Răceala

Inside the Third Reich – Memoirs by Albert Speer

Galahad Books, New York 1995.  Translated from the German by Richard and Clara Winston

Tocmai terminasem de citit o ediţie abdridged a cărţii lui Saul Friedländer, “Nazi Germany and the Jews” (publicată în 2009, o găsiţi aici) şi mă plângeam de structură.  Nu ştiu dacă e vina scriitoarei care a realizat versiunea prescurtată, însă cartea lui Friedländer m-a lăsat cu o senzaţie de frustrare.  Are foarte multă informaţie fără pic de sentimentalism sau stil (cele mai lirice pasaje sunt citatele din “Jurnalul” lui Sebastian), istorie pură, expusă cronologic, descriind ce a făcut regimul nazist în privinţa evreilor între 1933 şi 1945.  Frustrarea mea provine din firul combinat cronologic şi geografic ales de autor – sare de la o regiune la alta şi de la un personaj la altul şi nu rămâi cu o imagine clară despre ce s-a întâmplat de ex. cu evreii în Olanda sub Seyss-Inquart sau cu cei din Franţa, cum a evoluat atitudinea lui Hitler, acţiunile lui Himmler etc.  Asta pe de o parte. Pe de altă parte, atitudinea complet detaşată şi obiectivă, lipsită de accente nu doar vindicative, ci şi emoţionale de orice fel, deşi admirabilă dpdv profesional, limitează cumva impactul psihologic asupra cititorului. Dincolo de toate astea, însă, toate cărţile bune despre WW2 şi holocaust mă menţin ca un magnet în temă, îmi trebuie mai mult, mă obsedează. Cu atât mai mult în prezentul recent, când mi se pare că evenimentele curente îi determină pe mulţi să ia poziţie faţă de musulmani cu nişte argumente dezolant de similare cu cele pe care le găsesc prin discursurile antisemite din vremea nazismului.

J. mi-a spus atunci că are memoriile lui Speer, pe care vroiam de mult să le citesc, în engleză.  Le văzusem acum ceva ani aici în librărie, însă mi se păruse prea ambiţios să le încerc în germană, aş fi pierdut prea mult.  Le-am terminat în noaptea asta, aici la Sarajevo, după ce am cărat volumul cartonat de peste 500 de pagini şi 2kg timp de trei săptămâni prin metrouri, avioane, trenuri şi automobile, citind în fiecare 5 minute libere.  Fascinant!  După ce mă plânsesem de proza seacă şi lipsită de emoţie şi senzaţie a lui Friedländer… Am dat de un personaj implicat personal, direct, complet, de partea greşită a baricadei, un tip care-şi scrie memoriile pentru posteritate. Fireşte că mă aşteptam la o şarjă emoţională de proporţii, la pledoarii, la revelaţii, la lupte de conştiinţă, la dramă în deplină desfăşurare de forţe!  Şi da, toate astea există, însă există în fundal… în istoria în sine, în evenimente.  Dar nici urmă de ele în interiorul individului Albert Speer!  Mărturiseşte vinovăţii, revelaţii, momente de tensiune psihologică şi interioară extremă, sentimente tumultoase şi contradictorii. Dar o face cu nişte cuvinte pe hârtie şi e atât de evident, pentru mine, că acolo rămâne, la nivelul unei scrijelituri pe pagină, încât totul devine aproape ridicol, suprarealist. Nu pot încă să-mi dau seama dacă efortul de a se prezenta pe sine, regimul şi pe cei din jur în mod obiectiv a dus la asta, dacă a cenzurat adică în mod conştient orice urmă de adevăr al fiinţei proprii, de simţire, sau dacă imaginea de fantoşă, de ins fără adâncime şi umanitate, este chiar reprezentarea lui fidelă. Numai la memoriile lui Adrian Marino am mai avut frisonul ăsta, sentimentul că am trecut prin povestea unei vieţi dar nu ştiu dacă-i a unei făpturi umane sau nu…

Va urma

Pe scurt

Am ajuns la concluzia ca nu mai am cum sa scriu cate o insemnare despre fiecare dintre cartile citite in ultima vreme, desi cele mai multe ar merita discutate si ras-discutate.  Cum majoritatea sunt aparitii destul de vechi, lumea s-a ocupat de ele la timpul potrivit, asa ca nu crez sa fie mare paguba.  Deci cateva impresii despre fiecare, poate ca stimulent pentru lecturile de vacanta.

