GoT

Tristețea pe care mi-o presimțeam chiar de la sfârșitul sezonului 7, și cu atât mai mult din aprilie, de la primul episod al sezonului 8, la ideea că cea mai mare realizare cinematografică din istoria trăită de mine e la final, a lovit necruțător, fiind însă însoțită, din păcate, de o furie aprigă și de neostoit împotriva HBO, a producătorilor și în special a scenariștilor.  Ba și împotriva lui G.R.R. Martin, pentru că le-a dat voie să fușerească într-un asemenea hal finalul unei capodopere.  Nu știu cât amestec i se permitea conform contractului de consultant, dar mă îndoiesc foarte serios că dacă ar fi spus un ”nu” hotărât când i s-a prezentat aberația numită pe nedrept scenariu al ultimului episod, HBO ar fi avut dreptul să-l realizeze, apoi să-l și difuzeze așa cum a fost.  Adică o serie de bâiguieli de mântuială, care falsifică natura a jumătate dintre personaje (doar Bronn, Sansa și întrucâtva Tyrion scapă cu fața curată), ridiculizează complexitatea construcției lui Martin expediind într-o scenă de 10 minute ceea ce ar fi trebuit să ia cel puțin un sezon – mă refer, desigur, la celebrul consiliu care-l alege pe Bran – și ne lasă cu atât de multe nedumeriri și fire abandonate în coadă de pește, încât nici măcar HBO nu va avea vreodată suficiente fonduri pentru a crea numărul necesar de sequels.

Nu vreau să fiu înțeleasă greșit. Nu mă deranjează rezolvările în sine, ba chiar cred că sunt aproape de ce intenționa și Martin să facă în romane.  Era clar că, odată eliminată amenințarea reală, the Others, se va reveni la business as usual, cu nitzeluș de reformă, poate cu niște Starks în loc de Lannisters, lipsă de-al de Dany Targaryen, care devine din ce în ce mai insuportabilă cu utopiile revoluționare bazate pe setea ei personală de sânge, și cu Tyrion the Imp făcând legea.  Singurul moment care spală cât de cât rușinea consiliului este, dealtfel, sarcasmul necruțător cu care e privită propunerea lui Sam de a da drumul poporului la vot.

Ce mă scoate din sărite este felul în care se alunecă brusc și dizgrațios de pe o stâncă și ne prăbușim împiedicați direct pe spinarea unei gloabe care, minune, se transformă pe final în armăsar.  Vezi scenele într-adevăr fabuloase cu Arya, Sansa și Jon înaintând în paralel pe calea propriilor destine.  Între timp, însă, confuzie și contradicții, mai nimic credibil, reacții penibile, tipi vorbind ca la perete.  Se presupune că trebuie să credem că pe Torgo Nudo îl doare brusc la bașcheți de uciderea mămicii paranoice și fuge repede spre Naath cu toată gașca de Unsullied, foarte mulțumit că verișoru ăl mic al cremenalului e acum șeful mare.  Că marele vizionar Bran the Broken (de departe cel mai antipatic personaj din film, și chiar nu înțeleg de ce a fost necesar să-l tundă cu ciobul chiar tot timpul serialului), după ce declară cu vreo cinci episoade mai devreme că el nu mai e lord de nimic, că e beyond asemenea cestiuni mundane, a) nu are nicio viziune, nu dă nicio idee, i se vede ceafa prin ochi și b) devine un măgar arogant spunându-i lui Tyrion ”Why do you think I came all this way”, de mai lipsea doar să adauge ”băi, pulică”.  Că urmașul Viperei din Dorne nu scoate niciun sunet tot timpul consiliului, doar face pe metrosexualul în fustița aia aurie.  Că toți marii lorzi din Westeros nici nu crâcnesc atunci când Sansa apelează la un nepotism ordinar ca să obțină, în sfârșit, complet nemeritat, Nordul.  Că Arya, după ce în mod elegant e singura persoană rațională de la masă, care nu spune ”Aye”, fiindcă știe clar că frățiorul semi-retard nu prea are ce căuta pe tron, e brusc de acord și cu surghiunirea lui Jon la Zid, și cu ranchiunoasa de soră-sa Queen in the North.  Că bulibașii ăia bine arătători de Dothraki dispar din peisaj liniștit, fără să mai încerce măcar un mic viol colectiv, de distracție.  Că Sam Tarly, după ce plecase glorios din Citadelă ca să nu mai fie doar martor la ce fac ”better men than him”, e mulțumit să fie un scrib amărât care-i duce țucalul lui Tyrion Lannister, în timp ce cel mai bun prieten al lui e forțat să plece cu coada între picioare întru înghețarea sediilor potențialilor lui moștenitori la Zid.  Și mai ales că toată lumea pare să ia drept literă de Evanghelie ce spune Tyrion, omițând să remarce că el fusese cel care-l manipulase ordinar pe săracul cu duhul Jon Snow să vâre un vânjos pumnal (for a change) în regina Andalilor și a primilor Oameni, Nearsa etc.

Încă o dată, toate aceste dezvoltări sunt posibile!  Suntem îndrăgostiți de Martin pentru că a transformat fantasy-ul fundamental, adaptându-l impecabil la REALITATE și mergând dincolo de ceea ce literatura mainstream are de obicei curajul să facă, mergând în locul geometric al marilor scriitori, prezentând, adică, o viziune asupra naturii intrinseci a umanității și a preumblării acesteia prin lume care este unică și-i poartă semnătura.  De mii de pagini sau sute de ore de vizionare am învățat că nu putem prezice niciodată ce se întâmplă cu personajele lui, știm că ce ne fascinează nu este neapărat povestea, ci capacitatea lui incredibilă de a descrie nu numai nenumărate fațete ale fiecărui personaj, făcându-ne să empatizăm (scurt și regretabil) până și cu Jeoffrey Lannister, dar mai ales evoluția fiecăruia în funcție de experiențele prin care trece.  Poziția personajelor lui variază neîncetat, Martin aruncă morala comună la gunoi, te pune continuu în fața oglinzii. E antiteza Hollywod-ului recent, multe personaje care aparent ”ar merita” să câștige partida sunt călcate în picioare de o realitate căreia pare să nu-i pese de CV-ul lor impresionant, multe personaje care ”ar merita” să fie arse pe rug, recte topite de dragon,  mor în brațele iubirii lor veșnice sau devin mari lorzi ai noii ordini mondiale, scuze, westerosiene.

