Din Peru – alt glas

Trei săptămâni în Anzi

Marius Chivu, Humanitas 2016

Trei săptămâni în Anzi

De când n-am mai scris pe bietul blog – cred că e recordul, un an – am şi uitat cum se deschide, cum se postează, am uitat că m-a forţat wordpress-ul să-mi schimb parola acum câtăva vreme şi, evident, am uitat noua parolă. Mai rămâne să vedem dacă m-am întors cu rost sau nu.

Ca-n fiecare toamnă, am zburat la Bucureşti pentru Gaudeamus. De data asta am prins un weekend splendid, stat afară la terase şi cumpărat şerbet şi gem de fragi de la ţărăncile de la Romexpo. Aveţi idee dacă mai e cineva pe la tarabele alea pe 23 decembrie, care pică vinerea? Aş mai da o raită. Acum am avut mult prea puţin loc, valiza a fost ticsită de cărţi.

După aventura din Himalaya de acum patru ani şi succesul cărţii pe care i-a dedicat-o, Marius Chivu s-a hotărât să meargă taman în ţara pe care am descris-o pe-aici cu atâta lux de amănunte chiar atunci, în în 2012. În acelaşi stil cu hikingul cu şerpaşi, însoţită de fotografii splendide, Trei săptămâni în Anzi se numeşte noua lui ispravă şi prima carte de care m-am apucat în avionul spre Viena, după târg.

Cum autorul e cu adevărat montagnard şi dispus să înfrunte călătorii mult mai dificile şi lipsite de confort decât aş putea eu să-mi imaginez că voi mai face vreodată (deşi preumblatul prin India presupune măcar ceva disconfort psihologic, dacă nu neapărat transpiraţie şi pierdere de suflu), cartea mi-a adus şi noutăţi absolute pe lângă atât de necesara şi pasionanta diferenţă de perspectivă asupra locurilor pe care le-am văzut amândoi.  Ca şi jurnalul himalayan, Trei săptămâni în Anzi e scrisă fără note false, emfază sau preţiozităţi. E o simplă carte de călătorie pe care cred că oricine ar parcurge-o cu plăcere fie înainte de a pleca la drum, fie înainte de a zbura în Peru pe calea imaginaţiei.  Face exact ce trebuie: surprinde specificul cu ochi proaspăt, face paralele inedite, dă referinţe atât cât este nevoie fără să devină plicticos sau pedant, nu divaghează inutil şi nu inventează cu tot dinadinsul stări, senzaţii sau imagini care să-l pună în valoare pe el ca personaj şi autor în detrimentul peisajelor şi lumii pe care o descrie.  Marius Chivu împărtăşeşte cu bucurie, uneori cu frustrare sau stupoare, de multe ori cu umor, dar întotdeauna cu simplitate, experienţa pe care a trăit-o pe coclaurile amazoniene şi andine, lăsându-i cititorului libertate.  Nu te sufocă nici cu opiniile, nici cu sentimentele lui.  În schimb, documentarea serioasă şi referinţele literare te ghidează şi te încântă permanent.

Câteva vorbe despre conţinut.  Cartea urmăreşte traseul pe care l-au făcut cei doi Marius, unul categoric neturistic. Pentru a ajunge la Machu Picchu au ales un drum ocolit prin Choqueqirao, apoi au urcat pe vârful Nevado Mismi, unde se află izvorul Amazonului, au continuat cu Valea Sacră şi Canionul Colca, iar apoi au mers în nord pe coasta Pacificului în nişte locuri fascinante despre care eu habar n-aveam înainte de a citi.  Primul capitol e despre Lima şi sunt extrem de invidioasă pe descrierea pieţelor, superbă, care mie mi-a scăpat cu desăvârşire când am povestit aici de capitală.  Urmează Cuzco şi o grămadă de detalii istorice şi arhitectonice, apoi cinci capitole fermecătoare descriind drumul spre Machu Picchu, cu un ghid “muy rapido” care vorbeşte numai quechua şi pe care cei doi îl blestemă cu patimă fiindcă dispare în permanenţă împreună cu măgarul cărăuş al sacilor cu mâncare… Remarcabil popasul la Choquequirao – Leagănul de aur – la peste 3.000m altitudine, un sit arheologic la Imperiului Soarelui care-i dă ocazia autorului să ofere necesarele lămuriri istorice despre imperiul incaş şi cucerirea lui de către Pizzaro.  Nici apele termale de la Colcamayo nu-s de neglijat, mai ales pentru genunchiul bietului scriitor care clacase încă de la începutul călătoriei, chinuindu-l groaznic.  După inevitabilul Machu Picchu urmează un capitol despre câmpia păianjenilor, Urubamba, unul despre salinele de la Maras, pe Valea Sacră, apoi cel despre Arequipa, oraşul natal al lui Llosa cu superbe case coloniale, pe care mă enervez şi acum că n-am apucat să-l văd în 2012.  Urmează drumul spre Nevado Mismi, apoi urcuşul acestui munte extrem de dificil. O să vă placă ce surprinzător izvorăşte Amazonul. Canionul Colca, de două ori şi ceva mai adânc decât Grand Canion, apoi în final trei capitole absolut splendide pentru mine descriind locurile din nord de la ocean populate de alte triburi vechi, nişte câini negri superbi şi, în special, povestea din final despre Hemingway şi un pescar de 100 de ani care l-a cunoscut şi cu care povestesc ai noştri călători.

Două puncte merită îndeosebi remarcate.  Marius Chivu pare să aibă vocaţia prieteniei.  Îmi plac tare oamenii care ştiu să exprime admiraţie şi recunoştinţă în contextul descrierii unei apropieri prieteneşti, iar autorul o face în permanenţă la adresa tovarăşului său de drum.  Al doilea este felul în care se apropie de oamenii locului, fără sentimentalisme ieftine, dar şi fără prejudecăţi.  Aşa cum am scris şi despre Himalaya, naturaleţea şi onestitatea intelectuală a naratorului sunt de mare efect, conferă eleganţă poveştii şi trezesc imaginaţia şi curiozitatea cititorului.  Mi-ar plăcea să cred că cei care parcurg această carte vor fi inspiraţi să abordeze experienţa călătoriilor viitoare şi a descoperirii altor culturi cu aceeaşi prospeţime şi seriozitate cu care o face Marius Chivu aici.

Advertisements

Dis’n dat

Mi-am lăsat blogul în părăsire fiindcă m-a lovit şi pe mine vara, preumblările, altele.  Până ieri nici pe blogurile altora n-am intrat, iar pe mail aproape deloc.  Folosit dragul de Mac numai ca suport pentru lectură, c-am reuşit, în sfârşit, să conving site-ul Humanitas să-mi vândă şi mie nişte cărţi electronice. 