Unchiul Rudolf – Paul Bailey

Humanitas, 2009.  Trad. Marius Chivu

Unchiul Rudolf

O bijuterie de carte, căreia i se potriveşte foarte bine descrierea colecţiei “cartea de pe noptieră”.  Am citit-o în aceeaşi zi în care am primit-o, ascunzându-mă prin diverse cotloane neumblate pe la birou şi plecând devreme ca s-o pot termina în linişte.  Încerc să înţeleg şi eu, în continuare, de ce m-a captivat atât de tare un roman fără vreo mare greutate, scris de un scriitor pe care nu-l ştiam.

Nu cred că e numai fiindcă personajele principale sunt români, iar România (ţara bestiilor!) e tot timpul in fundal.  Nici nu este, dealtfel, o prezenţă de neînlocuit, tragedia de la care porneşte totul se putea petrece la fel de bine în x, y sau z – câteva ţări europene.  Însă englezul Bailey este un bun cunoscător al României, iar asta e, fără îndoială, un punct extrem de atractiv pentru noi.  Si mai important, insa, este un scriitor minunat, cu finete, ale carui randuri suna ca o compozitie muzicala – traducerea lui Marius Chivu e excelenta.  Ca trivia, m-am amuzat copios pe blogul ionucai, si ea incantata de carte, ca un comentator e oripilat de o scena de atractie erotica a lui Andrew pentru unchiul sau, Rudolf.  Mi se pare o pudibonderie toanta rau, fiindca nu numai ca scena nu strica romanul, asa cum crede domnul respectiv, ci se potriveste perfect, e scrisa cu melancolie si vibratie, da o nota de originalitate si te face sa privesti mai atent si sa intelegi mai bine intreaga relatie si intreaga carte.

Capcanele istoriei.  Elitele intelectuale romanesti intre 1930 si 1950 – Lucian Boia

Humanitas, 2012

Capcanele istoriei

Stiti ca m-am tot tanguit pe aici cat de tare imi doream sa citesc aceasta noua carte a profesorului Boia.  Pana la urma nu am descarcat versiunea electronica, ci am primit-o pe hartie.  Nu retin exact discutia, cert este ca cineva din blogosfera s-a declarat dezamagit de carte.  Nu exista nici cel mai mic motiv pentru asa ceva!  Singurul eventual “repros” care i s-ar putea aduce este ca nu vine cu descoperiri zguduitoare, cu nume noi care ar fi facut si dres dintre membrii cercurilor analizate de istoric, insa crearea intregului tablou este meritorie in sine.

Te apuca o tristete dupa ce o termini… Exemplele de verticalitate in raport cu variile regimuri dictatoriale care se succed in perioada respectiva mai ca lipsesc cu desavarsire!  Eu am retinut unul: Serban Cioculescu, pentru ca celalalt era un medic despre care nu auzisem inainte si care a murit inainte de finalul perioadei prezentate de istoric.  Restul intelectualitatii romanesti se face de basm cu brio, indiferent de etnie, clasa sociala de provenienta, cantitate de inteligenta sau talent, domeniu in care activeaza.  Le-as sugera celor care se obidesc in tara zilele astea de oful cacealmalelor politice si a tontoroiului de mahala, cu care nu inteleg de ce nu s-au obisnuit de 20 de ani incoace, sa caute “root cause” in cartea domnului Boia.  Mai ales ca, in final, trage si o concluzie foarte amara, dar cu totul veridica: intelectualii nu gandesc mai bine decat restul poporului, ci cam la fel…  Insa pe parcursul cartii este, ca de obicei, echilibrat si profesionist, insistand asupra necesitatii de a-i privi in contextul istorico-politic de atunci, si nu acuzandu-i pentru ca stim ce stim astazi, in virtutea “corectitudinii politice” la ordinea zilei.  Cartea este presarata si de un umor irezistibil, pentru ca sunt anumite cazuri atat de ridicole, incat profesorul nu se poate retine de la niste sarje bine simtite.

