GoT

Tristețea pe care mi-o presimțeam chiar de la sfârșitul sezonului 7, și cu atât mai mult din aprilie, de la primul episod al sezonului 8, la ideea că cea mai mare realizare cinematografică din istoria trăită de mine e la final, a lovit necruțător, fiind însă însoțită, din păcate, de o furie aprigă și de neostoit împotriva HBO, a producătorilor și în special a scenariștilor.  Ba și împotriva lui G.R.R. Martin, pentru că le-a dat voie să fușerească într-un asemenea hal finalul unei capodopere.  Nu știu cât amestec i se permitea conform contractului de consultant, dar mă îndoiesc foarte serios că dacă ar fi spus un ”nu” hotărât când i s-a prezentat aberația numită pe nedrept scenariu al ultimului episod, HBO ar fi avut dreptul să-l realizeze, apoi să-l și difuzeze așa cum a fost.  Adică o serie de bâiguieli de mântuială, care falsifică natura a jumătate dintre personaje (doar Bronn, Sansa și întrucâtva Tyrion scapă cu fața curată), ridiculizează complexitatea construcției lui Martin expediind într-o scenă de 10 minute ceea ce ar fi trebuit să ia cel puțin un sezon – mă refer, desigur, la celebrul consiliu care-l alege pe Bran – și ne lasă cu atât de multe nedumeriri și fire abandonate în coadă de pește, încât nici măcar HBO nu va avea vreodată suficiente fonduri pentru a crea numărul necesar de sequels.

Nu vreau să fiu înțeleasă greșit. Nu mă deranjează rezolvările în sine, ba chiar cred că sunt aproape de ce intenționa și Martin să facă în romane.  Era clar că, odată eliminată amenințarea reală, the Others, se va reveni la business as usual, cu nitzeluș de reformă, poate cu niște Starks în loc de Lannisters, lipsă de-al de Dany Targaryen, care devine din ce în ce mai insuportabilă cu utopiile revoluționare bazate pe setea ei personală de sânge, și cu Tyrion the Imp făcând legea.  Singurul moment care spală cât de cât rușinea consiliului este, dealtfel, sarcasmul necruțător cu care e privită propunerea lui Sam de a da drumul poporului la vot.

Ce mă scoate din sărite este felul în care se alunecă brusc și dizgrațios de pe o stâncă și ne prăbușim împiedicați direct pe spinarea unei gloabe care, minune, se transformă pe final în armăsar.  Vezi scenele într-adevăr fabuloase cu Arya, Sansa și Jon înaintând în paralel pe calea propriilor destine.  Între timp, însă, confuzie și contradicții, mai nimic credibil, reacții penibile, tipi vorbind ca la perete.  Se presupune că trebuie să credem că pe Torgo Nudo îl doare brusc la bașcheți de uciderea mămicii paranoice și fuge repede spre Naath cu toată gașca de Unsullied, foarte mulțumit că verișoru ăl mic al cremenalului e acum șeful mare.  Că marele vizionar Bran the Broken (de departe cel mai antipatic personaj din film, și chiar nu înțeleg de ce a fost necesar să-l tundă cu ciobul chiar tot timpul serialului), după ce declară cu vreo cinci episoade mai devreme că el nu mai e lord de nimic, că e beyond asemenea cestiuni mundane, a) nu are nicio viziune, nu dă nicio idee, i se vede ceafa prin ochi și b) devine un măgar arogant spunându-i lui Tyrion ”Why do you think I came all this way”, de mai lipsea doar să adauge ”băi, pulică”.  Că urmașul Viperei din Dorne nu scoate niciun sunet tot timpul consiliului, doar face pe metrosexualul în fustița aia aurie.  Că toți marii lorzi din Westeros nici nu crâcnesc atunci când Sansa apelează la un nepotism ordinar ca să obțină, în sfârșit, complet nemeritat, Nordul.  Că Arya, după ce în mod elegant e singura persoană rațională de la masă, care nu spune ”Aye”, fiindcă știe clar că frățiorul semi-retard nu prea are ce căuta pe tron, e brusc de acord și cu surghiunirea lui Jon la Zid, și cu ranchiunoasa de soră-sa Queen in the North.  Că bulibașii ăia bine arătători de Dothraki dispar din peisaj liniștit, fără să mai încerce măcar un mic viol colectiv, de distracție.  Că Sam Tarly, după ce plecase glorios din Citadelă ca să nu mai fie doar martor la ce fac ”better men than him”, e mulțumit să fie un scrib amărât care-i duce țucalul lui Tyrion Lannister, în timp ce cel mai bun prieten al lui e forțat să plece cu coada între picioare întru înghețarea sediilor potențialilor lui moștenitori la Zid.  Și mai ales că toată lumea pare să ia drept literă de Evanghelie ce spune Tyrion, omițând să remarce că el fusese cel care-l manipulase ordinar pe săracul cu duhul Jon Snow să vâre un vânjos pumnal (for a change) în regina Andalilor și a primilor Oameni, Nearsa etc.

