sunt pe la sfertul Aripii drepte, însă merge încet şi cu sincope.  Între timp am citit Rădăcina de bucsau aproape până la capăt – sper să scriu o însemnare coerentă la un moment dat, pentru că mi se pare excepţională.  De două zile m-am apucat şi de O limbă comună a lui Sorin Stoica (Rădăcina e puţin plecată de acasă!) şi vreau să cer socoteală lumii literare!  De ce nu este băiatul ăsta cunoscut?  Dacă nu era Florin Lăzărescu probabil n-aş fi auzit niciodată de el – şi este una dintre cele mai cool surprize din ultima vreme!  Dacă vreţi umor necăznit şi inteligent, sinceritate şi spontaneitate fără tuşe de vulgaritate, poveste şi o voce unică, citiţi-l pe Sorin Stoica. 

Printre picături, în paralel cu Orbitor, când eram prea obosită ca să mă concentrez, am recitit Cel mai iubit dintre pământeni.  Poate-mi spune şi mie cineva de ce am fost eu atât de fascinată de cartea asta timp de 15 ani…

Cum într-o seară am descoperit “Sub pecetea tainei” a lui Mateiu, pe care n-o citisem, şi mi s-a părut o bijuterie rară, mi-a făcut poftă de Crai – am cartea la Bucureşti, însă mi-a dat mulliganoglu un link la ea in format electronic.  Mă mai delectez cu câte 5-6 pagini când am o stare propice, mi se par ca un vin bun şi vechi, care trebuie degustat pe îndelete…

Între timp la Viena s-a făcut mai cald decât la Bucureşti, aşa că m-am preumblat prin parcuri şi alei 🙂 sâmbătă şi ieri, întinzându-mă la soare şi povestind ca nişte mori stricate cu un prieten bun sosit în vizită.  Bine c-am apucat să mă bucur de căldură acum, fiindcă în weekend, când plec la Londra, o să fie…ca la Londra, adică 12-14 grade şi ploaie jumătate de zi – aceeaşi prognoză de sâmbătă până marţi dimineaţa când revin.  Sper să reuşesc să fac nişte fotografii cât de cât ok şi să postez şi aici câteva. 

Abia aştept să se coacă cireşele.  Unul dintre puţinele lucruri pe care le regret din România este piaţa în care mă opream în drum spre casă ori spre care purcedeam sâmbătă dimineaţa să iau legume şi fructe adevărate, cu gust,  şi flori din grădinile ţărăncilor (în special toamna).  Aici dai o avere dacă vrei să ai flori proaspete în casă, iar freziile – florile mele preferate – nu au miros 😦

In sfarsit, primavara

Absenta mea de pe blog de o vreme nu se datoreaza niciunui eveniment misterios, nici faptului ca m-am plictisit de blogareala, ci mai degraba unei lipse cronice de timp dublata de un fel de spleen, asa, de nervi ca nu se mai termina odata frigul.  A fost de-a dreptul deprimant aici, mai aveam cate o zi-doua insorite, dupa care urma, inevitabil, o noua zi cu 7-8 grade, urata si trista, care-ti taia orice chef.  In special in weekend erau zilele astea idioate – nici n-am iesit din casa weekendul trecut, desi imi propusesem sa merg sa vad expozitia lui HR Giger – bine ca e aici pana prin mai. 

De ieri, insa, vremea e splendida. Am traversat ieri de doua ori Stadtpark (e asezat convenabil intre doua sedii ale noastre si am profitat de o intalnire in celalalt) si nu mi-a venit sa cred c-au inflorit, in sfarsit, copacii si ca treaba asta ma face sa ma simt atat de bine!  Astazi se pare ca vom avea 20 de grade, asa ca primul lucru pe care l-am facut de dimineata a fost sa ma grabesc sa-mi ud jardinierele de pe balcon, in care am plantat sambata trecuta diverse floricele (inca n-au incoltit, le tin pumnii si vorbesc cu ele!).

Aseara mi-am cumparat de la Spar 3 buchete superbe de lalele, galbene, movulii si rozalii cu alb, care imi inveselesc de minune livingul, am vorbit nitzel si cu noua mea colocatara, o yucca si ma pregatesc sa-i aduc niste prietene – am ochit o dracena de toata frumusetea si inca o planta care habar n-am cum se numeste, dar e simpatica foc. 