Asasinul regal (2 vol.) – Robin Hobb

Nemira, 2009.  Trad. Antuza Genescu

Robin Hobb - Asasinul regal

The Assasin’s Quest – Robin Hobb

Kindle edition

Asasinul regal e a doua parte din trilogia Farseer, inceputa cu Ucenicul asasinului, despre care am scris relativ de curand.  Dovada ca e excelenta e faptul ca sambata asta, cand am dat gata al doilea volum pe la pranz, mi-am cumparat instantaneu editia Kindle a ultimei parti, The Assassin’s Quest, titlu tradus in romaneste, dintr-un motiv care imi scapa complet, drept “Razbunarea asasinului”.  In cazul in care mai exista cineva care nu stie, desi ma indoiesc, nu trebuie sa va cumparati Kindle sau alt e-reader ca sa cititi cartile de pe Amazon, au aplicatii gratuite si pentru PC si pentru Mac.

Revenind la lupii nostri din Farseer, va repet ca Robin Hobb mi se pare o maestra a genului fantasy.  Niciunul dintre autorii din care am citit dupa Tolkien si Martin (vezi Donaldson, Wolfe si Cook) sau din care am incercat sa citesc (vezi Marion Zimmer Bradley, Pratchett, Brett, Niven / Pournelle / Barnes sau Stackpole) nu a reusit atat de bine sa creeze, pentru mine, o lume credibila, o poveste pe care s-o urmaresc cu delicii.  Personaje complexe, intriga interesanta, indoiala strecurata in permanenta, nimic nu e alb si negru.  In aceste carti se dezvolta legatura prin Har (era Wit, o nimerisem! cu Mestesugul n-am nimerit-o, nu e Craft, ci Skill) intre asasinul nostru si un lup.  Si e mult mai bine gandita si complexa decat  la stravechii lui Martin si Stark.

Puncte mai slabe (zic acum, ca in weekend nu m-am dezlipit nicio clipa de carti, respectiv computer!): Hobb e cam feminista.  Toate gagicile de treaba din Farseer sunt umpic prea destepte, curajoase, verticale etc.  Zic un pic, fiindca autoarea incearca sa nu exagereze, e limpede, ii gaseste fiecareia cate o ciudatenie sau slabiciune.  Dar regina Kettricken m-a cam calcat pe nervi.  Si, evident, finalul (of, americanii) e nitzel tras de par.  Din fericire Hobb il salveaza cat de cat, fiindca macar personajul principal nu e happily ever after.  In orice caz, cel mai mult mi-a placut partea de mijloc, Asasinul regal.  Se va mai citi Hobb, e clar, insa pentru o vreme am chef sa iau o pauza de la povesti, ca parca m-am copilarit suficient 🙂

Femeia de la miezul noptii – Radu Albala

Humanitas, 2006

Mi-a atras atentia in mod deosebit insemnarea lui micawber si, din fericire, am reusit sa fac rost de un exemplar al cartii.  Iarasi din fericire e o alta carte de pe lista pe care le-o facusem prietenilor mei care mi se pare excelenta!  Povesti din Bucurestiul interbelic, a la Mateiu Caragiale, despre iubiri dezaxate pentru femei fatale.  Un scriitor despre care nu stiam nimic a devenit, dintr-o data, un nume pe care l-as citi oricand si l-as pune rapid in topul meu personal de scriitori romani.  Amanuntele nu prea au sens, gasiti la micawber o descriere mai pe larg.  Mi-e greu sa cred ca exista cineva care sa nu citeasca cele sase povestiri cu placere.