Încă o dată, toate aceste dezvoltări sunt posibile!  Suntem îndrăgostiți de Martin pentru că a transformat fantasy-ul fundamental, adaptându-l impecabil la REALITATE și mergând dincolo de ceea ce literatura mainstream are de obicei curajul să facă, mergând în locul geometric al marilor scriitori, prezentând, adică, o viziune asupra naturii intrinseci a umanității și a preumblării acesteia prin lume care este unică și-i poartă semnătura.  De mii de pagini sau sute de ore de vizionare am învățat că nu putem prezice niciodată ce se întâmplă cu personajele lui, știm că ce ne fascinează nu este neapărat povestea, ci capacitatea lui incredibilă de a descrie nu numai nenumărate fațete ale fiecărui personaj, făcându-ne să empatizăm (scurt și regretabil) până și cu Jeoffrey Lannister, dar mai ales evoluția fiecăruia în funcție de experiențele prin care trece.  Poziția personajelor lui variază neîncetat, Martin aruncă morala comună la gunoi, te pune continuu în fața oglinzii. E antiteza Hollywod-ului recent, multe personaje care aparent ”ar merita” să câștige partida sunt călcate în picioare de o realitate căreia pare să nu-i pese de CV-ul lor impresionant, multe personaje care ”ar merita” să fie arse pe rug, recte topite de dragon,  mor în brațele iubirii lor veșnice sau devin mari lorzi ai noii ordini mondiale, scuze, westerosiene.

Deci, da, sigur că absolut toate evenimentele din a doua parte a epidodului final sunt credibile, însă procesul evolutiv cu care Martin ne-a obișnuit lipsește cu desăvârșire!  Să faci un final atât de magnific, fără niciun cuvânt, în care descrii aproape perfect geografia sufletească a fiecăruia dintre cei trei Stark (pentru că Jon își refuză permanent zborul către genetica Targaryen și e clar că e a matter of choice). Sansa, care a avut întotdeauna a sense of entitlement demn de dispreț absolut, arătând cât de fragilă și nesigură este în secundele dinaintea primirii coroanei, conștientă, în sfârșit, că n-o merită. Jon, marșând superb spre un nou început dincolo de Zid (apropo, s-a prins cineva că niciun sibling nu vrea să rămână for the life of them acolo unde e regină Sansa the Grudging Bitch?), cu toate astea arătând cu douăzeci de ani mai bătrân din cauza poverii imense de vinovăție generate de crima semipremeditată instigată de Tyrion.  Și, în sfârșit, Arya, singura cu conștiința împăcată (despite being a Faceless Man, remember?) și ochi limpezi, acceptând cine este și mergând, ca de obicei, spre ceea ce o va face mai puternică sau o va ucide.

Da, să faci un final atât de magnific despre some of the Starks și să transformi ceea ce rămâne într-o scenă de stand-up comedy, vezi cretinăția lu Bran the Broken și subiectele care se discută în the small council… Ori nu-ți pasă, ori ești iremediabil dobitoc.

Revenind la elemente pozitive și remarcabile, din punct de vedere vizual sezonul 8 este superb de la cap la coadă. Deși înțeleg că pentru a păstra același nivel calitativ, HBO ar fi trebuit să investească enorm în cele câteva (măcar) epidoade necesare pentru a evita făcătura pe genunchi descrisă mai sus, sunt convinsă că ar fi meritat până și din punct de vedere financiar.