Deci, da, sigur că absolut toate evenimentele din a doua parte a epidodului final sunt credibile, însă procesul evolutiv cu care Martin ne-a obișnuit lipsește cu desăvârșire!  Să faci un final atât de magnific, fără niciun cuvânt, în care descrii aproape perfect geografia sufletească a fiecăruia dintre cei trei Stark (pentru că Jon își refuză permanent zborul către genetica Targaryen și e clar că e a matter of choice). Sansa, care a avut întotdeauna a sense of entitlement demn de dispreț absolut, arătând cât de fragilă și nesigură este în secundele dinaintea primirii coroanei, conștientă, în sfârșit, că n-o merită. Jon, marșând superb spre un nou început dincolo de Zid (apropo, s-a prins cineva că niciun sibling nu vrea să rămână for the life of them acolo unde e regină Sansa the Grudging Bitch?), cu toate astea arătând cu douăzeci de ani mai bătrân din cauza poverii imense de vinovăție generate de crima semipremeditată instigată de Tyrion.  Și, în sfârșit, Arya, singura cu conștiința împăcată (despite being a Faceless Man, remember?) și ochi limpezi, acceptând cine este și mergând, ca de obicei, spre ceea ce o va face mai puternică sau o va ucide.

Da, să faci un final atât de magnific despre some of the Starks și să transformi ceea ce rămâne într-o scenă de stand-up comedy, vezi cretinăția lu Bran the Broken și subiectele care se discută în the small council… Ori nu-ți pasă, ori ești iremediabil dobitoc.

Revenind la elemente pozitive și remarcabile, din punct de vedere vizual sezonul 8 este superb de la cap la coadă. Deși înțeleg că pentru a păstra același nivel calitativ, HBO ar fi trebuit să investească enorm în cele câteva (măcar) epidoade necesare pentru a evita făcătura pe genunchi descrisă mai sus, sunt convinsă că ar fi meritat până și din punct de vedere financiar.

Să ne rugăm, deci, cu toții, pentru sănătatea lui GRRM, întru finalizarea ultimelor două volume din saga – singura speranță de a trece peste gustul amar lăsat de ineptitudinea de final a mogulilor de la Hollywood.

Advertisements

Liviu Radu

Aţi putut citi aici pe blog despre seria fantasy cu Waldemar, iele şi zmei a lui Liviu, precum şi prezentări sumare ale unor povestiri scurte din diverse antologii science-fiction şi fantasy.  Este un autor cu o energie debordantă.  A debutat în 1993 în revista Quasar cu povestirea Faţa nevăzută a planetei Marte şi de atunci, din ce ştiu eu, a publicat, pe lângă cele trei romane fantasy din seria de mai sus, încă şapte romane (Trip-Tic, Opţiunea, Spaime, Modificatorii, Chestionar pentru doamne care au fost secretarele unor bărbaţi foarte cumsecade, Vânzoleli nocturne, Armata moliilor), trei volume de proză scurtă (Povestiri fantastice, Ghicit de seară şi Singur pe Ormuza) plus alte povestiri în volume separate, o carte non-fiction (Manipularea maselor – cazuri celebre din ultimul mileniu) şi a colaborat la numeroase antologii (Nemira ’96, Plaja nudiştilor – 1999, Don Quijote, Prostituata şi alte personaje – 2000, Timpul eroilor – 2001, România SF 2001, Alte lumi, alte legende (2002), AtelierKult: povestiri fantastice (2005), Millenium 1, Millenium 2: şase ani de ficţiuni, Dansând pe Marte şi alte povestiri fantastice, Alte ţărmuri (2009).

Am pus în albastru volumele citite de mine – cred că 9 cărţi, din care patru exclusiv ale sale, sunt suficiente pentru a avea o părere pertinentă.  Şi părerea asta e foarte bună!  Trei lucruri îmi plac în mod deosebit în proza lui Liviu Radu.  Primul este stilul personal, plin de umor de bună calitate, în care valorifică speciile fantastice din folclorul românesc, al doilea vastele cunoştinţe şi pasiunea pentru istorie, evidente în elaborarea uneia dintre temele sale favorite, istoriile alternative.  Al treilea e cel mai important: atitudinea, felul în care autorul se poziţionează, în opinia mea destul greu de găsit printre scriitori.  În loc de obişnuitul narcisism, în loc să să ne uimească prin tururile sale de forţă, să facă de exemplu demonstraţii de câtă istorie sau fizică ştie, să se lase “purtat de aripile talentului”, pentru Liviu e important să ne spună o poveste, să ne transmită un mesaj.  Cu intuiţia cuiva care a trecut prin experienţe esenţiale ale vieţii şi simte că, dacă exprimă trăirile respective inteligibil pentru noi, dacă împărtăşeşte vibraţia, căldura, înţelegerea sa, nu îşi împlineşte un vis personal, ci îşi face o datorie pe care o are în faţa lui însuşi şi a eternităţii, dă înapoi ceva din graţia de care a avut parte.  Alege de fiecare dată conştient modalităţi simple de comunicare, un fir narativ relativ uşor de urmărit şi înţeles, pentru a atinge inevitabil teme esenţiale pentru om şi experienţa lui în lume. Un cititor român tinerel, intelectual  şi “sofisticat”, care caută tehnici insolite, filozofie şi “greutate” l-ar putea găsi pueril pe pegasul Kostik din Armata moliilor, ar putea găsi didactice alegerile morale ale personajelor lui Liviu.  Mie personal înţelegerea, admiraţia şi modestia cu care autorul îşi priveşte semenii, uimirea şi recunoştinţa pe care le exprimă pentru miracolul vieţii şi al adevărului îmi încălzesc inima de fiecare dată.