Am revăzut Sarajevo săptămâna trecută – corect ar fi să spun c-acum abia am văzut Sarajevo, o surpriză extrem de plăcută!  Data trecută am stat o zi şi jumătate, numai în birou şi într-un hotel urât foc, plasat într-un colţ de oraş care nu spunea nimic.  Acum m-am plimbat o grămadă prin centrul vechi şi am fost seara la un restaurant pe unul dintre dealurile din nord, cu o privelişte splendidă.  Mâncarea bosniecilor e grozavă, ei sunt plini de viaţă cum numai cei care au luptat prin tranşee şi au scăpat pot să fie (doi dintre colegii mei au făcut exact asta împreună, camarazi de arme) şi mi se pare că n-au agresivitatea sârbilor, iau totul mai lejer.  Am mâncat caimac (kajmak), cevapcici, viţel copt în tigaie de fontă cu jar pe capac (meso ispod saka), plăcintă cu brânză şi spanac (zeljanica) şi cârnaţi picanţi (sujuk), dimineaţa am băut lapte bătut şi seara bere Sarajevska.  Deşi nu sunt prietenă deloc cu dulciurile lor musulmane, baclavalele şi sarailiile fiind mult prea dulci pentru papilele mele, am găsit o specialitate bosniacă de vis: tufahija. E un măr copt decojit, cu o umplutură de nuci şi fistic, în sos propriu, servit cu frişcă deasupra.  Am ascultat chemarea muezinului pe la 9 în fiecare seară, că stăteam chiar lângă o moschee centrală, care locuieşte în bună vecintătate cu o sinagogă, o catedrală catolică şi o biserică ortodoxă.  Ce trist că le-a trebuit un război în care au murit ca fraierii (şi au mai făcut americanii diin marile corporaţii de armament nişte miliarde) ca să constate până la urmă că asta e o privelişte ok…

Ce-am mai citit între timp: am reuşit să termin Pendulul lui Foucault, care m-a distrat teribil, nu mai ţineam minte aproape nimic din el.  În timp ce-l citeam mi s-a făcut dor şi de umorul non-fiction al lui Eco, aşa c-am recitit într-o seară Pliculeţul Minervei.  Acum pot să mă apuc liniştită de Prague Cemetery, nu cred că mai există nicio carte de-a lui prin care să nu fi trecut.  🙂

Înaintez în continuare cu curaj prin Alte Meister a lui Bernhardt, auf Deutsch, dar numai când sunt lângă un computer, ca să-mi şi caut şi notez cuvintele care mă încuie.  Din electronicele de la Humanitas citesc în paralel Radu Rosetti, Ce-am auzit de la alţii, şi Jurnalul esenţial al Monicăi Lovinescu.  N-o să scriu despre ele, fiindcă s-a scris destul, dar credeţi-mă că merită. 

Aşaaaaa… Înainte de a merge la Sarajevo am petrecut un weekend prelungit formidabil la Mamaia, la campionatul naţional de Bridge. Evident, a fost formidabil din cauza bridge-ului & other stuff, că altfel Mamaia e un loc în care n-aş fi călcat nici sub ameninţarea torturii!  Am aterizat la Bucureşti joi noaptea la 11, după ce miercuri spre joi nu dormisem deloc (insomnie, văzut sezonul 6 din Dr. House).  Nu ştiu cum, dar eram în continuare vie, aşa că am profitat de compania extrem de plăcută şi am adormit într-un târziu, pe la 3-4. La 6:24 m-a trezit călăul, în persoana soră-mii, care urma să conducă până la mare şi vroia pesemne să prindă ultravioletele.  Am ieşit din casă înainte de 7  şi la ora 9 intram triumfal în Mamaia, ca să aibă sor-mea timp să stea degeaba încă 6 ore până începea concursul de mixt… M-am resemnat cu trei beri şi un joc de iams tot în trei la care i-am devastat pe oponenţi, însă a trebuit să mă opresc şi să trec pe cafea, pentru că mi s-a găsit şi mie partener să joc mixtul, spre disperarea mea feroce.  Să vă explic: eu am mers la campionatul ăsta ca să joc la concursul de feminin cu soră-mea, fiindcă ştiu că ea înţelege prostiile pe care le licitez şi poate să rectifice, mic geniuleţ cum e.  N-am jucat niciodată într-o competiţie de atare nivel, cea mai bună performanţă a mea fusese cu vreo 12-13 ani în urmă când am ieşit cu sor-mea în prima jumătate la Locomotiva, dar de atunci n-am mai jucat deloc în concurs.  În plus, pe domnul cu care urma să joc nu-l cunoşteam!  Pentru cei care nu ştiu ce înseamnă bridge-ul, va spun doar că asta e o catastrofă – jucătorii de competiţie joacă ani de zile împreună cu acelaşi partener, perfecţionându-şi sistemul de licitaţie.  Iar noi am stabilit ce jucăm în 20 de minute!  Ideea e că n-am ieşit pe ultimul loc, aşa că n-a fost rău, nu mă plâng.  Şi faza cea mai haioasă e că femininul nu s-a ţinut din lipsă de participante doritoare, aşa că mergeam de la Viena la Mamaia degeaba dacă nu jucam mixtul!  Adică, mă rog, nu degeaba, fiindcă mai erau concursurile de seară, dar în primul rând fiindcă oamenii care joacă bridge sunt mult mai mişto decât ce se întâmplă în general prin ţara mea de dor, aşa că ne-am distrat pe cinste.  Şi mi s-a făcut atât de jenă de jocul meu slăbuţ şi atât de dor de senzaţia de la masa de bridge, încât ieri am fost şi m-am înscris la unul dintre cluburile vieneze!  De astăzi capri e la bridge cu austriecii în fiecare seară de la 19:15. 🙂  Să vedeţi voi cu ce poveşti vin! 😀

Ca să nu cumva să mă plictisesc şi să dorm mai mult de 30 de ore pe săptămână, weekendul ăsta am fost la nunta celei mai bune prietene ale mele din Viena.  Cum fericitul câştigător al mâinii ei  este sârb, combinaţia de muzici  şi de oameni a fost de mare spectacol.  Cred că erau icşpe naţii reprezentate pe-acolo (USA, Ucraina, Rusia, Cehia, Germania, Canada, Bulgaria sunt numai cele pe care mi le amintesc pe loc, pe lângă cele trei logice, românii, sârbii şi localnicii). Una dintre cele mai mişto petreceri la care am fost, condimentată spre sfârşit cu nişte trance pe care m-am dezlănţuit şi eu după ce fusesem o doamnă distinsă toată seara!  Gaşca de băieţi sârbi (bucăţele, nu glumă!) a profitat imediat şi a lansat provocarea Bregovici, pe care, evident, s-a bestializat toată lumea, inclusiv mama miresei, cu perlele impecabile de la gât cu tot.  Aveam eu aşa o vagă idee că petrecerile cu sârbi sunt cool, dar acum abia aştept călătoria la Belgrad la sfârşitul lui octombrie – fac research şi mă duc să fac clubbing, e clar!