Să ne rugăm, deci, cu toții, pentru sănătatea lui GRRM, întru finalizarea ultimelor două volume din saga – singura speranță de a trece peste gustul amar lăsat de ineptitudinea de final a mogulilor de la Hollywood.

Advertisement

Ender’s Game – The Film

…sau cum Hollywood-ul reuseste inca o data sa rateze aproape complet esenta unei carti extraordinare… Trailer-ul de mai jos e semnificativ pentru ce vreau sa spun:

Premiera a fost pe 31 octombrie, asa ca ieri m-am prezentat cu ceva sperante la Haydn, unul dintre cinematografele vieneze care-i lasa pe actori sa vorbeasca englezeste – mare lucru.  Nu ma asteptam, desigur, ca filmul sa prinda in intregime complexitatea romanului lui Card.  Stiam ca se va insista pe partea SF, fiindca e foarte spectaculoasa si ofera potential cat cuprinde pentru un blockbuster – confruntarile din sala de lupta, bataliile din simularile video din scoala de comanda, jocul mintii.  Iar din acest punct de vedere filmul este realizat impecabil, mai bine decat m-as fi asteptat.  Sunt aproape convinsa ca omuletzii care au lucrat la scenele respective au citit si rascitit cartea cu pasiune pentru c-au redat cu acuratete si fantezie atat spatiile, cat si atmosfera imaginate de scriitor.  Muzica, deplasarea, luminile, efectele speciale – toate elementele conlucreaza perfect pentru a te angaja emotional.  De departe cele mai izbutite scene de confruntare, de lupta din toate filmele vazute de mine – si aici nu includ numai ecranizarile sau scenariile originale science fiction.  Iar din comparatia cu filmele SF Ender iese si mai clar invingator la toate nivelurile.  Poate si datorita excelentei tehnice (dar aici avem si Avatar si Prometheus, dintre cele mai recente), insa, in special, datorita ritmului si continutului actiunii, redate cu pasiune si fidelitate de realizatori – spre deosebire de ecranizarile Dune, spre exemplu, care sunt complet retardate.

Un alt aspect pozitiv clar este alegerea pustiului care-l interpreteaza pe Ender.  E drept ca m-a deranjat putin ca are 15-16 ani din start, nu intre 6 si 11 cat ar fi trebuit, dar inteleg limitarile impuse de necesitatea concentrarii povestii din carte catre film, asa ca nu insist.  Actorul este atat de bun, incat reuseste, in opinia mea, sa transmita mai mult decat au intentionat scenaristii!  Daca-l urmaresti atent pe el, ai o mica sansa sa treci dincolo de stratul complet superficial al personalitatii personajului pe care scenaristii au ales sa-l expuna.  Asa Butterfield, un nume de care sper sa mai aud.  Din fericire, nu numai el este ales bine, ci si ceilalti copii – Petra, Alai, Dink si Bean.  Cu toate ca atat pe Petra, cat si pe Bean, ii pun sa joace personaje cu totul diferite de cele din carte, o mare greseala, in opinia mea, adolescentii-actori fac o treaba de invidiat.

Dar vai!  Dar of!  Ce ne facem cu restul?!  Ce dezastru…

Cum sa schilodesti in asemenea hal personajul colonelului Graff punandu-l pe imbecilul de Harrison Ford, poate cel mai unilateral si lipsit de subtilitate actor de blockbustere de la Hollywood, sa joace o fantosa?  Genul militar cretin lobotomat vorbind exclusiv in clisee incrancenate?  Si nu este deloc lipsit de importanta, pentru ca lipsa de adancime a lui Graff e corelata cu lipsa de adancime a lui Ender, determina cel putin o fateta esentiala lipsa din constructia lui Card!  Contrapunerea maiorului Anderson (al carei rol in carte e diferit) in calitate de aparator emotional al lui Ender nu e suficienta, nu e acelasi lucru!  Este esential pentru intelegerea povestii ca Graff este in permanenta constient de raul pe care i-l face lui Ender, e esential ca e permanent sfasiat de regrete, ca blestema pozitia in care se afla, ca trece prin chinurile iadului!