Citesc de doua saptamani la Orbitor, am inceput alaltaieri Corpul si constat, ca si la prima lectura, ca e o carte careia trebuie sa i te dedici cu totul, altfel te pierzi si e pacat.  Fac mici pauze din cand in cand in care citesc tampenii de spalat pe creier (am la activ ultimul Dan Brown si o Rodica Ojog Brasoveanu, daca va puteti imagina asa ceva) insa, oricum, am atat de putin timp, incat pana si asta e o performanta – practic o ora sau doua libere pe zi, in cazul in care nu am musafiri (si am avut aproape continuu de trei saptamani incoace).  Am revazut cateva filme vechi si dragi – Don Juan de Marco, Atractie fatala, Das Leben der Anderen – si unul nou, oscarizatul The King’s Speech, care mi-a placut foarte mult (bine, nu era greu sa ma convinga nimeni pe mine de valoarea lui Colin Firth si a lui Geoffrey Rush).  Am mai vazut si o haiosenie completa de block-buster cu Bruce Willis, Morgan Freeman, John Malkovich si Helen Mirren, iar apoi o bijuterie pe care, culmea, n-o vazusem, probabil singurul film al lui Pacino pe care il ignorasem, Carlito’s Way.  Pentru seara asta mi-am programat Black Swan, incercand sa-mi infrang adanca antipatie inexplicabila pe care o am pentru Natalie Portman.  Nu am avut deloc timp si dispozitie sa continuu Aisbergul lui Gheorghe Craciun, insa maine cred c-am sa-mi mai iau carnetul de notite si sa continuu cu el.  Ma simt foarte vinovata si ca n-am mai pus mana pe germana deloc, fir-ar sa fie, ce enervant mi se pare c-am facut la scoala numai engleza (de care n-aveam nevoie, ca eram la ani-lumina departare de ce se preda pe-acolo) si franceza pe care puteam s-o invat bine-mersi singura, cum am facut cu spaniola si cu italiana. E cumplit sa te apuci de germana de la zero cand esti trecut de 30 de ani si memoria ta e praf!

Dar sa lasam lamentarile la o parte, astazi este o zi splendida si, dupa ce merg sa ma misc putin la gym, am sa ies cu cartea la o terasa, ca orice vienez care se respecta.  Si da, ma voi abtine de la shopping aberant, fiindca m-am hotarat sa plec in mai un weekend prelungit la Londra, ca sa umplu cu ceva placut intervalul dintre calatoria acasa de Pasti si urmatoarea calatorie programata pentru iunie la Roma.  Iubesc tare mult orasele astea doua, probabil ar fi la bataie pentru primul loc in inima mea, daca n-ar fi intervenit subtil Lisabona, care m-a cucerit definitiv.  Dar las revederea Lisabonei pentru mai tarziu, poate anul asta, poate la anul, mai vedem. 

Cum n-am despre ce carti sa scriu, pana termin Orbitorul (si nici atunci nu sunt convinsa c-as putea scrie ceva inteligibil despre el, o invidiez teribil pe dreaming jewel, care a reusit), probabil va voi mai plictisi o vreme cu insemnari de-astea banale, despre nimic.  Dar eu ma bucur tare de nimicurile astea si de viata, asa ca nu va ramane decat sa ma ocoliti daca ma gasiti neinteresanta zilele astea! 🙂

Timp!

M-am lenevit de tot în ultima vreme, nu mai scriu aproape nimic pe blog, dar mai rău este că nici n-am mai terminat nimic. Citesc “The Book of the New Sun” a lui Wolfe şi mi se pare foarte grea.  Nu mă prinde, mi se pare foarte pretenţioasă, bine scrisă, profundă, însă nu e o carte de citit în metrou – şi numai în metrou şi în avion mai apuc. În schimb cumpăr… a venit Humanitas (care face 20 de ani, să trăiască) la noi la birou cu un stand de cărţi şi mi-am luat cadou vreo 12 de 8 martie, aşa.  În două tranşe, ieri şi astăzi, că tot zbor azi din nou la Viena şi n-o să am timp de nimic.  Şi nici în weekend, când revin, că iar am musafiri şi nu pot să stau cuminte… Data trecută mi-am cumpărat primele 4 sezoane din “Dr. House”, singurul motiv pentru care deschideam TV-ul în România.  Aşa că de miercuri îmi petrec serile libere lipită de ecranul laptop-ului (DVD-playerul mi-a clacat) şi-l iubesc pe House.  Patetic, ştiu 🙂

Ce cărţi am achiziţionat:

1. Thocomerius – Negru-Vodă – Neagu Djuvara

2. Între Orient şi Occident – Neagu Djuvara

3. Există istorie adevărată? – Neagu Djuvara

4. Războiul de 77 de ani şi premisele hegemoniei americane – Neagu Djuvara

5. Dragostea, şi moartea, şi valurile – Yasushi Inoue

6. Cutremur de timp – Kurt Vonnegut

7. Puşcăriaşul – Kurt Vonnegut

8. Mal di pietre – Milena Agus

9. Viaţa începe vineri – Ioana Pârvulescu

10. Poveste despre dragoste şi întuneric – Amos Oz

11. Băieţii şi alte povestiri – Mario Vargas Llosa

12. Compromisul – Serghei Dovlatov

Acum mă rog numai să mă potolesc cu plecările, să mai las laptop-ul să se răcească şi să nu mai plec la 7 seara de la birou, ca să încep măcar să întrevăd o şansă de a citi mai mult de 10% din cărţile pe care nu încetez să le cumpăr.  Cred că am ajuns să am un stoc de 1 an de necitite numai din ultimele runde.  Nu mai vorbim de cele hăt, cumpărate prin 2008…

Hai-hui

Cred că de-acum toată lumea ştie că sătămâna viitoare e Gaudeamus. Şi toată lumea bună din SF&F ştie că luni la 18:00 e Prospect’art. Nu ştiu dacă ajung  😦  Corporaţia e crudă…

Din nefericire am şi un eveniment sâmbătă, pe 28, când planificasem să mă plimb toată ziulica prin târg, să asist la lansări şi să-mi cheltui şi ultimul bănuţ pe cărţi.  Of, sper să fie seara, să apuc şi eu măcar câteva dintre lansările la care aş vrea să fiu – în special cea de la SRSFF.

Astăzi fug puţin până la Viena, mă întorc duminică după amiază cu Enchantress of Florence finalizată.  Mi-e lene să scriu despre volumul 3 din Cronică – l-am teminat, mi-a plăcut deşi, inevitabil, ceva mai puţin decât celelalte.  Mai citesc în paralel cu Seducătoarea şi Măsurarea lumii a lui Kehlmann – poate scriu şi despre ea pe luni. N-am avut deloc răbdare zilele astea, e ceva în aer…

Vroiam să vă semnalez un articol, de fapt un gest frumos pentru terorista de la bughi mambo rag

Abia aştept să hoinăresc puţin prin oraşul meu de suflet… Wish me fun! Vă pup

Alandala

Dragi amatori de SF, joi e cenaclu!

afis_corect_cenaclu_octombrie

Despre mine aflati c-am terminat azi noapte la trei A Feast for Crows, urmeaza insemnare in care promit sa pun cat mai putine spoilere posibil.  Viena a fost tare frumoasa weekendul asta… in special duminica, in curtea Palatului Hofburg, la soare… am savurat un Mozart cafe (un fel de capuccino cu frisca si lichior Mozart, fireste) asortat cu ce altceva decat Mozarttorte.  Aceasta, pentru cei ce inca n-au avut norocul sa o descopere, este o combinatie de mousse de ciocolata cu mousse de fistic – fina, delicata si inocent-ispititoare ca o fecioara-n crinolina la primul ei bal.

Mi-am mai cumparat White Noise a lui De Lillo (in romaneste), Intamplari din irealitatea imediata a lui Max Blecher (pe care o caut de ani de zile) si Criza spiritului american a lui Bloom de la o librarie de cartier unde intrasem sa cumpar un ghid despre Paris – nu ma pot opri si am ajuns sa depozitez cartile in teancuri pe birou, ca spatiul din biblioteca s-a epuizat de mult.  As vrea sa le citesc pe toate odata, offfff… Zgomotul alb incepe tare promitator.  Sa fie si asta o saptamana de bucurie ca cea cu A Feast for Crows? 🙂

Herta Müller – Entschuldigung!

Stimată doamnă Müller,

Ştiu bine că nu veţi citi rândurile acestea niciodată, dar mă simt datoare şi deja vinovată faţă de dumneavoastră. Gândindu-mă la avalanşa de ipocrizie, linguşeală, penibil şi grotesc pe care o veţi simţi revărsându-se asupra dumneavoastră o vreme din partea naţiunii în mijlocul căreia v-aţi născut, îmi vine să cred că veţi ajunge la greaţă, şoc, şi în cele din urmă, cu greu, poate indiferenţă.  Noi, care n-am ştiut să vă cerem iertare că v-am alungat, noi, care v-am ignorat cu desăvârşire, ne vom gudura acum pe lângă dumneavoastră, doar doar veţi binevoi să aruncaţi ţărişoarei un oscior din celebritatea de nobelizată.  Vom uita că aţi plătit această tardivă răsplată, care nici măcar nu vine vreo picătură de la noi şi care se datorează muncii dumneavoastră de o viaţă în ţara care a ştiut (poate imperfect) să vă adopte, să vă dea o şansă, cu zbuciumul unei vieţi marcate de teroarea pornită de aici, de lângă noi, de la părinţii şi bunicii noştri.