Şi m-am trezit deodată în septembrie, mi se pare aproape ireal.  A început seria de zile de naştere ale Fecioarelor care mă înconjoară şi urmăresc de când mă ştiu, începând cu propria mea mamă 🙂 Nu ştiu ce au cu mine sau eu cu ei de ne ţinem scai, sunt mai rău decât caprele mele cu corn, unde am o soră, o cea-mai-bună-prietenă şi vreo doi cei-mai-buni prieteni.  Trebuie să pun un sondaj despre zodii, ceva, să ne prostim nitzel…

Autentic

Trei saptamani in Himalaya – Marius Chivu

Humanitas, 2012

Nu stiu cand si daca as fi dat, normaleweise, de cartea asta a lui Marius Chivu.  In fond, de ce te-ar interesa in mod deosebit un jurnal de calatorie scris de un critic literar?! 🙂  I-as fi cumparat mai degraba volumul de poezie, lansat tot anul asta la Brumar, despre care stiam de la white noise.  Si aproape sigur o carte de critica, fiindca e unul dintre relativ putinii critici din peisajul actual pe care nu-l citesc scrasnind din dinti de nervi.  Dealtfel, intr-o disputa de acum vreo doi ani cu zum aici pe blog, fix pe tema asta, a fost singurul exemplu pozitiv pe care l-am gasit dintre criticii tineri.  Din fericire, intamplarea a facut sa primesc ambele lui carti saptamana asta, asa ca am inceput cu cea cu poze, in pur stil corporatist! 😀

Mi-a fost initial putin cam teama de ea.  Stiti cum e, ca atunci cand unul dintre sportivii tai favoriti pleaca la alta echipa sau trece la alta categorie de varsta sau schimba tehnica.  Ma gandesc la Michi Shumacher, la Ronaldinho, Sven Hannavald, intelegeti voi.  La ce puteam sa ma astept de la un pusti care a scapat de pix si hartie, si-a luat calul si prastia catre o destinatie spectaculoasa, iar apoi s-a apucat sa scrie despre?  Hm… In general intreprinderile astea nu ies grozav.  Descrierile rezultate pot fi ori digresive si livresti, de-ti vine sa urli celebrul “finish the fucking stooory” al lui Elaine, ori textele total sufocate de personalitatea “literara” a autorului, care trebuie sa demonstreze neaparat si neincetat propriile dexteritati lingvistice sau sa etaleze referinte culturale de preferinta obscure sau de nisa.  Se mai putea si oarecum de-a-ndoaselea, avand in vedere dificultatea unei calatorii pe Himalaya, si anume ca povestea sa fie incotosmanata de detalii despre urcus si tehnici, lauda de sine, prezenta continua a vitejiei cutezatorului bla bla.  Sau (cel mai rau din punctul meu de vedere) se putea sa ne trezim cu o poliloghie de-aia “calatorie spirituala” gen, in care cad tot mai multi intelectuali de mana a doua care ajung prin zona budism, Tibet, Dalai Lama si fac un fel de halis-beris de concepte, apoi te ucid despre cum s-au luminat ei interior… In fine, ideea e ca era foarte usor de ratat fie tonul, fie muzica – intr-o astfel de carte se vede imediat daca esti onest intelectual sau nu.

Marius Chivu este.  Si nu numai onest intelectual, ci si complet autentic, autoironic unde trebuie si sensibil cand vine vremea pentru asta, nu de putine ori realmente fermecator prin simplitatea si sinceritatea cu care isi construieste povestea.  Fiindca e evident ca nu poti sa scrii ce traiesti cand treci printr-o astfel de experienta, ca trebuie practic sa aduni, sa recompui, ca de fapt creezi un alt eu in mijlocul altor evenimente si tocmai de asta este atat de greu sa gasesti un echilibru, sa nu aluneci pe una dintre pantele pe care le-am exemplificat (cu zgarcenie, sunt multe capcane!) mai sus.  Cat de greu trebuie sa-i fi fost sa evite cliseele si, in acelasi timp, sa construiasca imagini atat de credibile si de… frumoase, pentru ca e, dincolo de orice, o carte frumoasa.  Despre ce?  N-as sti sa spun exact, sunt mai multe directii pe care le exploreaza si atinge cateva elemente esentiale.

Salbaticia si ineditul peisajului, desigur.  Efortul, teama si lupta cu tine.  Calatoria in tine, experienta spirituala solitara, marcanta fara sa cada in ridicol.  Oamenii locului descrisi fara false sentimentalisme sau clisee de parada.  Saracia, tristetea, obiceiurile uneori barbare, muntele, copacii, animalele.  Important este ca toate astea se leaga intr-o imagine, intr-o poveste care “tine”  si se tine scai de tine pana la capat.  In primul rand pentru ca e scrisa simplu, cu gandul de a impartasi, nu de a epata.  Si cand spun simplu, nici nu cred ca va puteti imagina cat de simplu.  A, sigur, intr-o limba perfecta, esentiala, savuroasa, relevanta. Cu subtilitati si ghidusii, insa nu dintr-alea care par lucrate si chinuite, ci iesite “din poignet”, atat la nivel lexical, cat si conceptual.  Rezultatul e simplitatea aceea care le iese numai marilor creatori de moda. 🙂

E o carte care face bine, fiindca e pe bune, te face sa crezi in ea si te face sa crezi in tine.  Iti vine sa-ti pui bocancii in picioare si sa te apuci de antrenament, vrei si tu pe Himalaya.  Ce nu sunt sigur ca vrei e sa te apuci apoi sa scrii despre asta, ca e al dracului de greu sa-ti iasa ceva atat de natural cum i-a iesit lui Marius Chivu.

Later edit: am incercat sa regasesc la white noise postarea despre Vantureasa de plastic, volumul de poezie al lui Marius Chivu, sa va dau link acolo, ea scrisese foarte frumos si avea dreptate; nu mai e acolo, asa ca va trebui sa cautati cartea 🙂

LLE: White noise a fost, ca de obicei, draguta si mi-a trimis link-ul – aici; nu stiu de ce nu-l gasisem, probabil eram cu ochii impaienjeniti… si, daca nu ma credeti nici pe mine, nici pe ea, mergeti si la Mihaela Ursa aici

Un roman de aventuri

Memorii – Valeriu Anania

Polirom, 2008

Nu ştiu dacă vă vine să credeţi c-am citit cartea asta imensă (are vreo 700 de pagini în format măricel) în două seri prelungite, mi s-a părut colosal de interesantă!  Evident că în principal în prima parte, scrisă în 1974 în America, unde Bartolomeu Anania îşi povesteşte tinereţea mai mult sau mai puţin legionară, spune cum a ajuns să se călugărească, descrie revolta studenţească de la Cluj din 47, întâlnirea şi lucrul cu patriarhul  Justinian Marina, apoi peregrinările prin închisorile comuniste.  Nu insist mult cu privire la conţinutul cărţii, pentru că a scris la vremea respectivă bughi aici, dând şi destul citate în însemnarea următoare. Este evident, aşa cum remarcau şi alţii, că această primă bucată e densă ca un roman de aventuri şi merită citită nu numai pentru că e importantă ca document, ci şi pentru că e scrisă bine, simplu, cu simţ al umorului şi fără emfază.  Nu ştiu (şi nu sunt nici pe departe atât de curioasă) cum e Valeriu Anania ca scriitor, dar ca memorialist e bun.

Am aflat o grămadă de lucruri despre biserica ortodoxă română – nici nu mă gândisem că pot să fie atât de interesante.  Luptele la vârf, intrigile, poveştile ţesute prin colţuri după revoluţie, tot felul de chestiuni administrative, ierarhice.  Însă în primul rând personajele principale, pe care Anania le descrie cu foarte mare talent şi nu fără o oarecare doză de obiectivitate, aş zice.  Justinian Marina apare ca binefăcătorul şi chiar salvatorul lui, deşi explică şi părţile mai puţin frumoase, compromisurile la care a trebuit să ajungă cu puterea comunistă şi cred că trece sub tăcere voit răul care se făcea de către preoţii informatori (despre care e imposibil ca patriarhul să nu fi ştiut, sau măcar să fi bănuit).  Pe Iustin îl cam terfeleşte, subliniind schimbarea uriaşă şi snobismul care l-a lovit după ce a primit funcţii.  Amuzamentul maxim este însă la Teoctist, pe care se vede foarte limpede că nu-l simpatizează (de fapt nu prea-i acorda nicio importanţă în tinereţe), dar în care nu loveşte cine ştie ce, fiindcă, de, era încă şefu mare când a publicat cartea şi nu se făcea.

