Din Peru – alt glas

Trei săptămâni în Anzi

Marius Chivu, Humanitas 2016

Trei săptămâni în Anzi

De când n-am mai scris pe bietul blog – cred că e recordul, un an – am şi uitat cum se deschide, cum se postează, am uitat că m-a forţat wordpress-ul să-mi schimb parola acum câtăva vreme şi, evident, am uitat noua parolă. Mai rămâne să vedem dacă m-am întors cu rost sau nu.

Ca-n fiecare toamnă, am zburat la Bucureşti pentru Gaudeamus. De data asta am prins un weekend splendid, stat afară la terase şi cumpărat şerbet şi gem de fragi de la ţărăncile de la Romexpo. Aveţi idee dacă mai e cineva pe la tarabele alea pe 23 decembrie, care pică vinerea? Aş mai da o raită. Acum am avut mult prea puţin loc, valiza a fost ticsită de cărţi.

După aventura din Himalaya de acum patru ani şi succesul cărţii pe care i-a dedicat-o, Marius Chivu s-a hotărât să meargă taman în ţara pe care am descris-o pe-aici cu atâta lux de amănunte chiar atunci, în în 2012. În acelaşi stil cu hikingul cu şerpaşi, însoţită de fotografii splendide, Trei săptămâni în Anzi se numeşte noua lui ispravă şi prima carte de care m-am apucat în avionul spre Viena, după târg.

Cum autorul e cu adevărat montagnard şi dispus să înfrunte călătorii mult mai dificile şi lipsite de confort decât aş putea eu să-mi imaginez că voi mai face vreodată (deşi preumblatul prin India presupune măcar ceva disconfort psihologic, dacă nu neapărat transpiraţie şi pierdere de suflu), cartea mi-a adus şi noutăţi absolute pe lângă atât de necesara şi pasionanta diferenţă de perspectivă asupra locurilor pe care le-am văzut amândoi.  Ca şi jurnalul himalayan, Trei săptămâni în Anzi e scrisă fără note false, emfază sau preţiozităţi. E o simplă carte de călătorie pe care cred că oricine ar parcurge-o cu plăcere fie înainte de a pleca la drum, fie înainte de a zbura în Peru pe calea imaginaţiei.  Face exact ce trebuie: surprinde specificul cu ochi proaspăt, face paralele inedite, dă referinţe atât cât este nevoie fără să devină plicticos sau pedant, nu divaghează inutil şi nu inventează cu tot dinadinsul stări, senzaţii sau imagini care să-l pună în valoare pe el ca personaj şi autor în detrimentul peisajelor şi lumii pe care o descrie.  Marius Chivu împărtăşeşte cu bucurie, uneori cu frustrare sau stupoare, de multe ori cu umor, dar întotdeauna cu simplitate, experienţa pe care a trăit-o pe coclaurile amazoniene şi andine, lăsându-i cititorului libertate.  Nu te sufocă nici cu opiniile, nici cu sentimentele lui.  În schimb, documentarea serioasă şi referinţele literare te ghidează şi te încântă permanent.