Frânghia înflorită – Radu Vancu

Casa de editura Max Blecher, 2012

Inca nu pot sa ma dezmeticesc foarte bine dupa lectura noii carti a lui Radu.  Oricum mai tot citesc ba un poem, ba altul, ba cate o jumatate de carte… E, oricum, ciudat sa vorbesc despre cartea unui om pe care-l cunosc si il admir mult, nu sunt capabila sa discern printre sentimente.  Franghia inflorita nu e tocmai o surpriza pentru cine a citit celelalte patru volume de poeme ale lui Radu, insa pentru mine tot surprinzatoare ramane forta cu care omul asta se ia la tranta cu moartea, isi confrunta destinul, isi imbina suferinta cu iubirile si fericirile.  Stiu ca suna oribil, insa cartea asta te poate face sa-l invidiezi, fiindca numai niste clipe de fericire sublima, pe care le-a si constientizat, au putut crea posibilitatea dialogului firesc pe care-l poarta cu iubitul sau, mortul.  Asa mi se pare mie, ca trebuie sa mai existe un potentator de echilibru, ceva solid pentru celalalt taler al balantei.  Desi e posibil sa spun numai prostii, sa amestec categoriile surselor  instinctului creator.  Poate ca foamea de literatura e suficienta, poate ca exista vreun dracusor, cum imi spunea cineva deunazi, care nu te lasa sa dormi pana nu-ti epuizezi imaginatia.  Cand ma apucasem sa astern cateva randuri, imediat dupa ce am citit prima oara versurile, titlul care mi-a iesit din taste fara sa vreau a fost “despre improbabila mea imprietenire cu Thanatos”.  Am renuntat fiindca nu eram in stare sa descriu pana la capat senzatia.  Mie mi-e asa de groaza de moarte, ca rareori pot face fata ideii si intelege pe cei care par sa o accepte ca atare.  Ei bine, cu cartea asta, Radu mi-a transformat-o intr-un fel de… obiect din lumea asta, pe care ai voie sa-l muti mai incolo pe raft, sa-l stergi de praf , sa-l intrebi ce mai face, sa-l bruschezi atunci cand te calca pe nervi.

E o imensa nedreptate sa spun doar atat si ceva atat de ciudat despre un volum complex si special din toate punctele de vedere, insa puteti citi parerile celor care se pricep in multe cronici.  Linkuri pe blog la Radu, care sper sa va faca sa cititi cartea.

O privire proaspata

Romania, tara de frontiera a Europei – Lucian Boia

Humanitas, 2007 (ed. a treia)

Conceputa ca o completare a celebrei sale Istorie si mit in constiinta romaneasca, cartea de fata ne ofera constructia personala a d-lui profesor Boia despre istoria romanilor, pentru ca, firesc, a simtit nevoia de a pune ceva in loc dupa “demolarea” comisa in lucrarea respectiva.  Gest foarte fair si oarecum izolat in peisajul romanesc, fiindca se stie ca de daramat ne ocupam cu totii, e sport national, cu ceva de inlocuit ne miscam mai greu.

Trebuie mentionat din start ca e o carte care se adreseaza in primul rand unui cititor din afara Romaniei (in primul rand publicului de limba engleza), deci romanii nazurosi ar putea carti la anumite explicatii “for a six year old” sau la neistovita ironie adresata de autor cliseelor romanesti dintotdeauna.  Mie cartea mi s-a parut, din acest motiv, cu atat mai interesanta.

De asemenea, volumul nu este o istorie cronologica (nici nu ne-a obisnuit Lucian Boia cu asa ceva), ci este structurat in capitole tematice cu titluri edificatoare: Privire pe harta, O insula latina, Cum s-a facut Romania, Comunismul romanesc, Intre trecut si viitor, Romani si straini, Incursiune in Panteon, O plimbare prin Bucuresti.  De remarcat intinderea mare (peste 60 de pagini din totalul de putin peste 300) a capitolului “Intre trecut si viitor”, care se ocupa de Romania postdecembrista – cu rigoarea-i caracteristica, autorul a completat acest capitol la fiecare editie, astfel ca volumul de fata vorbeste inclusiv de evenimente din 2006-2007.  Cum eu personal nu am mai citit lucrari istorice despre perioada postrevolutionara – caci de, am trait-o in direct – capitolul mi-a trezit cel mai mare interes.  In plus, ideile d-lui Boia despre restul istoriei Romaniei nu mai prezentau pentru mine un caracter de noutate absoluta, pentru ca se pot deduce destul de limpede din celelalte lucrari oarecum la tema pe care i le-am citit (Istorie si mit… si Germanofilii).

Nu pot sa nu ma declar si de aceasta data absolut incantata de modul in care istoricul roman gandeste si scrie.  E adevarat ca poate asta se datoreaza in buna masura faptului ca este in perfect acord cu perceptia mea asupra istoriei Romaniei anilor 90 si 2000!  Ca-i vede exact la fel ca mine si pe Iliescu (da, comunist si falimentar pentru Romania), si pe Constantinescu, Nastase sau Basescu de la momentul respectiv.  Tare mi-as lua urmatoarea editie a cartii, sa vad cum a evoluat opinia despre Basescu intre timp 🙂  Si n-are niciun fel de complex in a transa probleme prezente cu onestitate si curaj.