Cum sa ratezi taman esenta povestii lui Card, adica evolutia interioara a lui Ender?  Motivatiile lui, mutatiile in constiinta, conflictul emotional?!  Spectatorii filmului n-au nici cea mai vaga idee la final de ce anume Ender actioneaza asa cum o face!  Se prezinta exclusiv o pojghita subtire – regretul pentru violenta impotriva colegilor si a gandacilor, se mentioneaza ideea  ca atunci cand iti intelegi adversarul ajungi sa-l iubesti si se arata (stupid si gresit, prin intalnirea face-to-face cu o matca) decizia lui de a readuce la viata specia pe care tocmai a exterminat-o.  Dar si lucrurile astea sunt evidente pentru mine, care stiu cartea pe dinafara, in economia filmului sunt aproape invizibile!  Pentru ca momentul crucial, in care Ender refuza sa se mai supuna regulilor dupa uciderea lui Bonzo Madrid, e redat la nivel de clasa intai primara.  Este prezentat fals de la cap la coada!  Cu Ender amenintandu-l stupid pe Graff cu milioanele investite in el 😦  Si cu decizia lui Ender de a se intoarce determinata de un discurs complet imbeciloido-patriotic al lui Valentine!  Or Ender pleaca si de durere, dar si pentru ca intelege perfect strategia de lobotomare si cruzime pe care i-o aplica scoala, iar asta ii redesteapta frica primordiala, esentiala pentru intelegerea personajului, aceea de a nu se transforma in fratele sau, Peter!  Iar argumentul suprem al lui Val este “tu nu esti Peter!” – numai asta il putea determina sa revina la comanda!  Convingerea ca este nevoie de el nu pentru ca este cel mai bun comandant – asa cum e prezentat idiot si unilateral in scenariu – ci pentru ca ceea ce reprezinta omul Ender, constiinta Ender, sufletul lui, este important pentru cum anume va fi dusa lupta!  Ender accepta povara ca sa apere umanitatea de consecintele unei atitudini ca cea a fratelui sau!  Accepta sa faca parte din joc fiindca altfel jocul e probabil sa fie jucat dupa regulile unui Peter!  Si de asta tragedia lui este atat de completa si devastatoare, pentru ca este fortat (manipulat si mintit) sa actioneze exact cu partea din el care este Peter!

Din nefericire, acest film va da apa la moara din plin celor care sunt dezinteresati complet de science-fiction ca gen.  Fiindca, ratand mesajul lui Card, constructia ramane un schelet firav.  In loc sa vada elementele science-fiction drept ceea ce sunt – decor – spectatorii vor retine cliseul amenintare extraterestra (bullshit) – erou copil care salveaza omenirea – o gramada de technical gimmicks.  Valoare zero.  Am trait reactia ieri pe pielea mea si m-a intristat nespus, dar este perfect justificata!  Filmul nu te face sa traiesti decat nivelul de thriller.  Nu comunica absolut nimic din drama lui Ender, nu trezeste pic de empatie cu adevaratul Andrew Wiggin.  Pacat!

Preferata mea, Rhetta…

…mă enervează de mor!  A scris deja, într-un stil genial, articolu ăla pe care tot tânjeam io să-l scriu de mult despre kktul ăsta de nou val al filmului românesc… băgaţi-vă repede la Surorile Marx aici! duoaaaaaaamne, dă-i sănătate babei, că n-am mai râs atâta de pe vremea când umbla ea în şpilhozeni…

p.s.: dacă tot vă duceţi acolo, citiţi-le şi pe-alea despre cartea lui Chirilă plus cartea unui dobitoc de la o formaţie de care n-am auzit; sunt ale Vetei şi sunt pricelesssssss

p.p.s: aoleu, citiţi-l si pe ala despre Herta Müller! de fapt citiţi tot blogul, vă rog eu! 🙂

O vorba proasta despre cateva filme

Pusesem initial cele de mai jos la sfarsitul postarii despre romanul lui Bogdan Suceava, dar cristian mi-a atras atentia c-ar fi mai bine sa le separ si mi s-a parut ca are dreptate.