Constat c-am ajuns fără să-mi dau seama la ceea ce-mi propusesem de fapt să scriu aici – despre bucuria mea că-l cunosc pe Liviu Radu în carne şi oase.  Fiindcă nu ştiu dacă ultima frază din paragraful precedent mi-a fost inspirată de ce a scris… sau mai degrabă de experienţa întâlnirilor cu dumnealui.  E foarte dificil să scrii despre cineva pe care-l admiri necondiţionat fără să cazi în patetisme, aşa că rog să fiu iertată şi rog pentru beneficiul îndoielii – în cazul în care ce veţi citi o să pară exagerat e vina neputinţei mele de exprimare 🙂 Am simţit nevoia să scriu despre omul Liviu Radu în timp ce-i citeam Armata moliilor, pentru că actul lecturii m-a făcut să-i retrăiesc foarte viu prezenţa.  E o legătură foarte puternică între ce-ţi transmite de pe hârtie şi ce-ţi transmite când îţi vorbeşte, mi se pare rar şi uimitor.  Este un om pe atât de lipsit de ostentaţie pe cât de plin de farmec.  Ai senzaţia că te aşezi lângă o apă liniştită, care îţi oferă o reflexie a propriului chip mai limpede şi mult mai frumoasă decât ce ştiai tu.  Erudiţie, eleganţă şi rafinament al spiritului desăvârşite camuflate de o modestie reală, profundă.  De fapt nu ştiu dacă se numeşte modestie – nu lipseşte conştiinţa propriei valori, ci lipseşte ceea ce în engleză se numeşte “self-righteousness”, exprimată prin nevoia de a afişa această valoare, de a demonstra că ştii, că poţi, că ai dreptate, că eşti superior.  Este limpede că pentru Liviu a fi mândru că eşti frumos, deştept, cult sau moral e ca şi cum ai fi mândru că porţi 43 la pantof, e limpede că trăieşte această credinţă, nu doar că ştie c-aşa ar fi bine.  În schimb căldura cu care întâmpină pe oricine (chiar dacă oricinele-ar fi departe de imaginea de mai sus!), deschiderea, înţelegerea şi bunătatea de pe chip şi din zâmbet sunt pe de o parte un balsam şi pe de altă parte complet molipsitoare!  Cum să mai fii încrâncenat?  De ce să mai fii sarcastic? Dăruieşte cu suflet de copil, dacă are de făcut o critică e neapărat însoţită de părţile bune, e complet lipsit de ipocrizie când oferă admiraţie cuiva.  E o prezenţă care face foarte mult bine, aduce bucurie, aduce mângâiere.  Fricile ascunse prin fiecare dintre noi se cam risipesc în preajma lui Liviu; şi nu din motivul clasic, fiindcă toţi ne topim când ne admiră cineva şi ne grăbim să şi credem… ci fiindcă ne simţim automat mai buni, având şansa şi privilegiul să împărtăşim ce e de-adevăratelea prin noi.  Asta reuşeşte să descopere şi să aducă la iveală un om ca Liviu – şi nu mi se pare puţin lucru!

Pe scurt

Am ajuns la concluzia ca nu mai am cum sa scriu cate o insemnare despre fiecare dintre cartile citite in ultima vreme, desi cele mai multe ar merita discutate si ras-discutate.  Cum majoritatea sunt aparitii destul de vechi, lumea s-a ocupat de ele la timpul potrivit, asa ca nu crez sa fie mare paguba.  Deci cateva impresii despre fiecare, poate ca stimulent pentru lecturile de vacanta.

Unchiul Rudolf – Paul Bailey

Humanitas, 2009.  Trad. Marius Chivu

Unchiul Rudolf

O bijuterie de carte, căreia i se potriveşte foarte bine descrierea colecţiei “cartea de pe noptieră”.  Am citit-o în aceeaşi zi în care am primit-o, ascunzându-mă prin diverse cotloane neumblate pe la birou şi plecând devreme ca s-o pot termina în linişte.  Încerc să înţeleg şi eu, în continuare, de ce m-a captivat atât de tare un roman fără vreo mare greutate, scris de un scriitor pe care nu-l ştiam.

Nu cred că e numai fiindcă personajele principale sunt români, iar România (ţara bestiilor!) e tot timpul in fundal.  Nici nu este, dealtfel, o prezenţă de neînlocuit, tragedia de la care porneşte totul se putea petrece la fel de bine în x, y sau z – câteva ţări europene.  Însă englezul Bailey este un bun cunoscător al României, iar asta e, fără îndoială, un punct extrem de atractiv pentru noi.  Si mai important, insa, este un scriitor minunat, cu finete, ale carui randuri suna ca o compozitie muzicala – traducerea lui Marius Chivu e excelenta.  Ca trivia, m-am amuzat copios pe blogul ionucai, si ea incantata de carte, ca un comentator e oripilat de o scena de atractie erotica a lui Andrew pentru unchiul sau, Rudolf.  Mi se pare o pudibonderie toanta rau, fiindca nu numai ca scena nu strica romanul, asa cum crede domnul respectiv, ci se potriveste perfect, e scrisa cu melancolie si vibratie, da o nota de originalitate si te face sa privesti mai atent si sa intelegi mai bine intreaga relatie si intreaga carte.

Capcanele istoriei.  Elitele intelectuale romanesti intre 1930 si 1950 – Lucian Boia

Humanitas, 2012

Capcanele istoriei

Stiti ca m-am tot tanguit pe aici cat de tare imi doream sa citesc aceasta noua carte a profesorului Boia.  Pana la urma nu am descarcat versiunea electronica, ci am primit-o pe hartie.  Nu retin exact discutia, cert este ca cineva din blogosfera s-a declarat dezamagit de carte.  Nu exista nici cel mai mic motiv pentru asa ceva!  Singurul eventual “repros” care i s-ar putea aduce este ca nu vine cu descoperiri zguduitoare, cu nume noi care ar fi facut si dres dintre membrii cercurilor analizate de istoric, insa crearea intregului tablou este meritorie in sine.