Câteva vorbe despre conţinut.  Cartea urmăreşte traseul pe care l-au făcut cei doi Marius, unul categoric neturistic. Pentru a ajunge la Machu Picchu au ales un drum ocolit prin Choqueqirao, apoi au urcat pe vârful Nevado Mismi, unde se află izvorul Amazonului, au continuat cu Valea Sacră şi Canionul Colca, iar apoi au mers în nord pe coasta Pacificului în nişte locuri fascinante despre care eu habar n-aveam înainte de a citi.  Primul capitol e despre Lima şi sunt extrem de invidioasă pe descrierea pieţelor, superbă, care mie mi-a scăpat cu desăvârşire când am povestit aici de capitală.  Urmează Cuzco şi o grămadă de detalii istorice şi arhitectonice, apoi cinci capitole fermecătoare descriind drumul spre Machu Picchu, cu un ghid “muy rapido” care vorbeşte numai quechua şi pe care cei doi îl blestemă cu patimă fiindcă dispare în permanenţă împreună cu măgarul cărăuş al sacilor cu mâncare… Remarcabil popasul la Choquequirao – Leagănul de aur – la peste 3.000m altitudine, un sit arheologic la Imperiului Soarelui care-i dă ocazia autorului să ofere necesarele lămuriri istorice despre imperiul incaş şi cucerirea lui de către Pizzaro.  Nici apele termale de la Colcamayo nu-s de neglijat, mai ales pentru genunchiul bietului scriitor care clacase încă de la începutul călătoriei, chinuindu-l groaznic.  După inevitabilul Machu Picchu urmează un capitol despre câmpia păianjenilor, Urubamba, unul despre salinele de la Maras, pe Valea Sacră, apoi cel despre Arequipa, oraşul natal al lui Llosa cu superbe case coloniale, pe care mă enervez şi acum că n-am apucat să-l văd în 2012.  Urmează drumul spre Nevado Mismi, apoi urcuşul acestui munte extrem de dificil. O să vă placă ce surprinzător izvorăşte Amazonul. Canionul Colca, de două ori şi ceva mai adânc decât Grand Canion, apoi în final trei capitole absolut splendide pentru mine descriind locurile din nord de la ocean populate de alte triburi vechi, nişte câini negri superbi şi, în special, povestea din final despre Hemingway şi un pescar de 100 de ani care l-a cunoscut şi cu care povestesc ai noştri călători.

Două puncte merită îndeosebi remarcate.  Marius Chivu pare să aibă vocaţia prieteniei.  Îmi plac tare oamenii care ştiu să exprime admiraţie şi recunoştinţă în contextul descrierii unei apropieri prieteneşti, iar autorul o face în permanenţă la adresa tovarăşului său de drum.  Al doilea este felul în care se apropie de oamenii locului, fără sentimentalisme ieftine, dar şi fără prejudecăţi.  Aşa cum am scris şi despre Himalaya, naturaleţea şi onestitatea intelectuală a naratorului sunt de mare efect, conferă eleganţă poveştii şi trezesc imaginaţia şi curiozitatea cititorului.  Mi-ar plăcea să cred că cei care parcurg această carte vor fi inspiraţi să abordeze experienţa călătoriilor viitoare şi a descoperirii altor culturi cu aceeaşi prospeţime şi seriozitate cu care o face Marius Chivu aici.

Advertisement

Dis’n dat

Mi-am lăsat blogul în părăsire fiindcă m-a lovit şi pe mine vara, preumblările, altele.  Până ieri nici pe blogurile altora n-am intrat, iar pe mail aproape deloc.  Folosit dragul de Mac numai ca suport pentru lectură, c-am reuşit, în sfârşit, să conving site-ul Humanitas să-mi vândă şi mie nişte cărţi electronice. 

Am revăzut Sarajevo săptămâna trecută – corect ar fi să spun c-acum abia am văzut Sarajevo, o surpriză extrem de plăcută!  Data trecută am stat o zi şi jumătate, numai în birou şi într-un hotel urât foc, plasat într-un colţ de oraş care nu spunea nimic.  Acum m-am plimbat o grămadă prin centrul vechi şi am fost seara la un restaurant pe unul dintre dealurile din nord, cu o privelişte splendidă.  Mâncarea bosniecilor e grozavă, ei sunt plini de viaţă cum numai cei care au luptat prin tranşee şi au scăpat pot să fie (doi dintre colegii mei au făcut exact asta împreună, camarazi de arme) şi mi se pare că n-au agresivitatea sârbilor, iau totul mai lejer.  Am mâncat caimac (kajmak), cevapcici, viţel copt în tigaie de fontă cu jar pe capac (meso ispod saka), plăcintă cu brânză şi spanac (zeljanica) şi cârnaţi picanţi (sujuk), dimineaţa am băut lapte bătut şi seara bere Sarajevska.  Deşi nu sunt prietenă deloc cu dulciurile lor musulmane, baclavalele şi sarailiile fiind mult prea dulci pentru papilele mele, am găsit o specialitate bosniacă de vis: tufahija. E un măr copt decojit, cu o umplutură de nuci şi fistic, în sos propriu, servit cu frişcă deasupra.  Am ascultat chemarea muezinului pe la 9 în fiecare seară, că stăteam chiar lângă o moschee centrală, care locuieşte în bună vecintătate cu o sinagogă, o catedrală catolică şi o biserică ortodoxă.  Ce trist că le-a trebuit un război în care au murit ca fraierii (şi au mai făcut americanii diin marile corporaţii de armament nişte miliarde) ca să constate până la urmă că asta e o privelişte ok…

