GoT

Tristețea pe care mi-o presimțeam chiar de la sfârșitul sezonului 7, și cu atât mai mult din aprilie, de la primul episod al sezonului 8, la ideea că cea mai mare realizare cinematografică din istoria trăită de mine e la final, a lovit necruțător, fiind însă însoțită, din păcate, de o furie aprigă și de neostoit împotriva HBO, a producătorilor și în special a scenariștilor.  Ba și împotriva lui G.R.R. Martin, pentru că le-a dat voie să fușerească într-un asemenea hal finalul unei capodopere.  Nu știu cât amestec i se permitea conform contractului de consultant, dar mă îndoiesc foarte serios că dacă ar fi spus un ”nu” hotărât când i s-a prezentat aberația numită pe nedrept scenariu al ultimului episod, HBO ar fi avut dreptul să-l realizeze, apoi să-l și difuzeze așa cum a fost.  Adică o serie de bâiguieli de mântuială, care falsifică natura a jumătate dintre personaje (doar Bronn, Sansa și întrucâtva Tyrion scapă cu fața curată), ridiculizează complexitatea construcției lui Martin expediind într-o scenă de 10 minute ceea ce ar fi trebuit să ia cel puțin un sezon – mă refer, desigur, la celebrul consiliu care-l alege pe Bran – și ne lasă cu atât de multe nedumeriri și fire abandonate în coadă de pește, încât nici măcar HBO nu va avea vreodată suficiente fonduri pentru a crea numărul necesar de sequels.

Nu vreau să fiu înțeleasă greșit. Nu mă deranjează rezolvările în sine, ba chiar cred că sunt aproape de ce intenționa și Martin să facă în romane.  Era clar că, odată eliminată amenințarea reală, the Others, se va reveni la business as usual, cu nitzeluș de reformă, poate cu niște Starks în loc de Lannisters, lipsă de-al de Dany Targaryen, care devine din ce în ce mai insuportabilă cu utopiile revoluționare bazate pe setea ei personală de sânge, și cu Tyrion the Imp făcând legea.  Singurul moment care spală cât de cât rușinea consiliului este, dealtfel, sarcasmul necruțător cu care e privită propunerea lui Sam de a da drumul poporului la vot.

Ce mă scoate din sărite este felul în care se alunecă brusc și dizgrațios de pe o stâncă și ne prăbușim împiedicați direct pe spinarea unei gloabe care, minune, se transformă pe final în armăsar.  Vezi scenele într-adevăr fabuloase cu Arya, Sansa și Jon înaintând în paralel pe calea propriilor destine.  Între timp, însă, confuzie și contradicții, mai nimic credibil, reacții penibile, tipi vorbind ca la perete.  Se presupune că trebuie să credem că pe Torgo Nudo îl doare brusc la bașcheți de uciderea mămicii paranoice și fuge repede spre Naath cu toată gașca de Unsullied, foarte mulțumit că verișoru ăl mic al cremenalului e acum șeful mare.  Că marele vizionar Bran the Broken (de departe cel mai antipatic personaj din film, și chiar nu înțeleg de ce a fost necesar să-l tundă cu ciobul chiar tot timpul serialului), după ce declară cu vreo cinci episoade mai devreme că el nu mai e lord de nimic, că e beyond asemenea cestiuni mundane, a) nu are nicio viziune, nu dă nicio idee, i se vede ceafa prin ochi și b) devine un măgar arogant spunându-i lui Tyrion ”Why do you think I came all this way”, de mai lipsea doar să adauge ”băi, pulică”.  Că urmașul Viperei din Dorne nu scoate niciun sunet tot timpul consiliului, doar face pe metrosexualul în fustița aia aurie.  Că toți marii lorzi din Westeros nici nu crâcnesc atunci când Sansa apelează la un nepotism ordinar ca să obțină, în sfârșit, complet nemeritat, Nordul.  Că Arya, după ce în mod elegant e singura persoană rațională de la masă, care nu spune ”Aye”, fiindcă știe clar că frățiorul semi-retard nu prea are ce căuta pe tron, e brusc de acord și cu surghiunirea lui Jon la Zid, și cu ranchiunoasa de soră-sa Queen in the North.  Că bulibașii ăia bine arătători de Dothraki dispar din peisaj liniștit, fără să mai încerce măcar un mic viol colectiv, de distracție.  Că Sam Tarly, după ce plecase glorios din Citadelă ca să nu mai fie doar martor la ce fac ”better men than him”, e mulțumit să fie un scrib amărât care-i duce țucalul lui Tyrion Lannister, în timp ce cel mai bun prieten al lui e forțat să plece cu coada între picioare întru înghețarea sediilor potențialilor lui moștenitori la Zid.  Și mai ales că toată lumea pare să ia drept literă de Evanghelie ce spune Tyrion, omițând să remarce că el fusese cel care-l manipulase ordinar pe săracul cu duhul Jon Snow să vâre un vânjos pumnal (for a change) în regina Andalilor și a primilor Oameni, Nearsa etc.