Te apuca o tristete dupa ce o termini… Exemplele de verticalitate in raport cu variile regimuri dictatoriale care se succed in perioada respectiva mai ca lipsesc cu desavarsire!  Eu am retinut unul: Serban Cioculescu, pentru ca celalalt era un medic despre care nu auzisem inainte si care a murit inainte de finalul perioadei prezentate de istoric.  Restul intelectualitatii romanesti se face de basm cu brio, indiferent de etnie, clasa sociala de provenienta, cantitate de inteligenta sau talent, domeniu in care activeaza.  Le-as sugera celor care se obidesc in tara zilele astea de oful cacealmalelor politice si a tontoroiului de mahala, cu care nu inteleg de ce nu s-au obisnuit de 20 de ani incoace, sa caute “root cause” in cartea domnului Boia.  Mai ales ca, in final, trage si o concluzie foarte amara, dar cu totul veridica: intelectualii nu gandesc mai bine decat restul poporului, ci cam la fel…  Insa pe parcursul cartii este, ca de obicei, echilibrat si profesionist, insistand asupra necesitatii de a-i privi in contextul istorico-politic de atunci, si nu acuzandu-i pentru ca stim ce stim astazi, in virtutea “corectitudinii politice” la ordinea zilei.  Cartea este presarata si de un umor irezistibil, pentru ca sunt anumite cazuri atat de ridicole, incat profesorul nu se poate retine de la niste sarje bine simtite.

Asasinul regal (2 vol.) – Robin Hobb

Nemira, 2009.  Trad. Antuza Genescu

Robin Hobb - Asasinul regal

The Assasin’s Quest – Robin Hobb

Kindle edition

Asasinul regal e a doua parte din trilogia Farseer, inceputa cu Ucenicul asasinului, despre care am scris relativ de curand.  Dovada ca e excelenta e faptul ca sambata asta, cand am dat gata al doilea volum pe la pranz, mi-am cumparat instantaneu editia Kindle a ultimei parti, The Assassin’s Quest, titlu tradus in romaneste, dintr-un motiv care imi scapa complet, drept “Razbunarea asasinului”.  In cazul in care mai exista cineva care nu stie, desi ma indoiesc, nu trebuie sa va cumparati Kindle sau alt e-reader ca sa cititi cartile de pe Amazon, au aplicatii gratuite si pentru PC si pentru Mac.

Revenind la lupii nostri din Farseer, va repet ca Robin Hobb mi se pare o maestra a genului fantasy.  Niciunul dintre autorii din care am citit dupa Tolkien si Martin (vezi Donaldson, Wolfe si Cook) sau din care am incercat sa citesc (vezi Marion Zimmer Bradley, Pratchett, Brett, Niven / Pournelle / Barnes sau Stackpole) nu a reusit atat de bine sa creeze, pentru mine, o lume credibila, o poveste pe care s-o urmaresc cu delicii.  Personaje complexe, intriga interesanta, indoiala strecurata in permanenta, nimic nu e alb si negru.  In aceste carti se dezvolta legatura prin Har (era Wit, o nimerisem! cu Mestesugul n-am nimerit-o, nu e Craft, ci Skill) intre asasinul nostru si un lup.  Si e mult mai bine gandita si complexa decat  la stravechii lui Martin si Stark.

Puncte mai slabe (zic acum, ca in weekend nu m-am dezlipit nicio clipa de carti, respectiv computer!): Hobb e cam feminista.  Toate gagicile de treaba din Farseer sunt umpic prea destepte, curajoase, verticale etc.  Zic un pic, fiindca autoarea incearca sa nu exagereze, e limpede, ii gaseste fiecareia cate o ciudatenie sau slabiciune.  Dar regina Kettricken m-a cam calcat pe nervi.  Si, evident, finalul (of, americanii) e nitzel tras de par.  Din fericire Hobb il salveaza cat de cat, fiindca macar personajul principal nu e happily ever after.  In orice caz, cel mai mult mi-a placut partea de mijloc, Asasinul regal.  Se va mai citi Hobb, e clar, insa pentru o vreme am chef sa iau o pauza de la povesti, ca parca m-am copilarit suficient 🙂

Femeia de la miezul noptii – Radu Albala

Humanitas, 2006

Mi-a atras atentia in mod deosebit insemnarea lui micawber si, din fericire, am reusit sa fac rost de un exemplar al cartii.  Iarasi din fericire e o alta carte de pe lista pe care le-o facusem prietenilor mei care mi se pare excelenta!  Povesti din Bucurestiul interbelic, a la Mateiu Caragiale, despre iubiri dezaxate pentru femei fatale.  Un scriitor despre care nu stiam nimic a devenit, dintr-o data, un nume pe care l-as citi oricand si l-as pune rapid in topul meu personal de scriitori romani.  Amanuntele nu prea au sens, gasiti la micawber o descriere mai pe larg.  Mi-e greu sa cred ca exista cineva care sa nu citeasca cele sase povestiri cu placere.

Frânghia înflorită – Radu Vancu

Casa de editura Max Blecher, 2012

Inca nu pot sa ma dezmeticesc foarte bine dupa lectura noii carti a lui Radu.  Oricum mai tot citesc ba un poem, ba altul, ba cate o jumatate de carte… E, oricum, ciudat sa vorbesc despre cartea unui om pe care-l cunosc si il admir mult, nu sunt capabila sa discern printre sentimente.  Franghia inflorita nu e tocmai o surpriza pentru cine a citit celelalte patru volume de poeme ale lui Radu, insa pentru mine tot surprinzatoare ramane forta cu care omul asta se ia la tranta cu moartea, isi confrunta destinul, isi imbina suferinta cu iubirile si fericirile.  Stiu ca suna oribil, insa cartea asta te poate face sa-l invidiezi, fiindca numai niste clipe de fericire sublima, pe care le-a si constientizat, au putut crea posibilitatea dialogului firesc pe care-l poarta cu iubitul sau, mortul.  Asa mi se pare mie, ca trebuie sa mai existe un potentator de echilibru, ceva solid pentru celalalt taler al balantei.  Desi e posibil sa spun numai prostii, sa amestec categoriile surselor  instinctului creator.  Poate ca foamea de literatura e suficienta, poate ca exista vreun dracusor, cum imi spunea cineva deunazi, care nu te lasa sa dormi pana nu-ti epuizezi imaginatia.  Cand ma apucasem sa astern cateva randuri, imediat dupa ce am citit prima oara versurile, titlul care mi-a iesit din taste fara sa vreau a fost “despre improbabila mea imprietenire cu Thanatos”.  Am renuntat fiindca nu eram in stare sa descriu pana la capat senzatia.  Mie mi-e asa de groaza de moarte, ca rareori pot face fata ideii si intelege pe cei care par sa o accepte ca atare.  Ei bine, cu cartea asta, Radu mi-a transformat-o intr-un fel de… obiect din lumea asta, pe care ai voie sa-l muti mai incolo pe raft, sa-l stergi de praf , sa-l intrebi ce mai face, sa-l bruschezi atunci cand te calca pe nervi.