Ce-am mai citit între timp: am reuşit să termin Pendulul lui Foucault, care m-a distrat teribil, nu mai ţineam minte aproape nimic din el.  În timp ce-l citeam mi s-a făcut dor şi de umorul non-fiction al lui Eco, aşa c-am recitit într-o seară Pliculeţul Minervei.  Acum pot să mă apuc liniştită de Prague Cemetery, nu cred că mai există nicio carte de-a lui prin care să nu fi trecut.  🙂

Înaintez în continuare cu curaj prin Alte Meister a lui Bernhardt, auf Deutsch, dar numai când sunt lângă un computer, ca să-mi şi caut şi notez cuvintele care mă încuie.  Din electronicele de la Humanitas citesc în paralel Radu Rosetti, Ce-am auzit de la alţii, şi Jurnalul esenţial al Monicăi Lovinescu.  N-o să scriu despre ele, fiindcă s-a scris destul, dar credeţi-mă că merită. 

Aşaaaaa… Înainte de a merge la Sarajevo am petrecut un weekend prelungit formidabil la Mamaia, la campionatul naţional de Bridge. Evident, a fost formidabil din cauza bridge-ului & other stuff, că altfel Mamaia e un loc în care n-aş fi călcat nici sub ameninţarea torturii!  Am aterizat la Bucureşti joi noaptea la 11, după ce miercuri spre joi nu dormisem deloc (insomnie, văzut sezonul 6 din Dr. House).  Nu ştiu cum, dar eram în continuare vie, aşa că am profitat de compania extrem de plăcută şi am adormit într-un târziu, pe la 3-4. La 6:24 m-a trezit călăul, în persoana soră-mii, care urma să conducă până la mare şi vroia pesemne să prindă ultravioletele.  Am ieşit din casă înainte de 7  şi la ora 9 intram triumfal în Mamaia, ca să aibă sor-mea timp să stea degeaba încă 6 ore până începea concursul de mixt… M-am resemnat cu trei beri şi un joc de iams tot în trei la care i-am devastat pe oponenţi, însă a trebuit să mă opresc şi să trec pe cafea, pentru că mi s-a găsit şi mie partener să joc mixtul, spre disperarea mea feroce.  Să vă explic: eu am mers la campionatul ăsta ca să joc la concursul de feminin cu soră-mea, fiindcă ştiu că ea înţelege prostiile pe care le licitez şi poate să rectifice, mic geniuleţ cum e.  N-am jucat niciodată într-o competiţie de atare nivel, cea mai bună performanţă a mea fusese cu vreo 12-13 ani în urmă când am ieşit cu sor-mea în prima jumătate la Locomotiva, dar de atunci n-am mai jucat deloc în concurs.  În plus, pe domnul cu care urma să joc nu-l cunoşteam!  Pentru cei care nu ştiu ce înseamnă bridge-ul, va spun doar că asta e o catastrofă – jucătorii de competiţie joacă ani de zile împreună cu acelaşi partener, perfecţionându-şi sistemul de licitaţie.  Iar noi am stabilit ce jucăm în 20 de minute!  Ideea e că n-am ieşit pe ultimul loc, aşa că n-a fost rău, nu mă plâng.  Şi faza cea mai haioasă e că femininul nu s-a ţinut din lipsă de participante doritoare, aşa că mergeam de la Viena la Mamaia degeaba dacă nu jucam mixtul!  Adică, mă rog, nu degeaba, fiindcă mai erau concursurile de seară, dar în primul rând fiindcă oamenii care joacă bridge sunt mult mai mişto decât ce se întâmplă în general prin ţara mea de dor, aşa că ne-am distrat pe cinste.  Şi mi s-a făcut atât de jenă de jocul meu slăbuţ şi atât de dor de senzaţia de la masa de bridge, încât ieri am fost şi m-am înscris la unul dintre cluburile vieneze!  De astăzi capri e la bridge cu austriecii în fiecare seară de la 19:15. 🙂  Să vedeţi voi cu ce poveşti vin! 😀