Încă o dată, toate aceste dezvoltări sunt posibile!  Suntem îndrăgostiți de Martin pentru că a transformat fantasy-ul fundamental, adaptându-l impecabil la REALITATE și mergând dincolo de ceea ce literatura mainstream are de obicei curajul să facă, mergând în locul geometric al marilor scriitori, prezentând, adică, o viziune asupra naturii intrinseci a umanității și a preumblării acesteia prin lume care este unică și-i poartă semnătura.  De mii de pagini sau sute de ore de vizionare am învățat că nu putem prezice niciodată ce se întâmplă cu personajele lui, știm că ce ne fascinează nu este neapărat povestea, ci capacitatea lui incredibilă de a descrie nu numai nenumărate fațete ale fiecărui personaj, făcându-ne să empatizăm (scurt și regretabil) până și cu Jeoffrey Lannister, dar mai ales evoluția fiecăruia în funcție de experiențele prin care trece.  Poziția personajelor lui variază neîncetat, Martin aruncă morala comună la gunoi, te pune continuu în fața oglinzii. E antiteza Hollywod-ului recent, multe personaje care aparent ”ar merita” să câștige partida sunt călcate în picioare de o realitate căreia pare să nu-i pese de CV-ul lor impresionant, multe personaje care ”ar merita” să fie arse pe rug, recte topite de dragon,  mor în brațele iubirii lor veșnice sau devin mari lorzi ai noii ordini mondiale, scuze, westerosiene.

Deci, da, sigur că absolut toate evenimentele din a doua parte a epidodului final sunt credibile, însă procesul evolutiv cu care Martin ne-a obișnuit lipsește cu desăvârșire!  Să faci un final atât de magnific, fără niciun cuvânt, în care descrii aproape perfect geografia sufletească a fiecăruia dintre cei trei Stark (pentru că Jon își refuză permanent zborul către genetica Targaryen și e clar că e a matter of choice). Sansa, care a avut întotdeauna a sense of entitlement demn de dispreț absolut, arătând cât de fragilă și nesigură este în secundele dinaintea primirii coroanei, conștientă, în sfârșit, că n-o merită. Jon, marșând superb spre un nou început dincolo de Zid (apropo, s-a prins cineva că niciun sibling nu vrea să rămână for the life of them acolo unde e regină Sansa the Grudging Bitch?), cu toate astea arătând cu douăzeci de ani mai bătrân din cauza poverii imense de vinovăție generate de crima semipremeditată instigată de Tyrion.  Și, în sfârșit, Arya, singura cu conștiința împăcată (despite being a Faceless Man, remember?) și ochi limpezi, acceptând cine este și mergând, ca de obicei, spre ceea ce o va face mai puternică sau o va ucide.

Da, să faci un final atât de magnific despre some of the Starks și să transformi ceea ce rămâne într-o scenă de stand-up comedy, vezi cretinăția lu Bran the Broken și subiectele care se discută în the small council… Ori nu-ți pasă, ori ești iremediabil dobitoc.

Revenind la elemente pozitive și remarcabile, din punct de vedere vizual sezonul 8 este superb de la cap la coadă. Deși înțeleg că pentru a păstra același nivel calitativ, HBO ar fi trebuit să investească enorm în cele câteva (măcar) epidoade necesare pentru a evita făcătura pe genunchi descrisă mai sus, sunt convinsă că ar fi meritat până și din punct de vedere financiar.

Să ne rugăm, deci, cu toții, pentru sănătatea lui GRRM, întru finalizarea ultimelor două volume din saga – singura speranță de a trece peste gustul amar lăsat de ineptitudinea de final a mogulilor de la Hollywood.