E o imensa nedreptate sa spun doar atat si ceva atat de ciudat despre un volum complex si special din toate punctele de vedere, insa puteti citi parerile celor care se pricep in multe cronici.  Linkuri pe blog la Radu, care sper sa va faca sa cititi cartea.

Poveste cu Meşteşug

Ucenicul asasinului – Robin Hobb

Nemira, 2009.  Trad. Antuza Genescu

Robin Hobb - Ucenicul asasinului

După cum spuneam, antologia de proză scurta a lui Robin Hobb/Megan Lindholm pe care am citit-o cu plăcere de curând, mi-a adus aminte că aş avea prin bibliotecă o saga fantasy semnată Hobb.  E vorba de cea de faţă, trilogia Farseer, denumită astfel după dinastia conducătoare a celor 6 Ducate – Middleearth-ul lui Tolkien sau cele 7 Regate ale lui Martin :).  E scrisă, dealtfel, mai mult sau mai puţin concomitent cu chinurile lui Martin la seria Gheaţă şi foc, iar cei doi autori au în comun şi stilul foarte realist şi contemporan, fără elfi şi gnomi, cu construcţii de personaje veridice şi întâmplări plauzibile şi numai vagi elemente fantasy, cât să adauge nişte farmec.

Robin Hobb scrie foarte bine, desigur influenţată de studiile creative-writing americane, dar fără ca acest lucru să fie foarte evident sau deranjant în vreun fel.   Nu pot să evit paralela cu GRRM în permanenţă fiindcă, fără să susţin că l-a copiat, similitudinile apar în tot locul.  Settingul celor 6 Ducate seamănă cu curţile europene medievale, intrigile sunt şi ele la loc de cinste, iar Regele şi ai lui se luptă şi aici cu o ameninţare din afară.  Mai puţin fantasy decât Ceilalţii lui Martin (Hobb menţionează şi ea nişte creaturi numite la fel, însă încă nu se desluşeşte ce-i cu ele în acest prim volum), Piraţii Corăbiilor Roşii au un stil aparte de a face ravagii: răpesc oamenii de prin ducate şi…le dau drumul dacă nu li se plăteşte răscumpărarea.  Ostaticii eliberaţi sunt aici elementul fantasy, pentru că devin neoameni,  le dispar complet sentimentele faţă de semeni, se poartă ca nişte fiare şi trebuie adesea ucişi de propriile familii. 

Nu am decât primele două părţi, Ucenicul asasinului şi Asasinul regal (2 vol.) şi din păcate nu am cum să mi-o comand pe cea de a treia, Răzbunarea asasinului, în timp util.  Mă enervează când se întâmplă chestia asta fiindcă intervin alte cărţi, amân şi după aceea îmi amintesc doar ca prin ceaţă care fusese povestea.  De data asta nu sunt convinsă, însă, că se va întâmpla acelaşi lucru, pentru că personajul principal al trilogiei, bastardul Fitz, este ataşant fără să devină enervant prin perfecţiune sau să afişeze cine ştie ce stofă de erou, iar desfăşurarea evenimentelor este dozată foarte bine de autoare, cu evoluţii credibile, întorsături de situaţie imprevizibile şi cam tot ce trebuie pentru a evita clişeele şi ocoli plictiseala.

Principalele elemente fantasy de până acum sunt două puteri aparte cu care se nasc sau pe care le dobândesc anumite personaje.  Unul dintre ele este Meşteşugul (sunt curioasă cum o fi fost în engleză, the Craft?), abilitatea de a pătrunde în mintea altcuiva şi de a comunica direct sau chiar a controla persoana respectivă.  Celălalt este Harul (the Gift? the Charm? the Wit?), abilitatea de a comunica nemijlocit cu un animal şi de a simţi ce simte acesta – iarăşi nu se poate evita asemănarea perfectă cu Martin şi relaţia dintre fraţii Stark şi lupii lor străvechi.  Desigur că ambele calităţi s-au mai văzut prin multe alte poveşti, însă Robin Hobb le şi descrie într-un mod interesant şi le şi utilizează inteligent, cu destulă parcimonie încât să nu te sictirească de ele. 

Fitz e bastardul fiului cel mare al regelui Shrewd, Chivalry, şi este adus la curte de către rege cu un scop nedefinit pentru toată lumea, inclusiv pentru Burrich, grăjdarul şef, căruia i se dă în grijă.  În secret devine ucenicul misteriosului Chade, pentru a fi antrenat ca asasin regal.  Devine astfel martor sau actor al celor mai fierbinţi evenimente din cele 6 Ducate.  Nici educaţia pe care o primeşte mai de voie, mai de nevoie, nici însărcinările de la prieteni sau duşmani nu prea îl lasă liniştit vreo clipă, aşa că are parte de 8 ani cu adevărat grei până devine adolescentul de 14 din finalul primei părţi.  Hobb reuşeşte un echilibru de invidiat, puştiul e natural, păţaniile lui nu sunt voit “educative”, nu există sentimentalism lacrimogen.  Lumea creată respiră firesc şi-ţi face plăcere să citeşti povestea.

Surprise, surprise

The Inheritance & Other Stories – Megan Lindholm, Robin Hobb

Subterranean Press, 2011

The Inheritance and Other Stories

Am primit cartea cadou de la Aron şi m-am apucat de ea într-o doară, într-o seară, gândindu-mă că am seria Farseer a lui Robin Hobb, scoasă de Nemira, de vreo nu ştiu câtă vreme şi nici măcar o privire n-am aruncat prin ea.  N-am mai citit aproape deloc fantasy în ultima vreme şi nici SF dacă ignorăm faptul c-am recitit prin februarie parcă a şpea oară primele trei volume din seria Ender.  Sincer, nu mă aşteptam la cine ştie ce.  E prima oară când aflu că Hobb foloseşte alt pseudonim pentru a scrie SF – Megan Lindholm – iar majoritatea povestirilor din culegerea de faţă sunt semnate Lindholm, cred că Hobb le are numai pe ultimele trei.