În fine, nu vreau să mă lungesc deloc pe subiect, fiindcă presupun că nu e foarte multă lume care să se încumete la atâta poliloghie, dar am vrut să menţionez volumul aici mai degrabă din cauza uimirii pe care mi-am produs-o mie însămi terminând cartea pe nerăsuflate, după ce eram absolut convinsă că n-am să fac mai mult decât s-o răsfoiesc.  N-aş fi crezut niciodată că mă poate fascina un popă care scrie, culmea, despre popime şi instituţia bisericii, pe care o detest atunci când n-o ignor.  Şi mai e şi dintr-ăla care a susţinut religia obligatorie în şcoli, adică tot ce poate fi mai tâmpit din punctul meu de vedere. Dar cartea te face să nici nu bagi de seamă toate astea.  Merită.

Un pic de fizică

The Grand Design – Stephen Hawking&Leonard Mlodinow

Bantam Books, 2011

A Brief History of Time – Stephen Hawking

Bantam Books, 1989

Nu pot decât să mă felicit de zece ori că n-am scris nimic aici despre The Grand Design, pe care am terminat-o în drumul spre US, şi că am pus mâna ieri alaltăieri duminică (doar ca să vedeţi de când tot lenevesc pe lângă postarea asta) şi am citit şi A Brief History of Time.  Aş fi scris o grămadă de bullshit despre Hawking aiurea şi asta ar trebui să mă înveţe minte odată să nu mai judec un autor după o singură carte, indiferent dacă vorbim de fiction sau nu. 

După cum se poate bănui din cele de mai sus, The Grand Design m-a dezamăgit – de fapt cuvântul bun este iritare, nu dezamăgire.  Am citit-o prima fiindcă era mai nouă, de A Brief… tot auzisem, ştiam că e ok, aşa că am zis să văd întâi cum e cu răspunsul la “the ultimate questions of life”  pe care îl promite Design pe copertă.  Acuma că stau mai strâmb şi judec mai drept trebuie să recunosc, nu e o carte rea.  E structurată foarte logic şi prietenos pentru neaveniţi.  În “The Mystery of Being”, primul capitol, explică motivul din care scrie cartea, şi anume credinţa lui că omenirea are nevoie de răspunsuri la întrebările fundamentale – de ce suntem aici, cum am apărut etc., iar filozofia a cam murit în secolul nostru, nereuşind să răspundă la ele şi nici să ţină pasul cu descoperirile ştiinţifice – deci răspunsul trebuie să vină de la ştiinţă.  Continuă cu “The Rule of Law”, unde cam înţelegeţi ce zice – că universul funcţionează după nişte reguli.  În “What is Reality”, defineşte conceptul de model-dependent realism, pe care urmează să-l folosească în toată cartea şi spulberă niţel ideea de “realitate” pe care o folosim în mod clasic, dând exemple de ce e realitatea în quantum physics.  Dealtfel toată cartea este foarte “datoare” manifest lui Richard Feynman (pe care urmează în mod cert să-l citesc după Hawking da fără ecuaţii, nu vă speriaţi!) şi a conceptelor introduse de el în fizica cuantică.  Urmează “Alternative Histories”, un capitol pe care nu-i sfătuiesc deloc pe cei nepasionaţi de SF să-l citească, fiindcă o să ia cartea şi o să dea cu ea de pereţi, spunând că n-au chef de Făt Frumos, apoi “The Theory of Everything” – povestea drumului spre GUT (grand unified theory) căutată ca Sf. Graal de către fizicieni.  Aici explică de ce nu s-a găsit de fapt (încă?) una singură completă şi încearcă să facă lumină asupra teoriilor care contribuie la ce se numeşte acum M-theory (nu se ştie de la ce vine, eu fac pariu că de la multiple) pornind de la descrierea celor 4 forţe fundamentale în fizica clasică şi ajungând variantele lor din cuantică – încă nu există o variantă bună pentru gravitaţie – şi trecând oleacă prin string theories, de iar ajungi să te crezi în Startrek.  În ultimele 3 capitole, Choosing Our Universe, The Apparent Miracle and The Grand Design, Hawking face cam ceea ce spun titlurile, apelând la principiul antropic puternic pentru a explica de ce locuim tocmai în universul ăsta în primul, explicând de ce asta nu e un miracol în al doilea (destul de neconvingător aş spune, fiindcă dacă accepţi principiul antropic puternic mi se pare că eşti al naibii de aproape de concluzia că trebuie să existe un creator) şi de ce M-theory cu legile ei derivate din logică abstractă, dar confirmate în practică, este cel mai posibil răspuns al chestiunii “marii creatii – the grand design”. 

Vă daţi seama că eu aici am descris extrem de din avion ce zice Hawking în 230 de pagini.  Ei bine, de ce m-a enervat şi dezamăgit cartea – pentru că mi s-a părut că asta face şi Hawking, că explică fix “din avion” pentru nişte copii idioţi, făcând glumiţe penibiluţe pe fiecare pagină, care e treaba cu fizica cuantică, cosmologia şi toate legile universului.  Or nu e deloc atât de simplu, iar mie mi s-a părut fix insuficient şi superficial.  Introduce nişte concepte aiuritoare (teoriile corzilor, diagramele lui Feynman pentru istoriile alternative, faptul că modificăm “realitatea” şi mai mult, istoria universului prin observaţie, faptul că există 11 dimensiuni sau mai multe) fără să le explice la un nivel acceptabil.  Nu poţi să-mi trânteşti în mijlocul paginii că celelalte dimensiuni ale spaţiu-timpului sunt “curbate într-un spaţiu interior al universului” şi să te aştepţi să iau kestia asta de bună fără sa dai explicaţii suplimentare.  OK, e o carte de popularizare, nu aveam pretenţia să scrie ecuaţii de nu ştiu care, că nu le-aş fi înţeles, dar popularizare nu înseamnă să mă crezi atât de tâmpit pe mine ca cititor încât să nu dezvolţi părţile obscure cu mai multe detalii decât o face el aici.

Dar, din fericire, o face foarte bine în A Brief History of Time.  Acelaşi subiect, practic, dar cu “carne” multă pe el şi fără partea facilă şi enervantă din Grand Design (glume nesărate cu nemiluita şi simplificări absurde).  Mi-au relatat cunoştinţe că li s-a părut mult prea dificil de înţeles ce scrie în A Brief History, de unde trag concluzia până la urmă c-am făcut bine că le-am citit invers,  mi-a folosit backgroundul din cartea prea uşoară pentru aia mai grea!  Asta nu înseamnă că fac pe deşteapta şi susţin că io aş fi priceput tot ce zice Hawking acolo, că nu e cazul, dar nici ca vaca prin lobodă nu simt c-am trecut, aşa cum mi se păruse după Grand Design. 