Ca să nu cumva să mă plictisesc şi să dorm mai mult de 30 de ore pe săptămână, weekendul ăsta am fost la nunta celei mai bune prietene ale mele din Viena.  Cum fericitul câştigător al mâinii ei  este sârb, combinaţia de muzici  şi de oameni a fost de mare spectacol.  Cred că erau icşpe naţii reprezentate pe-acolo (USA, Ucraina, Rusia, Cehia, Germania, Canada, Bulgaria sunt numai cele pe care mi le amintesc pe loc, pe lângă cele trei logice, românii, sârbii şi localnicii). Una dintre cele mai mişto petreceri la care am fost, condimentată spre sfârşit cu nişte trance pe care m-am dezlănţuit şi eu după ce fusesem o doamnă distinsă toată seara!  Gaşca de băieţi sârbi (bucăţele, nu glumă!) a profitat imediat şi a lansat provocarea Bregovici, pe care, evident, s-a bestializat toată lumea, inclusiv mama miresei, cu perlele impecabile de la gât cu tot.  Aveam eu aşa o vagă idee că petrecerile cu sârbi sunt cool, dar acum abia aştept călătoria la Belgrad la sfârşitul lui octombrie – fac research şi mă duc să fac clubbing, e clar!

Şi m-am trezit deodată în septembrie, mi se pare aproape ireal.  A început seria de zile de naştere ale Fecioarelor care mă înconjoară şi urmăresc de când mă ştiu, începând cu propria mea mamă 🙂 Nu ştiu ce au cu mine sau eu cu ei de ne ţinem scai, sunt mai rău decât caprele mele cu corn, unde am o soră, o cea-mai-bună-prietenă şi vreo doi cei-mai-buni prieteni.  Trebuie să pun un sondaj despre zodii, ceva, să ne prostim nitzel…

Bucurii, hălăduială, tentaţii

Mircea Cărtărescu a câştigat International Literature Prize – Haus der Kulturen der Welt pe 2012, pentru traducerea Corpului în germană la Zsolnay Verlag din Viena, alături de traducătorii Gerhard Csejka şi Ferdinand Leopold!  Detalii aici

Mă bucur foarte tare pentru Cărtărescu, premiul nu e deloc neglijabil şi sper să-i aducă şi mai mulţi cititori de limbă germană.  Ceremonia de premiere va avea loc pe 6 iunie la Berlin, eu plec acolo mâine şi mă întorc luni, editura la care a fost publicat romanul este vieneză, parcă totul se leagă! 🙂  Abia aştept să revăd Berlinul, de care m-am îndrăgostit anul trecut.  Mă aştern la drum cu ceva nemţisme, o să mă gândesc ce…

Bookfest 2012, 30mai-3 iunie… Sunt atât de tentată să vin şi la Bucureşti… Cred c-o să-mi iau bilet până la urmă, prevăd că nu rezist!  Sâmbătă, când aş putea ajunge, e un program minunat – în primul rând luiza cu Bernard Pivot de la 11, apoi tot ea moderând discuţia dintre Pivot şi Patapievici de la 12!  De la 15 la 16 la ICR sunt Marin si d-na Adameşteanu, de la 16 sunt lansările de la Millenium, de unde îmi trebuie neapărat antologia gotică despre care puteţi citi la dj aici (are şi ea o proză!) şi în cele câteva însemnări următoare sau în articolele ei de pe cititor SF.  Ca să nu mai vorbim că, deşi nu am izbutit să-l găsesc în program, ştiu de pe blogul lui Radu că-şi lansează Frânghia înflorită, care îmi trebuie neapărat.