Am avut o surpriză extrem de plăcută!  Practic am înghiţit toate scurtele povestiri ale lui Lindholm într-o seară, fapt care m-a determinat să înjur ca la uşa cortului ceasul deşteptător a doua zi.  E adevărat că nu am nici cea mai vagă idee de ce caracterizează autoarea ceea ce scrie în aceste povestiri drept SF, în opinia mea sunt totalmente mainstream, cu mici intarsii de magie pe ici-colo, vagi aluzii cum că unele s-ar petrece într-un viitor nu prea îndepărtat, iar una e despre o vampiră (ăsta o fi femininul?).  Să-mi spună şi mie cineva, mai nou vampirii sunt SF?  Nu se încadrau la horror?  Sau care e şmecheria? În fine, n-aş vrea să determin iar interminabile discuţii despre graniţele dintre genuri, însă am impresia că nici fandomul şi nici scriitorii înşişi nu mai au habar de distincţiile astea de mult.

Revenind la The Inheritance, mi-au plăcut extrem de tare toate povestirile Lindholm şi mi s-au părut acceptabile spre bune cele semnate Hobb, astfel încât a doua zi m-am apucat de seria Farseer (cu primul volum, Ucenicul asasinului) şi n-am fost dezamăgită deloc – vă zic mai încolo de ce am fost pur şi simplu obligată să fac o pauză.  Volumul de povestiri e foarte interesant şi pentru că, înainte de fiecare poveste, autoarea face o mică introducere la temă – cum i-a venit ideea, cum scrie, o grămadă de mici detalii care te fac să te apropii de ea.  Mie asta mi-a făcut-o simpatică, deşi e numai un artificiu de marketing.  Pare genuine, după vorba lor.

Iar povestirile sunt scrise ca la carte, au fiecare un miez puternic şi interesant, sunt sensibile şi de impact fără să fie melodramatice.  Ideile sunt foarte diverse, facand fiecare bucata sa aiba prospetime si sa te faca sa vrei sa continui.  Americanca mi-a atras atentia in mod cert cu aceasta carte.  Probabil voi continua cu saga Farseer, insa m-am blocat trei zile intregi, fara sa fiu capabila de nimic altceva, in Jocurile foamei a lui Suzanne Collins!  Dealtfel inchei aceasta insemnare astazi, desi am inceput-o acum aproape o saptamana, fiindca nici sa scriu pe blog n-am avut rabdare din cauza trilogiei.  Promit insemnare separata curand 🙂

N-am chef

de nimic.  Nivelul meu de energie este pe low.  Presupun că e oarecum firesc după ce m-am zbenguit toată vara, sunt la minim de când am venit din US.  Starea mai e amplificată şi de ziua asta înnegurată complet din Viena.  Mie-mi place toamna, dar aia cu frunze colorate (nu e cazul încă) şi cu lumină frumoasă, chiar dacă plouă.  Acum cerul e un cenuşiu idiot şi anost, fără nicio formă, zile de-alea în care nici vântul nu bate, nici iarba nu creşte.  De o săptămână nu fac altceva decât să dorm şi să citesc ASOIAF – am luat-o de la capăt, fiindcă vreau să-mi iau A Dance with Dragons şi nu mai ţineam minte mare lucru din întâmplări.  Am reuşit să ajung la A Feast for Crows (cred că e o performanţă să treci prin 3.500 de pagini într-o săptămână, nu?) şi mă cam părăseşte entuziasmul, mi-e să nu mă părăsească de tot, fiindcă nici în Dans am înţeles că nu se întâmplă atât de multe lucruri.  Tot încerc să-mi fac puţin curaj să scriu despre cartea lui Hawking, care m-a dezamăgit destul de tare, dar mi-e să nu scriu prea multe prostii dacă nu fac o însemnare atentă, cu cartea lângă mine.  Aşa că amân.  Mărturisesc, mă simt cam legumă, am încercat să mai învăţ ceva germană zilele astea, dar nu izbutesc să duc nimic la capăt.   Nu ştiu nimic din ce se petrece pe aici sau prin lume şi nici nu vreau să aflu.  Azi mi-a spus un coleg britanic de Campionatul Mondial de Rugby – poate mă învrednicesc să deschid TV-ul măcar pentru asta, problema e că se desfăşoară în Noua Zeelandă, aşa că trebuie să mă trezesc la 4 dimineaţa dacă vreau să văd vreun meci.  Voi cu cine ţineţi, cu All Blacks, sau cu englezii ca mine (până ies şi dup-aia cu All Blacks… la fotbal fac tot la fel, ţin cu ei până ies – muuult mai repede ca la rugby de obicei 🙂 – apoi cu portughezii dacă mai sunt şi până la urmă, ca tot românu imparţial, cu Germania!)?

Un fantasy asa-si-asa

Blestemul Nobilului Foul – Stephen Donaldson

Nemira, 2009. Trad. Roxana Brinceanu 

 Stephen Donaldson - Blestemul nobilului Foul

Exista o oarecare nedreptate in titlul pe care l-am dat insemnarii, fiindca poate cartea m-ar fi prins mai tare daca n-as fi citit-o in foarte multe salturi in timpul concediului, unde erau atatea de vizitat si de facut, incat a cam lipsit mood-ul de lectura.  Pe de alta parte, am niste chestii clare de carcotit. 

Foul´s Bane este prima carte dintr-o serie (v-ati obisnuit cu asta la fantasy, nu?) care se numeste Cronicile lui Thomas Covenant, zis si Necredinciosul.  Personajul Thomas este extrem de reusit, un lepros scarbit de lume si cinic, inteligent, dintr-o lume undeva in viitor, care, in urma unui accident, este azvarlit intr-un univers paralel (inca nu m-am lamurit daca a fost numai un vis sau o transa).  In lumea alternativa in care se trezeste devine din start si victima si inamicul unui spirit malefic, acest Foul, care doreste sa obtina dominatia totala asupra lumii respective si se intalneste cu Viermele Drool, o creatura cam idioata, insa foarte puternica, ce slujeste scopurile lui Foul cam vrand-nevrand.  Astia doi se joaca nitzel cu creierul lui, noi nu prea intelegem nimic, ceva de genul ca Foul nu prea stie de ce a ajuns el acolo, banuieste ca pentru a-i ajuta pe cei ce vor sa scape de el, insa e convins ca, pana la urma, va deveni unealta lui, dupa care e gasit de o adolescenta (foarte frumoasa) dintr-una din semintiile ce populeaza aceasta lume fantastica si incepe sa se dezvolte o saga pe 600 de pagini despre cum el li se alatura oamenilor (si… uriasilor) in lupta pentru distrugerea lui Foul. 