În concluzie, dacă vă interesează subiectul, A Brief History e foarte mişto, cealaltă ok-ish, dar mai “subţirică”.  Lui liviu i-a plăcut A Brief History şi, când povesteam împreună despre ea, el m-a anunţat că tocmai se descoperise neutrino ăla cu viteza mai mare decât a luminii.  LOL!  Încă o teorie (relativitatea restrânsă) care mai trebe “lucrată” niţel ca să ţină pasul!  Apropo de neutrino, Hawking explică extrem de clar cum e cu particulele şi anti-particulele despre care aţi citit în Îngeri şi Demoni a lui Dan Brown 🙂

N-am chef

de nimic.  Nivelul meu de energie este pe low.  Presupun că e oarecum firesc după ce m-am zbenguit toată vara, sunt la minim de când am venit din US.  Starea mai e amplificată şi de ziua asta înnegurată complet din Viena.  Mie-mi place toamna, dar aia cu frunze colorate (nu e cazul încă) şi cu lumină frumoasă, chiar dacă plouă.  Acum cerul e un cenuşiu idiot şi anost, fără nicio formă, zile de-alea în care nici vântul nu bate, nici iarba nu creşte.  De o săptămână nu fac altceva decât să dorm şi să citesc ASOIAF – am luat-o de la capăt, fiindcă vreau să-mi iau A Dance with Dragons şi nu mai ţineam minte mare lucru din întâmplări.  Am reuşit să ajung la A Feast for Crows (cred că e o performanţă să treci prin 3.500 de pagini într-o săptămână, nu?) şi mă cam părăseşte entuziasmul, mi-e să nu mă părăsească de tot, fiindcă nici în Dans am înţeles că nu se întâmplă atât de multe lucruri.  Tot încerc să-mi fac puţin curaj să scriu despre cartea lui Hawking, care m-a dezamăgit destul de tare, dar mi-e să nu scriu prea multe prostii dacă nu fac o însemnare atentă, cu cartea lângă mine.  Aşa că amân.  Mărturisesc, mă simt cam legumă, am încercat să mai învăţ ceva germană zilele astea, dar nu izbutesc să duc nimic la capăt.   Nu ştiu nimic din ce se petrece pe aici sau prin lume şi nici nu vreau să aflu.  Azi mi-a spus un coleg britanic de Campionatul Mondial de Rugby – poate mă învrednicesc să deschid TV-ul măcar pentru asta, problema e că se desfăşoară în Noua Zeelandă, aşa că trebuie să mă trezesc la 4 dimineaţa dacă vreau să văd vreun meci.  Voi cu cine ţineţi, cu All Blacks, sau cu englezii ca mine (până ies şi dup-aia cu All Blacks… la fotbal fac tot la fel, ţin cu ei până ies – muuult mai repede ca la rugby de obicei 🙂 – apoi cu portughezii dacă mai sunt şi până la urmă, ca tot românu imparţial, cu Germania!)?

Doo vorbe

Vroiam să zic foarte scurt de Experimentul Piteşti al lui Virgil Ierunca (îl am în ed. Humanitas din 2010).  Nu-l citisem, însă practic toate cărţile despre comunism publicate mai târziu fac referire la el, deci îl ştiam mai mult sau mai puţin.  E atât de horror pe cât vă puteţi imagina – n-aş vrea decât să-i rog pe cei născuţi după 90 să pună mâna să citească această carte.  Trebuie.

Mi-am cumpărat pentru zborul de sâmbătă spre US (probabil şi cel de retur…) A Brief History of Time a lui Hawking plus The Grand Design a lui şi a lui Leonard Mlodinow. N-am găsit The Universe in a Nutshell că mi-o luam şi pe aia.  Mi se pare o lectură potrivită (în special The Grand Design) fiindcă tema de la Burning Man 2011 (motivul călătoriei mele în US) este Rites of Passage.  Dacă tot fac un ritual de trecere, atunci poate mă ajută Hawking să înţeleg spre ce! 🙂  Da,  ştiu că rite of passage e ceva interior, bla, bla, da exact interior aş vrea să pricep şi io care e sensu, or The Grand Design discută şi ipoteze despre why we are here, nu? 😀

Mi-am luat şi Mrs. Dalloway a Virginiei Woolf inspirată de postul andei.  Mă credeţi că n-am citit niciodată vreun rând de Virginia Woolf?  Nu ştiu de ce…

M-am învârtit iar douăzeci de minute pe lângă carneţele Moleskine sau similare, le-am deschis, studiat, mângâiat, m-am minunat iar cât sunt de frumoase, am ajuns din nou la concluzia că de fapt nu am nevoie de carnet de notiţe, deci este ridicol să plătesc treişpe euro pe un carneţel cât palma numai fiindcă are coperta aia superbă cu schiţele lui michelangelo sau treasure-chest like sau leather-like şi se închide atât de dulce cu un magneţel…

…şi povestea aproape adevărată

Illumination and Night Glare – Carson McCullers

The unfinished autobiography  – edited by Carlos L. Dews

University of Wisconsin Press, 2002

Illumination and Night Glare: The Unfinished Autobiography of Carson McCullers

Hm, autobiografia nu a fost exact ce mă aşteptam… Bine, nici n-avea cum să fie dacă citeşti circumstanţele în care a fost “scrisă”.   În fapt, McCullers a dictat conţinutul ei, pe parcursul ultimului său an de viaţă, celor din jur – menajerei, unor secretare etc. din cauză că ea aproape nu se mai putea mişca, doborâtă de boală, în aşteptarea amputării unui picior.  Cumplită poveste.  Şi fireşte că din cauza asta, în ciuda eforturilor celor care au editat, autobiografia nu are stilul ei, e fragmentată şi nu oferă o imagine foarte relevantă.  Din ea, însă mai ales din comentariile editorului de la început, se desprinde o imagine mai “şifonată” decât aş fi crezut – se scrie negru pe alb că nu trebuie să credem tot ce scrie în autobiografie, din cauza tendinţei ei de a exagera şi dramatiza, se dau exemple de minciuni sau omisiuni grave.  E adevărat că mie mi s-a părut că el exagerează de fapt, pentru că o acuză pe Carson că, deşi extrem de preocupată de sexualitate, presupus bisexuală, oricum ambivalentă şi ambiguă, nu spune despre asta mai nimic în carte.  Or mie mi se pare absolut firesc să fi procedat aşa, oricât de “sălbatică” ar fi fost ea în viaţa reală – numai că nu prea pare să fi fost astfel, ea singură recunoaşte că avea pudibonderii şi naivităţi, plus că a fost întotdeauna un om foarte bolnav.  Nu mi se pare ok să spui că a omis lucruri – era normal să le omită, fiindcă nu suntem toţi gata să ne exhibăm viaţa sexuală în public.

Cartea, la dorinţa autoarei, cuprinde şi o parte dintre scrisorile dintre ea şi soţul său, Reeves, din perioada cât el era La Fort Dix, apoi pe front în Europa între 42 şi 45, precum şi outline-ul la “The Mute”, ulterior devenit “The Heart Is a Lonely Hunter”.  Nu am mai citit outline-ul, evident, iar scrisorile, deşi interesante, le-am citit pe sărite.  Foarte articulate şi mai frumoase decât autobiografia în sine, devin, totuşi, repetitive la un moment dat.  Există şi un tabel cronologic foarte detaliat (ce a scris ea nu este cronologic, ci mai degrabă grupat pe un fel de teme) din care afli şi lucruri noi, pe care ea nu apucă sau omite să le treacă.

Dintre lucrurile despre care scrie, trei se desprind categoric din punct de vedere al importanţei si ce mi s-a părut foarte mişto e că multiplele ei suferinţe fizice şi bolile nu sunt printre cele trei decât ca un fel de fundal.  Carson McCullers nu se lamentează din cauza asta – menţionează cu naturaleţe ce se întâmplă şi atât.  Nu blestemă zeii, nu se duce cu capul – apelează la psihiatru mai degrabă din cauza relaţiei ei cu Reeves şi, probabil, a alcoolului, decât din cauza maladiilor care o tot seacă.