Am facut o cura de filme in ultima vreme.  Farmecul discret la burgheziei si Acest obscur obiect al dorintei ale lui Buñuel m-au lasat intr-o stare de semi-perplexitate din care cred ca nu ies o vreme ca sa hotarasc daca e de bine sau de rau.  Mi-era clar ca fitzele astea artsy-fartsy europene ma irita si ca prefer un hollywood cinstit cu impuscaturi, dar nu pot sa neg o oarece atractie pentru ciudatenii si trebuie sa ma mai gandesc daca vine sau nu din snobism intelectual.  Tocmai pe tema asta am adormit azi noapte pe ultimele 20 de minunte de la Tree of Life (are 2 ore si ceva!!!), injurandu-ma birjareste ca nu mi-am ascultat instinctul de acum un an, cand am pus stop dupa 15 minute din film.  O asa de jalnica mizerie nu mi-a fost dat sa vad de mult.  Calea iubirii si a empatiei e mai ca lumea decat aia a duritatii si competitivitatii, parol tzatzo, sa ma-ngrop… Si bagam niste imagini cu crearea lumii si dinozauri, c-am vazut noi ca lumea se uita la Discovery.  Dar nu ne obosim nici sa explicam cum se procedeaza ca sa poti alege calea aia in lumea in care traim noi si nici la ce nivel de constiinta trebuie sa ai acces, ca doar e mult mai simplu sa arati o casnica antipatica si retardata udand gradina si frecand menta cu copiii, in timp ce barbac-su ala rau si autoritar se speteste calcandu-si in picioare vocatia ca sa intretina 4 loaze.   Un alt mare soc negativ fost Elegy or the Art of Love, pe care mi-l cumparasem pentru Ben Kingsley, care nu m-a dezamagit niciodata.  Pana acum.  Nu stiu cum au reusit sa-i determine si pe el si pe Penelope Cruz sa joace in telenovela asta de rahat (dealtfel nici pe Sean Penn nu stiu cum l-au convins Malick si Pitt sa joace in mai sus mentionata porcarie)!  Am ras in schimb pana m-a durut creierul la Django unchained – desi nu vreau sa se inteleaga de aici c-a inceput sa-mi placa Tarantino sau ca mi se pare vreo mare valoare filmul.  Mi-e teama sa vad Libertinul, Indragostitul si un Bertolucci pe care mi le-am luat din colectiile de arta la reduceri, ca m-a speriat prea tare copacu lui Malick.  Asa ca am facut o pauza de noutati si am revazut niste capodopere pe care n-o sa incetez sa le recomand, ca poate scapa naibii lumea odata de pretentii “estetizante” si “intelectuale” de la dobitoci care nu-s in stare sa-si vada lungul nasului: Thelma and Louise, Revolutionary Road, Mystic River, Good Night and Good Luck, Play It Again, Sam, Fargo.

Farmecul indiscret al imortalitatii

Vincent nemuritorul – Bogdan Suceava

Curtea veche, 2008

Cum tocmai am vazut si eu celebrul film al lui Buñuel (despre el si despre altele cateva vorbe pe final in postul urmator), nu m-am putut abtine de la jocul de cuvinte din titlu.  Putem spune si ca se potriveste in totalitate si ca nu se potriveste deloc cu mesajul excelentului roman al lui Bogdan Suceava. M-am tinut, iata, de cuvant, si am continuat sa-l citesc pe profesorul de matematici exilat in US – si trebuie sa-i multumesc dublu de data asta, fiindca am cartea chiar de la el (nu e de gasit electronic).  De aici si tragerea de inima pentru titlul pomenit, trebuie sa recunoasteti ca e ceva farmec in drumul unui roman scris in romaneste de un expatriat din SUA, publicat la Bucuresti, trimis din California catre un alt expatriat roman la Viena.

Cand am inceput sa citesc m-au trecut fiorii.  Tocmai terminasem Evanghelia… lui Saramago, eram intortochiata prin Parabolele… lui Plesu cu Biblia langa ele, imi imprumutase cineva The Power of Now a lui Tolle in engleza si o reciteam, revazusem cu doua seri inainte 21 grams a lui Inarritú, terminasem de revizuit relativ recent romanul SF al unui prieten referitor la comunicarea cu Esenta si posibilitatea prezervarii creierelor dupa moarte si aveam discutia de la care a pornit sondajul referitor la definitia sinelui de pe blog.  Iar Vincent, eroul lui Bogdan Suceava, chiar isi dobandeste nemurirea intr-un scenariu SF de viitor apropiat, in care fiintele (? oare ce componente ale lor…) umane pot fi “salvate” pe platforme electronice dupa moarte.  Mai sa fie!