Foarte interesanta este si prezentarea Bucurestiului, cu intreaga lui istorie, cel putin pentru mine, nascuta in capitala si, deci, avand pentru ea acea combinatie de dragoste si ura caracteristica doar noua.  Cred ca reuseste sa creeze in capitolul respectiv nu numai o imagine corecta a Bucurestiului actual, dar si una mult mai atragatoare pentru eventualul cititor strain decat o facem noi in mod obisnuit, exagerandu-i atat calitatile, cat si defectele.

In consecinta, ard de nerabdare sa ajung la Bucuresti vineri, fiindca sambata dimineata mi-am programat o vizita la Carturesti ca sa-mi iau, prima pe lista, noua carte a lui Lucian Boia despre elitele romanesti.  Si, dealtfel, o sa-mi iau, probabil, toate cartile sale in timp, pentru ca e o reala incantare sa-l citesti!

Later edit, am uitat sa dedic insemnarea asta lui we, ca sa ma acuze in continuare ca citesc istorie de curtea scolii de la Humanitas! 😉

O ţară care nu mai interesează pe nimeni?

Franţa, hegemonie sau declin? – Lucian Boia

Humanitas, 2010

Franţa, hegemonie sau declin?

A doua carte lansată de dl. Boia la Humanitas priveşte o ţară tare dispreţuită de generaţiile mai noi din România, devenite fie pro-americane (nediscriminatoriu şi fără argumente şi, în orice caz, mai degrabă prin imitare a comportamentelor de consum şi atitudinilor văzute prin filme decât din admiraţie faţă de politica sau cultura marii puteri) fie pur şi simplu ignorante – şi vă rog să mă iertaţi pentru tăria afirmaţiei, desigur că nu generalizez.  Nici măcar elita intelectuală românească, atâta cât există, nu s-a mai raportat în ultima perioadă la modele franceze cine ştie ce, prin contrast uriaş cu “tradiţia” noastră puternic francofilă.  Aş îndrăzni să spun că de la cei din generaţia mea sau mai tineri n-am mai auzit de foarte mulţi ani altceva decât pufnituri sarcastice atunci când vine vorba de Franţa, dacă nu punem la socoteală Parisul turistic, brânzeturile şi parfumurile. 

De aceea mi s-ar părea util şi interesant pentru aceste generaţii să parcurgă analiza aprofundată şi, ca de obicei, argumentată a lui Lucian Boia despre declinul Franţei şi cauzele lui.  O prezentare foarte bună a cărţii găsiţi la micawber aici, dealtfel dânsul a scris însemnări despre mai multe lucrări ale istoricului român, per ansamblu mult mai pozitive decât ne-a obişnuit, fiind un cititor exigent în sensul bun al cuvântului.  Eu nu voi mai insista asupra subiectului, aşadar.

E posibil însă ca Franţa să aibă un rol important de jucat pe scena europeană şi mondială,  nu e nici pe departe atât de de neluat în seamă pe cât părem să credem ăştia ceva mai tinerei şi mai ignoranţi.  Iar în ceea ce priveşte cultura, în ciuda ascensiunii tot mai pronunţate a americanilor şi a prevalenţei evidente a limbii engleze, am fi naivi să nu le recunoaştem forţa.  Francezii sunt creativi, inteligenţi şi cu spirit critic, deşi pe noi ne enervează de moarte stângismul imbecil al intelectualilor lor şi ne-ar plăcea tare mult să-i invităm la o cură de salam cu soia, hârtie igienică tip glaşpapir şi avorturi interzise, ca să le treacă.  Cred că s-au mai schimbat şi ei, poate e timpul să ne schimbăm şi noi percepţia.

Iar pentru a ne putea pronunţa, ar fi bine s-o facem pe bază de date.  “Franţa, hegemonie sau declin” este, în acest sens, un început bun şi o carte care se citeşte cu plăcere.

Despre forţa împrejurărilor

Tragedia Germaniei. 1914-1945 – Lucian Boia

Humanitas, 2010

Tragedia Germaniei. 1914-1945

În sfârşit am pus mâna şi am citit şi cele două cărţi ale profesorului Boia cumpărate chiar cu ocazia lansării lor la Gaudeamus 2010.  Primisem deja trei cărţi de la domnia sa, le citisem cu mare plăcere – practic îmi reînviaseră pasiunea pentru istorie, iar Germanofilii mi s-a părut una dintre cele mai interesante lecturi ever.  Despre ea n-am apucat să postez aici, există pe blog numai însemnarea despre Istorie şi mit în conştiinţa românească.