Lumea asta e un fel de democratie condusa de niste Nobili – care fusesera odata foarte puternici si detinusera cele 7 trepte de intelepciune, insa, cand s-a revoltat Foul (care se daduse si el drept Nobil intr-un fel, nu e clar cum), tipul care era Prim Nobil si detinea intelepciunile astea le ascunde cumva ca sa nu le distruga baiatul rau.  Deci quest-ul lui Covenant alaturi de Nobili presupune recuperarea unor fragmente, trepte din intelepciunile astea si distrugerea lui Foul cu ajutorul lor.  Nobilii si celelalte popoare de prin Taram (acesta e numele lumii care trebuie salvate) il respecta foarte mult pe Covenant din pricina verighetei sale obisnuite, fiindca este din aur alb, un material care nu exista acolo (desi se stia de el…) si se presupune ca are un fel de puteri magice.  Covenant, fireste, nu stie la ce i-ar putea folosi.

In fine, urmeaza calatorii, incercari, lupte cu tot felul de creaturi, prietenie, eroism, the usual stuff.  Partea buna din toate astea e ca Thomas Covenant e tinut extrem de bine in mana ca personaj, nu e un erou, nu intelege de multe ori ce se intampla, uneori instinctul il ghideaza bine, alteori prost, isi incepe aventura cu un viol, deci nu prea e deloc the ordinary good guy, e chinuit, obosit, adica foarte uman si foarte credibil din punct de vedere psihologic.  Cartea este suportabila din acest motiv, precum si din cauza unor descrieri destul de bune de confruntari emotionale si psihologice intre personaje.  Asta e ce am retinut eu, cel putin.

Acum de unde vine deranjul – nici mie nu-mi place sa mie se dea mura in gura ce se intampla, insa totul in Taram este mult prea complicat.  Nu sunt clare nici scopurile lui Foul, nici ale Nobililor, nici ce e cu intelepciunile alea pierdute si de ce sunt ele atat de importante.  Nu intelegem care e scopul lui Covenant nici macar la final, nu face mare lucru.  Bine, ne putem bucura de intamplari, insa totul e cam confuz.  Pe urma ma irita maxim chestia cu inelul simplu (nici despre inel nu intelegem ce puteri are si care-i este rolul, oricum) – prea e din Lord of the Rings, si din pacate nu este unicul lucru inspirat de acolo care sare-n ochi.  Mai avem niste cai inteligenti si o semintie care are grija de ei (Rohirrim rings a bell?), Nobilii au niste toiege cu puteri magice si cauta un Toiag foarte puternic, cel din posesia lui Drool (toiegele lui Saruman si Gandalf?, come on…), avem un alt popor care traieste in copaci (elfii lui Galadriel?) si asa mai departe, nu-mi aduc eu aminte acum de toate.  Nu zic, e foarte greu sa descrii orice lume magica dupa Tolkien fara sa para ca te-ai inspirat de acolo, insa la Stephenson mi se pare prea evident. 

In concluzie, as mai citi in continuare din Cronici numai daca-mi promite cineva ca ce urmeaza este 1. mai clar si mai concis – aici sunt burti de poveste de ti se face rau, nu folosesc la nimic si nu lamuresc nimic – si 2. mai original putin, macar fara inele si toiege.  Inca o data, Thomas Covenant e foarte cool,  dar Taramul si intamplarile le vad ca prin ceata, in 2 saptamani am uitat aproape tot.

Hei, strigoiul era simpatic!

O după amiază cu bere şi zâne – Liviu Radu

Tritonic, 2009

Cea mai recentă carte din seria lui Waldemar (că nu ştiu dacă e ultima – Liviu, ce zici?) ne introduce într-un nou tărâm fantastic, cel al zânelor, şi ne întoarce puţin şi prin cel al zmeilor şi al ielelor.  Nu mi s-a părut, sincer, mai izbutit decât celelalte, aşa că preferatul meu rămâne “Blocul câş”.  Waldemar îşi continuă taclalele şi, drept urmare, aventurile, alături de simpaticii prieteni găsiţi în volumul trecut, spiriduşul Spirache şi Bau-baul Grigore.  Toată acţiunea se petrece într-o după amiază la bere cu cei doi şi scriitorul SF-ist Liviu, prietenul lui Waldemar, care nu seamănă prea tare cu autorul şi e tratat cu un sarcasm bine temperat 🙂

De data asta Waldemar e chemat de zâne să jurizeze un concurs între pretendenţii la mâna prinţesei (gen jumătate din împărăţie, ştiţi voi)dintr-un sub-tărâm al zânelor, locuit de copii pământeni orfani (zânele fiind ursitoare, de, miloase).  Întâmplările sunt haioase, la fel ca în celelalte volume, dar parcă se leagă mai puţin, suferă de inconsistenţă.  Poveştile cvasi-SF scrise de prinţesă nu prea au nicio noimă sau mare legătură cu restul (sau n-am priceput-o eu, ceea ce e grav), răpirea prinţesei de către zmeu nu e foarte spectaculoasă, nu prea intervin băieţii răi, aşa că totul se axează mai degrabă pe umorul legat de aranjamentele administrative de prin tărâmul zânelor sau de rivalităţile dintre ele. 

Singura creatură care chiar mi-a trezit interesul a fost strigoiul (iniţial prezentat drept vampirul Miron Mironeanu, cu o poveste savuroasă de sec. XVIII), însă bietul de el nu primeşte prea mare atenţie ulterior şi se comportă de-a dreptul tembel la peţit, este imediat aruncat la gunoi şi astfel dispare ceea ce, în opinia mea, putea fi marele centru de atracţie al cărţii.  Începuse promiţător, jucându-se cu toate clişeele despre vampiri, tip Bram Stoker et alia la Hollywood şi propunând un personaj neaoş interesant.  Mi-ar fi plăcut să aibă un rol mai important.

