Am crezut până şi eu c-am abandonat de tot blogul ăsta, ce să mai zic de voi? Mă rog, am citit undeva de curând că nu trebuie niciodată să te scuzi când faci pauză de postări pe blog (de unde şi până unde regulile astea, beats me!) aşa că trec repede să vă povestesc puţin despre ce şi cum s-a întâmplat pe la evenimentele literare din Viena pe care le-am semnalat aici, nu de alta, dar am ambiţia să scriu şi despre nişte cărţi, totuşi, în seara asta, în cazul în care mai am energie.
Mircea Cărtărescu a citit poezie sâmbătă seara, pe 5, la Teatrul Odeon de pe Taborstrasse, iar duminică din Orbitor – Corpul, în acelaşi loc. Sâmbătă nu aveam cum să merg oricum, iar duminică am ajuns la spartul târgului, pentru că încurcasem orele. Fiind un eveniment cu mulţi invitaţi, a fost foarte multă lume, sala teatrului era plină ochi, aşa că n-aş putea să spun câţi oameni veniseră pentru MC special sau pentru alţii. În orice caz erau o grămadă de români prin preajmă. Am reuşit să schimb două vorbe cu MC, îmbrăcat deja şi pe picior de plecare. Nu aveam niciunul dintre volume la mine ca să cer autografe, nu prea ar fi avut sens, eu cam detest oricum să deranjez oamenii cu aşa ceva, dar am discutat despre întâlnirea sa de la Berlin cu zum, care mi-a dat şi mie curajul să-l abordez aici. O să-i dezamăgesc pe detractorii lui, spunându-vă că n-a fost nici arogant, nici scorţos, nici preţios, nici afectat, ci per-fect normal – plăcut şi zâmbitor, deşi era, presupun, foarte obosit. A amintit de “vremea teroristei“, ceea ce m-a făcut şi pe mine să zâmbesc cu drag – e o instituţie luciat, ce mai!
Săptămâna trecută a fost un adevărat maraton literar românesc organizat de ICR la sediul de pe Argentinierstrasse, la care, din păcate, a participat mult mai puţină lume decât mă aşteptam – cel puţin în prima seară în care am fost, când a citit şi povestit Gabriela Adameşteanu. Poate pentru că era luni.
Săptămână grea fiindcă eu am pornit-o deja de duminică, ziua sosirii celor trei scriitori români la Viena. Mă întâlnisem cu Marin la o cafea de după amiază, l-am condus până la hotel, unde ne-am întâlnit cu Gabriela Adameşteanu, Adriana Bittel şi Ernest Wichner, scriitor de origine germană, plecat din România în anii 70, director al Literatur Haus Berlin, un personaj absolut fascinant – este şi traducător în germană din literatura română. D-na Bendovski, directoarea ICR Viena, a fost o gazdă impecabilă, m-a primit şi pe mine care mă lipisem de grup ca râia, aşa că am savurat o cafea şi discuţii mai mult sau mai puţin organizatorice până pe seară. Apoi am fost la o cină liniştită într-un restaurant tradiţional de pe lângă institut, în zona Belvedere, unde se află, dealtfel şi Ambasada română, cu Marin, d-na Bittel şi dl. Wichner. Doamna Bittel este absolut fermecătoare, de un umor extraordinar, cu o tinereţe în priviri şi cuvinte care te lasă lat. Făceau un trio grozav cu dl. Wichner, calm, spiritual şi cu un delicios uşor accent german şi cu Marin, cu blândeţea lui combinată cu o intransigenţă totală atunci când vine vorba de poezie şi tot ce ţine de ea 🙂 În orice caz, vorbeam de parcă ne-am fi cunoscut cu toţii de cel puţin trei vieţi.
Luni seara, după lectura d-nei Adameşteanu, ne-am retras fără cele două doamne, cărora le era frig şi somn, la poveşti într-un alt restaurant tradiţional, de data asta unul frumos şi plin până la 1 noaptea (aviz celor care spun că Viena doarme!) împreună cu o prietenă de-a lui Marin, Anca, traducătoare care locuieşte la Amsterdam. De marţi până joi n-am avut eu cum să merg la lecturi, având obligaţii prin alte părţi, însă joi m-am alăturat după o cină obligatorie din cadrul unui eveniment de-al meu de birou, lui Marin, Ernest şi Georg Aesch, celălalt participant la eveniment, şi dânsul traducător din română, locuind în Germania de nişte zeci de ani, care terminau seara într-un bar simpatic din aceeaşi zonă. O atmosferă grozavă şi o seară de ţinut minte, plină de bucurie şi de poveşti. Vineri seară, după o extrem de interesantă convorbire despre traductologie la ICR cu d-na profesor Marta Jeanrenaud de la Universitatea din Iaşi, d-nii Wichner şi Aesch, am avut bucuria de a merge cu toţii, inclusiv d-nele Adameşteanu şi Bittel de această dată, la cină. Conversaţiile au fost extrem de interesante pentru mine, nu în ultimul rând pentru că dl. Wichner ne-a relatat, cu exasperare şi umor, povestiri despre securiştii de la universitatea din Banat unde fusese coleg cu Herta Müller sau saga interminabilă prin care a trecut prin România pentru a obţine nişte date relevante despre biografia lui Max Blecher, atunci când i-a tradus prima carte în germană. Am primit, tot în seara respectivă, “Dăruieşte-ţi o zi de vacanţă” de la d-na Adameşteanu, aşa că acum am şi un exemplar cu autograf. Cu modestia caracteristică, că întrebase în prima seară dacă am vreo carte de-a dumneaei!!! Evident că le aveam pe toate, dealtfel despre cartea primită am scris una dintre primele mele însemnări pe blog, în februarie 2008 – deci o am chiar aici la Viena, acum, în dublu exemplar…
Desigur că în tot timpul ăsta cel mai mult am stat de poveşti cu Marin, despre poezie, iubire, literatură şi, evident, prietenii Dan Coman (căruia îi mulţumesc mult pentru “ghinga”, am primit-o în bună stare, deja citit mult din ea, incredibilă!), John Partene, Radu Vancu, Ana Alfianu, Ana Dragu sau Vasile Leac sau white noise sau Claudiu Komartin. Pentru mine a fost minunat, sper să nu-l fi plictisit prea tare pe Marin şi, mai ales, sper să ne întâlnim într-o bună zi cu toţii şi încă alţii, eventual la Bistriţa la festival.
Cum îi tot repetam lui Marin, probabil am avut cea mai bună idee din viaţa mea când mi-am făcut blog, din cauza şansei de a-i cunoaşte pe aceşti oameni care-mi fac viaţa mai bună decât ar fi putut fi altfel, în toate direcţiile la care mă pot gândi.
capricornk13 