Programul complet Bookfest.

Machu Picchu

Sunt extrem de multe informaţii pe web despre acest oraş incaş scos la lumină în 1911 de englezul Hiram Bingham, la solicitarea guvernului Peru.  Nu vă plictisesc cu detalii istorice pe care le puteţi găsi singuri.  Poziţionarea cetăţii este absolut uluitoare, între piscuri de munţi, cu o vedere care-ţi taie răsuflarea.  Poate mai interesantă decât Machu Picchu în sine, oraş terasat pe care incaşii l-au construit pentru a cultiva “the medicines”, plantele pe care urmau să le cerceteze şi apoi să le împărtăşească tuturor celorlalţi din imperiu, este cetatea la un loc cu peisajul în care trăieşte, sălbatic, în mijlocul munţilor, aproape de râul care va deveni mai jos Ucayali, unul dintre izvoarele Amazonului.

Imaginile vorbesc mai bine decât orice poveste:

După cele patru ore de drum înapoi spre Cuzco, ne-am întâlnit cu David şi am participat, împreună cu Daniel, evident noaptea, la o ceremonie cu San Pedro (o altă băutură cumplit de amară!), planta-drog care se presupune că-ţi deschide chakra inimii – cheia lui Sf. Petru spre porţile raiului!  Deşi n-am avut nici de data asta vreo revelaţie, noaptea a fost foarte frumoasă şi ne-a apropiat de doi oameni minunaţi, de care o să-mi fie dor.  Am râs cu atâta poftă de incredibilele poveşti ale lui David despre propria staţie de lansare în spaţiu şi am ascultat cu atâta invidie visurile lui Daniel despre o lumea pe care vrea s-o creeze, încât n-am simţit când s-a făcut patru dimineaţa, în ciuda oboselii de pe drum.  Muşcam din când în când din fructul local numit “tuna”, cu carnea sângerie şi dulce ca mierea, şi ascultam cântecele rituale ale lui David sau visam cu ochii deschişi în care ardeau nişte pupile uriaşe…

N-a mai fost nevoie de aproape nimic la prânz, când ne-am trezit, ca să rămânem în atmosfera de poveste.  Doar o plimbare liniştită pe străduţe, cadouri cumpărate de la indieni şi un muşchi de alpaca cu sos de coniac, asortat la de acum preferatul pisco sour.  Ne-am oprit pe întuneric într-o piaţă şi am privit minute în şir un grup de tineri care exersau dansuri tradiţionale, apoi am intrat în patio-ul unui hotel splendid, parcă părăsit, unde nu sufla nici măcar vântul, şi am admirat balcoanele cu coloane sculptate, fântânile cu sute de detalii, tablourile cu doñas în mătăsuri, plantele cu flori uriaşe.

Dimineaţa ne-am luat la revedere de la străduţele cu nume imposibile, palatele marchizilor spanioli de acum cinci veacuri, bisericile maiestuoase din Plaza de Armas Cuzqueña – el Templo y la Compaña şi am gâfâit spre aeroport – back to Lima.