Tragedia Germaniei este din nou o carte pe care aşteptam s-o citesc de multă vreme, ca şi “Istorie şi mit…” – o analiză lucidă, nepărtinitoare, neinfluenţată exclusiv de Holocaust, a condiţiilor care au făcut posibil derapajul Germaniei către regimul lui Hitler şi ororile din cele două războaie mondiale.  În stilul pe care îl consider de acum caracteristic, Lucian Boia dărâmă una după alta toate prezumţiile că Germania ar fi fost mai agresivă, mai antisemită şi, în special, principala sau chiar singura vinovată de declanşarea celor două conflicte.  Asta nu înseamnă că “ţine partea” nemţilor, are multe argumente şi prezintă multe fapte care îi condamnă şi îi incriminează, ci că restabileşte un echilibru de care era nevoie.  Înseamnă numai că nu le aruncă lor toate bubele în cap, aşa cum au fost tentaţi mulţi istorici francezi şi englezi, apoi o generaţie întreagă de germani, ce se simţeau vinovaţi şi vroiau să rupă cu trecutul, să facă.

Pentru fiecare demonstraţie menţionată mai sus – că poporul german nu era cel mai antisemit din Europa, că Germania nu a jucat în mod necesar rolul agresorului, ci că a răspuns logic unor condiţii politice ce o determinau să acţioneze astfel etc. – Lucian Boia aduce o pleiadă impresionantă de argumente sprijinite de fapte şi cifre de necontestat, majoritatea din surse din afara Germaniei, astfel încât nu pot fi bănuite de fals. 

Alături de argumentaţia logică impecabilă şi munca de cercetare evidentă, şi această lucrare beneficiază de calităţile ştiute ale scrisului profesorului Boia: structură, bun-simţ, exprimare concisă şi elegantă, însă perfect inteligibilă şi pentru diletanţi şi, nu în ultimul rând, de acel rafinat simţ al umorului, un sarcasm temperat de delicateţe şi stil, care este pentru mine principala sa “semnătură”.

În plus, recunosc sportiv că m-a încântat mult şi subiectul. Aşa mă enervează de ani de zile generalizarea neamţ = nazist/rasist/ucigaş de evrei de nu pot să spun!  Şi nu e deloc rău să mă conving că feelingul meu era corect citind o carte atât de bine scrisă şi de argumentată.  Satisfacţia este dublă!  Vă recomand lectura cu mult drag – chiar dacă aţi crede că nu sunteţi interesaţi de subiect, Lucian Boia vă va cuceri. 

P.S.:  Dacă cineva vrea să mă acuze de vreo tâmpenie gen antisemitism pentru însemnarea asta, îl înjur de pe acum ca să nu se mai obosească – citiţi cartea şi dup-aia vorbim…

O adevarata doamna

Timpul ce ni s-a dat, vol. 2 (1948-1959) – Annie Bentoiu

Humanitas, 2010

Citisem volumul intai cand a aparut (acum un an sau doi cred) imprumutat de la un prieten si mi s-a parut de atunci un document de o exceptionala valoare pentru perioada interbelica, insa mai ales pentru anii instaurarii comunismului in Romania.  Acest al doilea volum vine cu amintirile autoarei despre cea mai neagra perioada din istoria Romaniei si pentru mine este cea mai interesanta opera citita vreodata despre subiect. 

Explicatia pentru aceste aprecieri ce pot parea ditirambice sta in atitudinea d-nei Bentoiu, care prezinta lucrurile fara patima, fara obida, fara partinire (lucru ce poate parea ciudat pentru voi daca ne gandim ca a facut parte dintr-o clasa sociala lovita pana la devastare de catre comunisti, insa va rog, cititi cartea) si intr-o maniera de invidiat pentru multi scriitori mai “profesionisti” decat domnia sa.  Cu toate ca atat familia sa, cat si a sotului sau, compozitorul Pascal Bentoiu, au avut de suferit enorm din partea regimului comunist, doamna Bentoiu reuseste sa prezinte povestile lucid, cu finete si dreptate, cu empatie pana si pentru figurile sordide ale activistilor de partid sau mai marilor epocii.  Si titlul volumelor de memorii este extrem de sugestiv pentru modestia si puterea de acceptare de care da dovada – timpul ce “ni s-a dat”, ca marca a destinului si a unei puteri mai mari, in fata careia trebuie sa te pleci (vorbim, fireste, de divinitate).