Prima temă sunt femeile din viaţa ei.  Începe cu bunica maternă, Mommy, pe care o descrie cu o dragoste şi o sensibilitate extrem de ataşante.  Practic e cea care i-a făcut copilăria fericită, mirosea întotdeauna a “verben lemon” şi era plină de spirit.  Un episod foarte drăguţ e cel în care vine o gaşcă de muieri de-alea isterice miltitante prohibiţioniste s-o coopteze, iar ea, al cărei soţ fusese alcoolic şi care murise din acest motiv, le anunţă vesel că şi ei îi place să bea şi-şi cere păhărelul zilnic de faţă cu ele, scandalizându-le complet.  Şi mama ei este o figură extrem de prezentă, dealtfel de-a lungul vieţii Carson merge de multe ori să se retragă alături de părinţi ca să lucreze, în special în perioadele mai grele.  Mama ei o creşte de când se naşte în iddeea că este un copil excepţional.  Ca şi eroina din povestirea sa Wunderkind, e talentată la pian, iar mama o consideră genială, o trimite să ia lecţii cu profesoare renumite şi îi pregăteşte o carieră muzicală.  Evident că datorită bolii care se declanşează în adolescenţă devine repede clar că fetiţa nu are forţa fizică de a face muzică la nivelul de performanţă pe care îl visa, iar atunci când se gândeşte să scrie, mama e din nou alături de ea.  Cu toate astea Carson rămâne lucidă şi vede exagerările din comportamentul mamei – dealtfel sunt convinsă că imaginea ei a fost prototipul mamei lui Baby, cumnata lui Biff Brannon din “The Heart…”.  E foarte apropiată de menajera ei,  de una dintre editoare şi de una dintre avocate.  De asemenea, de psihiatra ei celebră, Dr. Mercier, căreia îi face un portret splendid.  McCullers este foarte impresionată de femeile frumoase, de unde probabil şi suspiciunea de lesbianism.  Este foarte impresionată de călătoarea şi jurnalista elveţiană Annemarie Clarac-Schwartzenbach, de fapt la cum descrie întâlnirea cu ea se poate spune că se îndrăgosteşte foarte tare de această frumuseţe androgină, lesbiană cunoscută.  Probabil Schwartzenbach nu împărtăşeşte pasiunea (în perioada respectivă era cu Baroneasa von Opel), însă rămân prietene şi poartă o corespondenţă caldă şi tandră până la moartea Annemariei în urma unui accident de bicicletă – McCullers suferă enorm la aflarea veştii.  Spune şi că s-au sărutat o singură dată, ultima oară când a văzut-o înainte de plecarea din US către Europa.  Faptul că subliniază asta nu face decât să confirme că ştia că lumea crede că există o relaţie între ele – mi s-a părut foarte trist, longing, o altă dovadă a singurătăţii în care a trăit această femeie şi despre care a scris în toate cărţile ei.

O altă mare temă a cărţii este, fireşte, relaţia extrem de zbuciumată şi controversată cu soţul ei, Reeves McCullers.  Amănunt interesant – înainte de a accepta să se căsătorească, le mărturiseşte părinţilor ei că nu se mărită înainte de a avea relaţii sexuale cu el,  iar aceştia înţeleg şi acceptă – o atitudine foarte sănătoasă la cap din partea ei, însă într-adevăr neobişnuită pentru anii 30.  Dealtfel Carson se plânge în carte de ignoranţa ei completă în materie şi-şi învinuieşte mama pentru asta.  Din nefericire pentru scriitoare, Reeves se dovedeşte mai degrabă un rău decât un bine pentru viaţa ei.  Nevrotic, posesiv, ambivalent sexual şi el, invidios pe succesul ei literar, în condiţiile în care el nu prea reuşeşte să-şi găsească nimic de făcut, până la urmă se sinucide într-un hotel din Paris, după ce ea fuge de încercarea lui de a o convinge s-o facă amândoi.  Scrisorile dintre ei din timpul războiului, în timp ce erau divorţaţi, sunt foarte “normale” şi foarte tandre din ambele părţi.  Însă după aceea are momente în care este violent, o şantajează sentimental să se recăsătorească cu el, urcându-se pe acelaşi vapor spre Europa fără ca ea să ştie şi ameninţând-o că se aruncă în apă dacă nu acceptă. 

Se pare că a existat un bărbat la un moment dat de care au fost îndrăgostiţi amândoi, şi Carson şi Reeves.  Când s-a despărţit la un moment dat de ea, Reeves chiar s-a mutat cu personajul respectiv şi au locuit împreună 5 luni.  Editorul susţine că ea a fost extrem de geloasă din acest motiv.  Ea nu menţionează absolut nimic, probabil din pudoare şi din dorinţa de a-l proteja pe acest terţ, însă la câte astfel de triunghiuri se găsesc în cărţile ei, mi se pare clar că trebuie să existe ceva real în spate – fiindcă toate temele ei sunt mai mult sau mai puţin influenţate de propriile trăiri şi experienţe.  Reeves era, de asemenea, alcoolic – un alt determinant de depresie şi psihoză.  Autoarea încearcă să fie obiectivă, nu-l acuză mai mult decât ar fi cazul şi îi prezintă şi părţile frumoase, momentele când o proteja ca să scrie sau când era bolnavă. Însă e clar că relaţia dintre ei a fost mai degrabă distructivă pentru ambii.

Şi, evident, scrisul – dealtfel intenţia ei de a scrie autobiografia vine din impulsul de a le lăsa ceva altor scriitori care au succes de tineri, cum i s-a întâmplat ei, ca să vadă ce se întâmplă şi, eventual, să înveţe din greşelile ei.  Sigur că scrisul o bântuie, se consumă foarte mult pentru cărţile ei şi de aici vine titlul cărţii.  “Illumination” sunt momentele de revelaţie, pe care le descrie ca venind de nicăieri.  Îşi aduce aminte cu precizie momentele în care a înţeles că Singer trebuie să fie surdo-mut, fata din “The Member of the Wedding” îndrăgostită de soţia fratelui etc.  şi nu are o altă explicaţie decât cvasi-mistică.  Chiar spune la un moment dat că scrisul ei e tot un fel de search of God.  “Night Glare” sunt momentele negre de depresie şi de suferinţă datorită bolii.  Însă accentul e pe iluminări, e recunoscătoare pentru ele şi îşi analizează destul de obiectiv şi succesele şi eşecurile, mărturiseşte emoţiile pe care le avea înainte de premierele pieselor adaptate după cărţile ei.  Nu este o narcisistă, însă îşi ştie valoarea.  Şi vorbeşte despre acea singurătate în iubire care traversează ca un leit-motiv toate operele ei. 

O lectură interesantă dacă eşti fan şi oarecum folositoare la a pricepe mai bine temele exploatate de Carson McCullers – dar sunt convinsă că nimeni nu are nevoie de ea ca să-i înţeleagă sau să-i iubească scrierile, sunt suficient de elocvente şi de bune de unele singure.  N-aş recomanda-o cu tot dinadinsul.