Sehr geehrte Frau Müller, eu nu admir stilul dumneavoastră literar. Nu-mi place cum scrieţi, cred că e prea puţină literatură şi prea multă vrajbă, deznădejde şi lacrimă în pagină.  Vă rog să mă iertaţi pentru francheţe, poate nu e nimerită a doua zi după un Nobel.  Ce nu pot nega este abnegaţia şi pasiunea cu care v-aţi urmărit obsesia, încercând, probabil, s-o exorcizaţi.  Vroiam doar să vă spun că românii (poate sunt rea, oamenii în general) nu admiră cu adevărat figurile solitare ca dumneavoastră decât atunci când sunt în lumina reflectoarelor. Nu vă lăsaţi păcălită de osanalele care vi se vor ridica din mii de piepturi patriotarde: doamnă Müller, nu le pasă de dumneavoastră, ci de ei, de figura pe care o vor face în ochii presei, ai prietenilor, ai lumii literare de pe mapamond.  Vor încerca să se scalde în gloria dumneavoastră şi să-şi aroge meritul de a vă fi cunoscut şi descoperit când nimeni cu gândul nu gândea…

Aş îndrăzni să vă felicit, dar ceva mă reţine – eu cred că premiul dumneavoastră, ca multe alte Nobeluri, v-a fost dat pentru atitudine, nu pentru literatură.  Pentru dumneavoastră ca om este o mare reuşită, poate mai mare decât dacă recunoaşterea ar fi venit pentru ceea ce scrieţi.  Îndrăznesc, deci, doar să mă înclin, în numele acelora dintre români care văd în dumneavoastră altceva decât un prilej de a ne făli zângănitor cu ceva ce nu ne aparţine de drept.

Nobel – Oare ne dezamagesc din nou?

Repede-repede, pana dupa amiaza, cine credeti ca va castiga?

Oates, Roth, Oz? Sau algerianca aia? Pynchon?

Eu va spun cu mana pe inima ca mi-as dori sa ia Joyce Carol Oates, desi nu m-am omorat dupa singura carte pe care i-am citit-o. Dintre ceilalti am citit Roth si nu mi-a placut deloc, Pynchon n-am terminat cartea, insa mi se pare extrem de complicat si pretentios, Oz am incercat dar trebuie sa repet, prima oara n-am reusit sa trec de pagina 3, ca m-a apucat cascatul.

Mi s-ar parea frumos sa ia Joyce – nu pentru ca e femeie, asa cum ati suspecta, ci pentru ca se chinuie, se daruieste, scrie in draci…

Insa presimt cumva ca ne vom apuca toti sa citim Amos Oz incepand de maine… 😦

P.S.: Mie singurul lizibil dintre nobelizatii din ultimii ani mi s-a parut Coetzee, insa Doris Lessing n-am citit (de chinezul ala dramaturg sau whatever nici nu-mi propun sa ma apuc)

P.S. 2 (later edit): incredibil, uitati ce scriam despre madam Müller acu’ un an si ceva… Parca s-au vorbit sa faca misto de mine astia cu Nobelu’ lor! Ce filing am avut cu titlul, vorba Adinei… http://capricornk13.weblog.ro/2008-06-18/409992/Nobel%3F-Pardon%3F%21%21%21%21.html

 

P.S. 3: Uitati si citate din Herta Muller, ca m-am enervat atat de tare c-a luat ea, incat mi-am adus aminte c-am si exemplificat, dupa ce am scris cat de nasoala e cartea… http://capricornk13.weblog.ro/2008-06-20/411880/Citatele.html

Welcome

Bine aţi venit pe noul site – sper să fie mai prietenos decât weblogul, care ne-a dat o grămadă de bătăi de cap şi mie şi vouă! Aştept sugestii dacă nu vă place ceva, însă vă spun de la început că tema asta verde n-o schimb, din simplul motiv că se intitulează “thirteen”!