Am citit cele peste 600 de pagini cu o pasiune constanta, neincetand sa ma minunez de absenta oricarei note false, oricarui orgoliu de casta sau clasa sociala, oricarei exagerari in vreo parte a balantei.  Echidistanta autoarei este, fireste, insotita permanent de suferinta si tristete, de povara pe care o poarta in suflet si o incredinteaza hartiei, de constiinta nedreptatii suferite de oamenii pe care i-a iubit si admirat.  Insa aceasta durere este decenta si sobra, nu se transforma nicio clipa in lamentatie sau dorinta de razbunare.  Ramane permanent in zona unei analize extrem de profunde a mecanismelor care guvernau viata politica, sociala si intima in comunism, cu relele si bunele recunoscute cinstit, cu solidaritate fata de membrii merituosi ai clasei din care facea parte, insa si cu intelegere pentru cei ca fusesera sarmani si carora regimul le-a pervertit modul de gandire si actiune.  Nicaieri in alta parte nu am vazut mai limpede cum era viata de zi cu zi si la ce ducea modul respectiv de viata.  Nu pot sublinia indeajuns si va rog sa ma iertati daca repet anumite idei, cat de valoroasa este o astfel de perspectiva pentru cine doreste sa inteleaga cu adevarat schimbarea fundamentala a mentalitatii prin care a fost fortat sa treaca poporul roman.

Mai mult decat atat, d-na Bentoiu nu a scris aici o poveste compusa exclusiv din propriile amintiri, ci a procedat ca un profesionist, s-a documentat citind zeci de volume, consultand ziare ale vremii la biblioteca timp de ani de zile, toate sursele fiind prezentate cu constiinciozitate pe parcursul intregii lucrari.  Nu este o simpla carte de memorii, ci un veritabil izvor de informatie istorica pe care, cred, cu greu il poate egala cineva.

Trecand dincolo de aceste consideratii impersonale, se detaseaza din volum chipul unei femei de o extraordinara puritate sufleteasca si cu o inteligenta de invidiat, cu aspiratii culturale, dar mai ales spirituale pe care cu greu si le mai poate imagina omul recent.  Chipul sotului sau apare de asemenea ca cel al unui personaj minunat, desi insista de cateva ori ca Pascal Bentoiu i-a interzis sa faca orice exercitii admirative la adresa lui in aceasta scriere.  Desigur ca exista o gramada de subiectivism in aceste prezentari, insa calitatea umana de exceptie reiese de dincolo de cuvinte.  Ar fi o onoare pentru mine s-o cunosc pe aceasta adevarata doamna din timpuri apuse, ma bucur ca exista astfel de oameni si, mai ales, ca a fost capabila, la peste optzeci de ani, sa ne daruiasca o carte de asemenea valoare.  Respectul si admiratia mea sunt infinite, dar mult prea putin pentru ce merita un astfel de om, care a stiut sa-si pastreze verticalitatea, spiritul, luciditatea si, mai presus de toate, sensibilitatea si iubirea de oameni.

Va rog sa cititi aceasta carte daca vreti sa intelegeti cu adevarat si sa va bucurati de prezenta si spiritul unei lady cum nu stiu daca mai avem multe in sanul acestui popor amarat.  Domnia sa este un model de urmat daca va simtiti pierduti in haosul acestui bezmetic inceput de secol.

O Biblie pentru România

Istorie şi mit în conştiinţa românească – Lucian Boia

Humanitas, 2010

Istorie şi mit în conştiinţa românească

Poate că titlul însemnării mele vi se pare o exagerare.  Îngăduiţi-mi, vă rog, numai câteva paragrafe pentru a-l explica. 

Eu cred că aceasta este exact cartea de care avea nevoie România pentru a se apropia de normalitate, de care aveau nevoie românii pentru a începe să se dezmeticească după şase decenii de minciună şi propagandă deşănţată cu privire la istoria lor.  Şi meritul cel mai mare al ei este că nu are scopul de a demola mituri, ci de a le desluşi, cu obiectivitate şi competenţă.  Dl. profesor Boia nu-şi face un titlu de glorie din a fi contra, nu a scris această carte pentru a se pune pe sine însuşi în valoare, pentru a crea controverse şi a ieşi în lumina reflectoarelor.  Asta se vede şi din ton, care nu este nici inutil sarcastic, nici polemic, dar în primul rând din modul de abordare. Este un demers sincer şi profesionist, făcut în interesul adevărului, în mod elegant, simplu, straight forward, extrem de documentat şi de modern, calm şi detaşat. 