Pe nervi

Vaaaaaaaaai, ce mă enervează Paul Cernat!  Vaaaaai! În al şpelea ceas după scripturi i-am citit şi eu cronica la Zen din Observator cultural – aici.   Câtă rea-voinţă, băi tată!  Şi ce absolut nimic nou.  Aceleaşi monede bătute de toţi aberanţii, nimic nimicuţ despre câtă literatură e în Jurnal şi atacuri camuflate până şi atunci când “laudă” câte ceva. 

Un mesaj de la mine: e penibil, şefu’… E penibil rău.  E ridicol să faci miştocăreală până şi de scriitorii care-i plac.  Tot ce face MC e naşpa, nu?  Haide, zău… Şi-mi plăceau unele cronici ale dvs.  Ruşinică mare cu cronica asta, e atac la persoană, nu cronică… My 2 cents

Un alt tărâm (continuare)

Vă povesteam ieri cât de tare m-a uimit lipsa recenziilor sau însemnărilor despre Zen.  Între timp mi-a dat Radu un link la o cronică atât de dezgustătoare, încât refuz să-l pun aici, dacă doriţi îl puteţi găsi în comentariul său la însemnarea precedentă.  Puteţi să nu să mă credeţi pe cuvânt, însă vă rog numai să parcurgeţi, dacă aveţi răbdare, cele câteva citate din Jurnal pe care vi le voi prezenta mai jos.  Eu nu pot să cred că, dacă faceţi asta, mai rezistă vreuna dintre aberaţiile scrise prin cronica respectivă.  S-a ajuns la o asemenea meschinărie, încât se răstălmăcesc unele dintre cele mai frumoase cuvinte citite sau auzite de mine de la un bărbat despre soţia şi fiul său… E grotesc… Să uităm însă de aceste exerciţii de virtuozitate negativă şi să revenim la Jurnal.

După numai 5 zile de la teama şi disperarea cu privire la receptarea cărţii, Cărtărescu scrie:

Orbitor, fantomaticul şi-ndepărtatul O3 de altădată, a-nceput să existe, duduind, pentru mii de oameni.  Se citeşte, în zilele astea, cu o intensitate atât de mare, încât aerul s-a încins de la frecarea paginilor date dinspre dreapta spre stânga, şi curând va lua foc.  Şi eu am citit din el ieri, toată ziua, ca un ins care n-a avut nimic de-a face cu cartea asta (“c’est le pigeon”…)  Orbitor 2, cine ştie de ce, n-a fost citit.  O3 va fi o compensaţie, o reparaţie chiar.  Va fi prea citit, overread, în j’de mii de chei de ceară împletite şi turtite unele-n altele.  Urmează o perioadă interesantă căci, dacă nu mă-nşel, la toamnă se va dezlănţui iadul.”

Câtă dreptate are!  Exact aşa se citea Aripa dreaptă atunci, cu toţii ne-am năpustit asupra ei!  Eu am găsit o notiţă către o prietenă din România (stăteam la Viena atunci) prin care o rugam să-mi cumpere cartea, luciat a scris şi ea relativ repede despre O3, peste tot vedeam comentarii.  Şi, într-adevăr, toate furiile iadului au izbucnit în toamna aceea, tone de venin s-au revărsat din sufletele retardate şi limbile scârboase, din nămolul invidiei, frustrări şi inhibiţii,  nebunia neputinţei.  Indiferent ce valoare ar fi avut Orbitor 3, indiferent ce valoare are (că eu, care o consider o carte extraordinară, nu sunt vreo autoritate), sunt convinsă că s-ar fi întâmplat acelaşi lucru.  Să dăm cu zoaie, mucigaiuri şi noroi, că e mai ieftin… O mostră de luciditate amară, de nobleţe incredibilă a lui Cărtărescu, în faţa unui atac (eu nu-l identific, doamna no-name autoare a cronicii la care mă refer mai sus susţine că este Paul Cernat), în sfârşit, după ce zile întregi mărturisea cât de sfâşiat interior a fost de altele:

“O cronică brutală, scrisă de un om vestit prin laşitate şi care, de aceea, ia poze de luptător de circ ca să-şi dovedească independenţa şi curajul, chiar şi împotriva prietenilor şi celor cărora le datorează destul, nu m-a lăsat să dorm două nopţi.  Îţi datorez, dragă P., două nopţi de tristeţe şi suferinţă, repet, ţi le datorez şi-ţi mulţumesc pentru ele, căci suferinţa e întotdeauna un filon care se deschide la suprafaţă.”

În continuare nu mă pot abţine să nu vă citez un fragment care m-a făcut pe mine personal să tresar de fericire, pentru că n-am ştiut niciodată să-mi transfer la nivel intelectual the gut feeling I have despre Nabokov şi Dostoievski, iar MC o face magistral, deschizându-mi inima:

“Aseară n-am stat să mă-ntreb din ce motive se grăbeşte Nabokov atât de tare să-l “demitizeze” pe Dostoievski.  Nabokov e un uimitor stilist şi, dacă literatura ar consta doar din fraze, ar fi cel mai mare scriitor.  Dar Dostoievski, aşa cum a fost el, nevrotic, cartofor, violator poate, extremist rusofil, desigur nefrecventabil ca om, desigur mult mai puţin expert în efecte literare, e un geniu, adică un om care a exprimat, prin pagini bune şi proaste, dimensiunea inomabilă a destinului uman, care nu poate fi prinsă când faci doar literatură (sclipitoare chiar).  Nabokov e un strălucit artizan, Dostoievski e un artist în glorie şi-n turpitudine.  Cea mai proastă, mai “fără gust”, mai “sentimentală” pagină a lui face mai mult decât Lolita, pentru că e o pagină  din sistemul operei lui Dostoievski. ”  Cât adevăr aici, pentru mine!  Cât de simplu era!  Trebuie obligatoriu să citesc Jurnalul lui Kafka, o carte pe care MC o consideră fundamentală, de care se leagă pe tot parcursul Zen-ului, care îi dă cele mai adânci motive de reflecţie.  Sunt convinsă că va fi la fel şi pentru mine…

Iată cât chin, ceva mai departe, continuă să-l pârjolească pe MC, din pricina loviturilor pe care le primeşte O3.  Mă întreb ce vor simţi cei care au scris toate cele când citesc acest Jurnal…şi mi-e tare teamă că numai satisfacţia de a-şi fi obţinut scopul mârşav sau cea de a fi “avut dreptate” în cazurile benigne.  “Eu am spus ce cred” se vor mândri ei.  Mândriţi-vă, dragilor, trăiţi-vă vieţile de insectă şi speraţi în continuare că aripile fluturelui care aţi putea deveni mai trăiesc în voi.  Dacă nu ştiţi cum arată, există nişte pagini ale lui Mircea Cărtărescu ce vă pot ilumina.  Poate e timpul să le mai citiţi o dată…

“Încă mă gândesc la cei care mi-au batjocorit cartea, deşi ştiu că n-are sens.  E în subconştient.  N-am dormit nopţile astea, m-am tot gândit.  E inuman să suferi atât.  De parcă fiica mea ar fi fost violată.”  Domnule Cărtărescu, atât de mult mi-aş fi dorit ca în acele momente să vă fi putut străbate şi sentimentele pe care le-am trăit noi citindu-vă rândurile, noi cei cărora ne-aţi deschis inima şi mintea spre cotloane necunoscute ale fiinţei noastre, spre visuri despre ce am putea deveni, spre sublim şi agonie, spre cea mai frumoasă dintre literaturile posibile!