Unde am prins un apus ca la carte în mare, ca să ne treacă ameţeala de pe piscurile Anzilor:

Andină – sau potenţiale porţi ale Raiului

Am părăsit casa lui Cielo cu oarecare regrete şi întrebarea dacă vom mai ajunge vreodată în colţul acela de lume duminică, pe 22 ianuarie.  Ea şi Guillermo ne-au însoţit în barcă, apoi în al doilea scuter până în piaţă în Pucallpa, unde amicul meu a primit instrucţiuni preţioase privitoare la plantele pe care trebuia să le cumpere.  Ne-am îmbarcat spre Lima cu gândul la o masă pe cinste – deşi mâncarea la Cielo fusese absolut ok, deliciile restaurantelor din Lima ne atrăgeau ca un magnet, în plus scăpasem, în sfârşit de dietă, deci puteam să degustăm şi altceva decât peşte, legume şi fructe de mare.  În plus, aveam o restanţă cu Plaza de Armas, pe care nu reuşiserăm s-o vedem din cauza raliului, aşa că ne-am mobilizat după ceviche, lomo saltado (felii de viţel cu felii de ceapă, orez şi cartofi) şi o tocană cu felii de burtă şi ananas către creaţia lui Pizzaro.  Frumoasă, nimic de zis:

A doua zi am fost trezită brutal la ora 4:00, pentru a zbura spre Cusco (sau Cuzco) – capitala imperiului incaş şi capitala istorică a Peru, în Anzi.  Situat la aproximativ 3400m altitudine, oraşul este fascinant din multe puncte de vedere: arhitectură, istorie, forma de pumă (animal sacru la incaşi). Locuit de cultura Killke între 900 şi 1200, când au apărut incaşii, a fost cucerit de spanioli în 1532, dar se spune că este cea mai veche localitate de pe faţa Terrei locuită permanent – aproximativ 7.000 de ani.  Cercetările arheologice continuă, pentru că abia în 2008 s-au făcut descoperiri de apeducte şi alte construcţii care au permis datarea celor de mai sus.  E un oraş extrem de turistic – are cam 350.000 de locuitori, dar este vizitat de peste 2 milioane de turişti în fiecare an, nu în ultimul rând din cauză că este şi punctul principal de plecare spre Machu Picchu.

Din cauză că este atât de asaltat de turişti, Cuzco este foarte cochet, cu hoteluri incredibil de frumoase, ca cel în care am stat şi noi, cu patios amenajate superb, mobilă veche, şeminee şi obiecte de artă, tablouri de la 1500.  Deşi insistenţa localnicilor este extrem de enervantă, toată lumea vrea să vândă ceva sau să primească bani de la fraierii gringos pentru poze, nu poţi să nu admiri frumuseţea oraşului şi cadrul natural.  Aproape toate străzile au nume imposibile, în Quetchua, limba incaşilor, ceea ce sporeşte farmecul – noi am stat pe Chokechaka, în continuarea lui Tucuman, la hotelul Rumi Punku (Templul Soarelui).  Am avut o zi întreagă de colindat, care e un fel drăguţ de a descrie gâfâiala sfârşită cu care ne târam, lipsiţi de oxigen, ameţiţi complet, în cel mai înalt loc în care am fost eu vreodată.

Prima seară în Cuzco avea să fie una memorabilă.  Amicul meu are o conexiune în România, o doamnă care a “făcut” Peru de multe ori ca ghid în cautare de şamani şi plante vindecătoare, şi aşa am primit o recomandare de a întâlni un “cuzcoan” get-beget care să ne familiarizeze cu ale locului .  Pe lista noastră de aventuri se mai afla experienţa cu o plantă numită San Pedro – nume a cărui explicaţie urma s-o aflăm, cu delicii, în seara următoare, deşi nu e greu de ghicit; Sf. Petru deţine cheile raiului, nu?  Am ajuns pe drumul spre plantă să-l cunoaştem pe David, un peruan get-beget, cu cel mai bun simţ al umorului pe care l-am întâlnit de multă vreme.  La dorinţa noastră de a petrece seara la un “pisquito”, cum îşi alinta cu drag David băutura naţională, ne-a condus către un local deţinut de un prieten, pe una dintre străduţele în pantă din Cuzco.