Nu e intamplator c-am ales sa scriu despre Vincent imediat dupa bufnite, desi mai am restante de carti intercalate ca timp al lecturii intre cele doua.  Dupa mine, Suceava izbuteste exact ce rateaza Florian, adica are o idee extrem de interesanta, o poveste care tine si un fir logic dus impecabil.  Iar singurele scaderi pe care le-as putea “imputa” cartii de fata sunt tocmai aspectele in care Bufnitele exceleaza – expresivitatea limbajului, componentele stilistice.  Mi-e extrem limpede acum, dupa trei incercari, cum trebuie sa ma raportez la autorul american.  Daca te intereseaza figuri si tehnici literare, ai gresit adresa.  E genul de creator care cauta cu tot dinadinsul adevaruri fundamentale si expune idei core despre conditia umana.  Iar in Vincent nemuritorul reuseste un veritabil tur de forta in a imagina evolutia mintii in cazul confruntarii cu nemurirea.  Face pe drum si o analiza profunda a societatii si mecanismelor ei, expune cliseele modului de viata occidental, e sensibil si veridic in incursiunile psihologice inerente unui asemenea subiect.

Desigur ca, de asteptat de la o asemenea inteligenta, Bogdan Suceava nu rateaza romanul cazand in vreuna dintre extreme.  Omul “salvat pe un soft” nu e complet si nu poate gasi vreo “fericire” in vreunul dintre sensurile comun acceptabile ale notiunii din lumea in care traim, dar nici nu esueaza tragico-patetic in lipsa de semnificatie si autodistrugere.  Autorul reuseste sa sugereze o modificare de paradigma destul de credibila.  Entitatea “transformata” nu mosteneste exclusiv gandirea fiintei care a fost, ci si emotii si sentimente. De aici se naste o problema subtila in carte, dealtfel, despre cat de justificate, cu sens sau utile mai sunt acele componente ale sinelui care supravietuiesc atunci cand sunt lipsite de suportul corpului uman, pe de o parte si de interactiunea pe viu cu lumea, pe de alta parte.  Evolutia si alegerile personajului principal din roman sunt numai o varianta posibila, care nu pretinde sa rezolve uriasele intrebari deschise de tema, ci te lasa in continuare macinat de ganduri.  Cum s-ar spune pe malurile Pacificului, Vincent e o carte “challenging”.

Ce m-a atras pe mine in mod deosebit este tocmai asta, ca Bogdan Suceava nu vine cu verdicte, cu solutii, nu detine raspunsul, nu e arogant.  Cartea e scurta, concisa, fara “burti” cu filozofie de coltzu strazii tip Houellebecq.  Mi-a adus aminte mai degraba de Never Let me Go a lui Ishiguro, minus partile sentimentale ale englezului.  Am ramas cu un gust tare bun si cu aceeasi dorinta de a continua.

Avatar Fantastic! Cameron Rulz…

Nu pot să spun cu cuvinte prea mult în plus faţă de acest trailer, însă trebuie să mergeţi să vedeţi Avatar!  Este un nou standard în film, în mod categoric. Poate cele mai frumoase imagini pe care le-am văzut vreodată, nişte creaţii de o fantezie şi o splendoare greu de egalat…

P.S.: Nu vă aşteptaţi la vreun scenariu genial, nu e… Previzibil şi american până la lacrimi, cu replici a la Bruce Willis în zilele proaste.  Şi da, ecologiştii cei buni îi înving pe militarii cei haini, eroul se bate cu cel mai rău reprezentant al lor la sfârşit şi câştigă, discursurile moralizatoare abundă, Sigourney e aproape mai şmecheră ca-n Alien, înţelegeţi voi… Nevertheless… realizarea este FE-NO-ME-NA-LĂ…