În continuare o mică frază despre obsesia trecerii timpului, a îmbătrânirii, despre care vă spuneam că este una dintre principalele angoase care-l străbate pe poet în întregul jurnal.  E de o plasticitate incredibilă: “Am început marşul triumfal pe panta coborâtoare, unde anii trec mai repede pentru că înclinaţia drumului te sileşte să alergi, hurducându-ţi încheieturile”.

Acum voi reveni la ceea ce MC ştia că vor spune cei din jurul său – priviţi câtă luciditate şi ce fidelă descriere a frustrării din inima celor care-l atacă.  Iar apoi ce imagine formindabilă… Întâi citează discursul lor:  “Are nevastă frumoasă, are copil, are glorie, are tot ce vrea.  De ce pizda mă-sii se tot plânge tot timpul?”  Şi continuă: “Ai lumea toată, de ce mă-ta te plângi că ţi-ai pierdut sufletul?  Şi, la urma urmei, cu ce te plângi, când instrumentul plângerii ţi-a fost spart sub călcâi?  Mă plâng tocmai cu ţăndările instrumentului ăstiua, spart.”

Şi tot timpul sabia Literaturii asupra capului, destin implacabil.  Un fragment de o profunzime şi de o sinceritate aproape insuportabile:

“Mă pregătesc să ies din literatură ca dintr-o puşcărie.  Mă aşteaptă viaţa mult mai largă decât coala A4, viaţa reluată după treizeci de ani de literatură silnică.  Nu vreau să ispăşesc pe viaţă crima de a fi iubit cărţile mai mult decât oamenii.  Cred că am ispăşit destul.  Cred că am plătit destul, şi din ce în ce mai greu.  Acum am deraiat de pe şinele gloriei.” (s.m.)

Şi încă un mic motiv subiectiv pentru care-l iubesc (pag. 331): “Am mai văzut şi câteva orori regizate sau jucate de Tarantino”.  (s.m.)

Un gând foarte interesant apropo de “omul recent” şi receptarea literaturii (pag. 362):

“Când citeam o carte, primul nostru gând era s-o situăm undeva în edificiul neterminat şi totuşi mereu complet al literaturii.  Când cei de azi citesc o carte, se uită la ea ca la o cărămidă izolată, sub care şi peste care nu e nimic.  O privesc perplecşi un sfert de oră şi apoi ridică, aproape aleator, degetul mare şi îl lasă în jos.  S-a dat verdictul.”  Ce diferenţă între ideea lui şi cele clişeistice de azi pe care le auzi la tot pasul!

Iar acum unul dintre cele mai relevante pasaje din carte, aş îndrăzni să spun chiar una dintre pietrele de temelie ale edificiului MC (pag. 401):

“Am trăit voluptuos în densitatea cea mai densă a vieţii care se vieţuieşte, aşa cum n-am mai simţit-o de 35 de ani încoace, de parcă aceşti ani pur literari, trăiţi în transa scrierii de cărţi şi-a eternei competiţii cu mine şi cu ceilalţi ar fi fost doar o uriaşă paranteză de aur în viaţa mea, un sâmbure de aur topit, care însă acum, când trăiesc cărniţa moale şi gelatinoasă din jur, mă înfioară: cât de mult m-a chinuit, decenii în şir, visul ăsta literar, ca o vezică de metal topit aflată în pântecul meu.”

Eu mă întreb siderată cum poate cineva suspecta cuvintele de mai sus de absolut orice în afară de o sinceritate brutală, absolută, tăietoare în carne vie, aneantizantă pentru ego, cinstită cu preţul pierderii de sine?!  Cât trebuie să fii de om ca să te poţi privi astfel în oglindă?

Alte gânduri despre trecerea timpului, stârnite de amintirile cu fetiţa sa, Ioana, din copilărie… Gînduri din care “cronicăreasa” cu inteligenţa emoţională a unei scânduri din linkul lui Radu face un capăt de acuzare.

“Ionuţa de-atunci a dispărut ca un dulap vechi şi-n locul ei e acum alta, eu am dispărut şi dispar cu fiecare clipă, şi trebuie să reînvăţ, în oglindă, în fiecare dimineaţă.  Dacă poţi vorbi despre copilărie şi adolescenţă cu talent, dacă e inutil să vorbeşti despre maturitate, descrierea bătrâneţii cere geniu, şi de aceea nu-i iese decât, foarte rar, câte unui scriitor tânăr, care dă-ntâmplător peste acel depozit de imensă, inexprimabilă jale, nu a părăsirii, ci a contemplării lumii în care trăim.  Un scriitor care a trăit jalea asta nu va putea niciodată s-o spună, ci doar s-o arate, căci ea e dincolo de cuvinte.”

Ştiu că e o însemnare foarte lungă, mai răbdaţi-mă vă rog  numai puţin!  Aş mai vrea să vă spun atâtea despre cât de frumoasă e imaginea Ioanei, a lui Gabriel, despre cât de profunde sunt consideraţiile lui MC despre viaţă şi sens, despre cât de frumoasă este literatura cu cel mai mare L din jurnal, despre cât de multe ştie şi alte foarte multe intuieşte, despre cât de frumos greşeşte!  Însă mă voi abţine, pentru că trebuie, trebuie să-l ascultaţi pe el.  Vă promit ca în faţa ultimei judecăţi că nu e posibil să regretaţi timpul petrecut cu această minune de carte.  Am să tac, deci, şi am să vă mai citez încă puţin…

Pag. 545 – “Drama umanităţii constă în apariţia sufletului individual, a conştiinţei, într-o fiinţă sexuată şi, prin urmare, sortită morţii.  Conştiinţa, care-ar trebui să fie atributul netulburat al celor nemuritori, devine conştiinţa morţii, şi beatitudinea se converteşte în tulburare şi chin.”

Pag. 555 – “În fiecare noapte sting toate luminile din casă şi urc apoi, în beznă absolută, scările spre dormitor.  Beznă absolută, ca şi când n-aş avea ochi, nici n-aş şti că există vederea.  Urc pe trepte, atunci, care ştiu că nu există.  Nici trupul meu nu mai există.  Sunt un spirit pur care, din vreme-n vreme, atinge câte ceva, ca nişte bruşte mănunchiuri de existenţă.  Sunt un spirit cuprins de frică, frică la fel de întinsă ca întunericul.  Într-o lum care-i numai lumină şi fericire, eu port cu mine un felinar de întuneric.  Merg într-o sferă de beznă absolută, pâlpâitoare.  Iar lumânarea asta a incomunicării şi fricii nu se va stinge niciodată.”

Pagg. 557 – “Nu mai pot scrie ce vreau să scriu, dar aş putea scrie măcar ce nu vreau, aşa cum, când n-ai ochi negri, săruţi şi albaştri.  Dar eu sunt îndrăgostit – fără speranţă – de ochii mei negri, pe care i-am sărutat atâta vreme, întors asupra mea în a patra dimensiune, ca un ontorsionist logico-metafizic, atât de-ndrăgostit, încât ochii albaştri-aurii ai romanului meu nu vor fi, poate, sărutaţi niciodată.”

Să mai spun doar cât de frumos o descrie pe luciat, cât de drag mi-e pentru asta şi  cât de fericită sunt că-şi pune cineva ca MC pe hârtie percepţia despre această mare doamnă.

Vă mulţumesc pentru răbdare.  Şi vă invit să exploraţi tărâmul Zen, o lume pe care merită s-o trăiţi până în ultima fibră…

« Older entries