Nu vă dezvălui din cuprins, pentru că trebuie să citiţi cartea (nu glumesc, trebuie! mi se pare obligatorie pentru orice intelectual român care se respectă) decât structura – un capitol introductiv amplu unde se definesc termenii şi tehnica, apoi se face o incursiune cronologică în “istoriile istoricilor” şi cum a fost discursul acestora afectat, în funcţie de epocă, de mituri, urmat de capitole destinate unor zone fundamental mitologizate ale istoriei noastre: originile, continuitatea, unitatea, Românii şi ceilalţi şi principele ideal.  Cartea se încheie cu un scurt capitol destinat perioadei de după 89 (cartea este la a 4-a ediţie, fiind iniţial publicată în 1997) şi cu o încheiere-concluzie de o sobrietate uluitoare.

De ce spun că este un demers necesar şi, aş spune, igienic pentru societatea românească, în plus faţă de calităţile pe care le-am enumerat la început: fiindcă noi nu gândim aşa!  Aşa adică luând distanţă faţă de pasiunile pe care le-au trezit în noi discursurile naţionaliste delirante practicate de aproape tot spectrul politic românesc, manifestate, dealtfel, în întreaga paletă a culturii româneşti de după 89.  Noi suntem partizani, suntem înflăcăraţi, fie ne-au convins aceste discursuri, fie ne-au scârbit, însă cale de mijloc nu avem.  Suntem ori Vadim, ori Patapievici – ori ne prosternăm la zeiţa Naţiune, ori ne e scârbă de tot ce înseamnă România.  Ca să înţelegem substraturile acestor atitudini, aveam nevoie de cartea d-lui Boia.  Pentru a ne potoli, a ne obiectiviza gândirea şi a ne obişnui cu modul european contemporan de abordare a unor noţiuni fundamentale cum ar fi naţiunea.  Însă, în primul rând, pentru a înţelege, odată pentru totdeauna, că ceea ce noi credem despre istoria noastră este rezultatul unor reprezentări imaginare ale ei!  Iar în cazul nostru, aceste reprezentări imaginare au fost extrem de nociv politizate de comunism şi istoriografia comunistă.  Trecând dincolo de asta, demitizarea este necesară față de istoriografia oricărei epoci, pentru că fiecare avea proiectul ei, proiect care nu mai este valabil astăzi!

Acesta este alt merit incontestabil al acestei lucrări – faptul că explică în termeni extrem de clari, simpli și conciși că modul nostru de raportare la istorie este passe!  Și problema este că modul de raportare la istorie influențează modul de raportare la societate și la viață în general, iar eu cred că trebuie să încetăm să trăim într-o sferă de iluzii pe care ni le-au vândut unii și alții și că singura noastră șansă la nivel național este să începem să gândim cu propriul creier.  Sunt convinsă că această carte contribuie din plin la o plasare mai rațională și, în fond, mai liberă, a conștiințelor noastre în relație cu lumea care ne înconjoară.

Nu e de neglijat nici faptul că putem învăța de la dl. Boia să avem o atitudine rațională, elegantă, fără orgolii de autor sau sentințe definitive.  Adversar al certitudinilor, dumnealui spune de câteva ori că nu propune alternative, că nu are o soluție corectă – dealtfel, logic, dânsul știe că nu există istorie adevărată, ci o sumă de interpretări subiective, doar este expert în istoria imaginarului! – iar pentru mine asta este nu numai foarte impresionant (câți români cunoașteți care nu știu ei mai bine cum stă treaba? :D) ci și o sursă de aer proaspăt și de speranță că vom fi, într-o bună zi, capabili să gândim așa. 

Să începem prin a acorda atenția cuvenită unei astfel de cărți, care ne poate duce către oroarea de extreme, ne poate învăța cum să gândim tolerant și rațional, pe lângă bogăția de informație și plăcerea lecturii unei lucrări impecabile pe care ne-o oferă.