Evident, Waldemar mai are o aventură şi pe tărâmul zânelor, confirmându-şi talentele de cuceritor, dar la final are loc o reîntâlnire cu ielele sale preferate (cele două… sau nouăzeci şi nouă) care-i pun nervii şi sensibilitatea la grea încercare, poate pentru a mai şterge din imaginea de Don Juan şi a reveni la băiatul vulnerabil şi uşor naiv cu care începe seria, precum şi la nişte întrebări despre dragoste şi alte lucruri serioase. 

Am terminat cărticica de mult, aşa că e posibil să-mi mai fi scăpat una-două chestii pe care vroiam să vi le spun despre ea.  E dulce, relaxantă, amuzantă, merită o după amiază cu un ceai şi o dulceaţă ca la bunica.  Conversaţiile de la bere între Spirache, Grigore şi Liviu fac toţi banii 🙂 Enjoy…

Ineditii alieni

Blocul cas – Liviu Radu

Tritonic, 2008

Dupa douazeci de ani, ca la deocamdata! 🙂 mai celebrul sau coleg de ginta latina D’Artagnan, Waldemar se trezeste din nou confruntat cu lumea supranaturalului de esenta romaneasca veche si pus sa fie eroul care salveaza fapturile duios-rautacioase de blocarea in lumea pamantenilor.

Liviu continua seria peripetiilor lui Waldemar introducand, de aceasta data, o liota intreaga de dragalasi, cum ar fi zmeii, vrajitoarele, spiridusii, piticii, stimele, capcaunii, pe langa deja celebrele iele si inamicii lor pricolici si demoni.  Insa de departe cele mai savuroase personaje de pana acum sunt spiridusul Spirache si Bau-Baul Grigore, ale caror interventii si dialoguri sunt pur si simplu criminale! 

Blocul cas este mai dezvoltat pe partea descrierii societatii romanesti, de data asta dupa revolutie, Liviu facand un adevarat tur de forta umoristica la adresa moravurilor noastre de tranzitie.  Am ras de m-am prapadit la descrierile celor doi mosuleti de pe strada cu blocul cas, care se intreceau in explicatii care de care mai cliseu despre motivatia ciudateniei asezarii blocului.

Intram si de data asta pe alt taram, cel al zmeilor, si asistam acolo la o demonstratie de virtuozitate a scriitorului in a-i prezenta pe infricosatorii confrati de poveste ai printilor si printeselor ca pe niste gogomani de mare anvergura, ce-ti aduc aminte instantaneu de oarece sefi corporatisti 🙂

Mie mi s-a parut delicioasa aceasta a doua parte a seriei, mai buna decat prima, in primul rand din perspectiva umorului, mai fin, mai infiltrat in toate aspectele povestii si mai adecvat la intreaga desfasurare a evenimentelor.  Din pacate n-am reusit sa pun in bagaj (l-am facut in zece minute ieri dimineata) O dupa amiaza cu bere si zane, sa termin seria – probabil spiridusii au ascuns-o de mine, ca n-am izbutit s-o identific prin vrafurile uriase de carti necitite de prin diverse colturi ale casei.  Deci voi lua o pauza pana in ianuarie, insa abia astept sa vad ce mai face Waldemar 🙂

Iele şi alte cele

Waldemar – Liviu Radu

Tritonic, 2007

“Romanţul” lui Liviu Radu, care deschide seria uluitoarelor peripeţii ale lui Waldemar, e un cadou de Crăciun foarte potrivit pentru copiii din noi. L-am citit cu mare plăcere şi cu aceeaşi surprindere ca de fiecare dată când mai pun mâna pe ceva scris de Liviu – are registre teribil de diferite!  Şi a fost o premieră pentru mine intrarea în lumea lui fantasy – mi se pare că aici îşi manifestă cel mai bine un umor pe care i-l ştiam mai degrabă din interacţiunea personală. 

Este şi prima dată când întâlnesc o valorificare literară a făpturilor mitologice/folclorice româneşti într-o poveste care nu este, de fapt, pentru copii. Pe mine m-a relaxat grozav de tare, m-a amuzat cel puţin la fel de mult şi cred că e o experienţă prin care e musai să treci dacă ţi-au fost vreodată dragi Creangă sau Petre Ispirescu.  De la alegerea numelui personajului principal totul e gândit şi lucrat cu minuţiozitate – Waldemar sună stupid şi preţios, e şi tratat în cheie ironică din start, ca ulterior marile lui fapte de vitejie să-i justifice rezonanţa de războinic. 

În afară de iele, Waldemar al nostru erou se mai întâlneşte (deocamdată) cu pricolicii şi demonii. Tărâmurile (universuri paralele, da?) şi obiceiurile lor, în special ale ielelor sunt descrise cu acribie şi cu o ingeniozitate jucăuşă şi amuzantă. Se vede că e un roman scris cu plăcere, cu vioiciune, cu har, dar şi cu detaşarea necesară pentru a nu cădea în ciudăţenie sau ridicol şi a-şi păstra tot timpul caracterul de joc – spiritul ludic al lui Liviu ne propune să acceptăm împreună o convenţie şi să ne lăsăm fermecaţi de ea.  Nu să se ia în serios cum se ia Tolkien, de exemplu.

Foarte frumoasă punerea în scenă a chemării viteazului pământean care să salveze lumea ielelor, iar relaţiile dintre Waldemar şi cele două “seturi” de iele principale, ca să zic aşa, sunt descrise cu multă fineţe, empatie şi umor.  Bine pusă la punct organizarea armatei, totul are ritm susţinut, bătăliile se desfăşoară ca-n filme, decorurile sunt adecvate fiecărei specii.  O poveste spusă cu drag, cum făceau bunicile la gura sobei, dar si cu ingredientele necesare pentru a-i face pe pământenii cei mari să zâmbească nostalgic şi să mai bea un vin fiert pe frigul acesta năpraznic lăsat pe tărâmul Bucurescilor… 

« Older entries