Oameni buni, am avut cu patronul localului una dintre cele mai interesante discuţii despre literatură ever!  Am trecut prin Llosa, Sabato, Echenique, Tolstoi şi Hemingway, în timp ce personalitatea debordantă a acestui peruan cu plete negre şi ochi ca tăciunele ne alipise de scaune şi ne aprinsese privirea!  O forţă şi o poftă de viaţă pe care ai privilegiul să le întalneşti once in a lifetime!  Pe de altă parte a mesei şedea un puşti de douăzeci de ani de o sinceritate, căldură şi deschidere pe care mi le-aş dori multiplicate la infinit, Daniel.  Singurul care vorbea engleză, ajutandu-ne astfel cand ne pierdea spaniola nebună a patronului, Daniel ne-a devenit un prieten de suflet din cateva fraze.  M-a rugat să-i fac o listă de cărţi pe care să le citească, sunt aşa curioasă ce impresie îi vor face!

Dimineaţa am plecat devreme spre Machu Picchu, sunt două ore cu autocarul urmate de încă aproape două cu trenul, printr-un peisaj montan de vis.  Se coboară cam 1.000 m până acolo din Cuzco, trecând prin valea Urubamba şi oraşul cu acelaşi nume:

Iar de ce e Machu Picchu una dintre minunile lumii veţi vedea în următoarea însemnare.

Y la selva tambien…

Încerc din răsputeri să mă calmez şi să rescriu a doua parte, fiindcă tot sunt jet lagged şi nu pot dormi.  Pozele din plimbarea prin junglă:

După amiaza şi seara am fost ceva mai plină de energie (am convins-o pe Cielo să mă lase să beau o cafea şi a fost de acord, fiindcă nu aveam ceremonie!) aşa că ne-am lungit la poveşti cu Cielo, care ne-a povestit din fascinanta ei viaţă.  Ne-am retras destul de devreme după cină, pe la 9 şi am dormit până la 7 dimineaţa în sunetul incredibil de puternic al junglei – nici nu aveţi idee ce scandal uriaş fac insectele aici, e un zumzet permanent, însă deloc neplăcut!  Miercuri pe la 11 am plecat cu barca până în port la Yarina, de unde am luat un “autobuz”, adică o cursă relativ regulată cu o barcă ceva mai măricică, spre un sat Shipibo din inima junglei, cam la o oră şi jumătate pe lac.  San Francisco se numeşte el, întâmplător sau nu :), şi arată foarte îngrijit în mijlocul naturii sălbatice.  Ne-am plimbat puţin, am cumpărat nişte coliere şi brăţări tradiţionale, confecţionate exclusiv din plante şi seminţe, apoi am purces înapoi spre ponton terminaţi de soarele extrem de puternic şi umezeala care se ridica peste tot în jur.  Foarte frumoasă puntea care duce de la ponton spre sat:

Iar întoarcerea la minunata noastră casă din junglă merita o poză separată:

Seara a urmat a doua ceremonie ayahuasca, la care a participat şi bunica lui Francisco, şi ea şaman, Antonia.  Deşi se vedea după mâini că este mai bătrână, faţa ei de indiancă cu pomeţi proeminenţi şi piele aproape neagră, lucioasă şi întinsă, este uluitoare, nu i-ai da mai mult de 45-50 de ani!  Probabil nici nu are cu mult mai mult, pentru că indigenii Shipibo se căsătoresc începând de la 11-12 ani, însă Francisco are după presupunerile mele în jur de 40 de ani, ceea ce face ca înfăţişarea Antoniei să fie cu adevărat impresionantă!  Nu am avut atunci curajul să le cer permisiunea de a-i fotografia, de teamă să nu-i ofensez – uitasem s-o întreb pe Cielo, am făcut-o abia vineri, şi am o fotografie cu ea şi Francisco – aşa că, din păcate, nu am poza Antoniei şi-mi pare tare rău.

Impactul ceremoniei asupra mea a fost mult mai mic de data asta.  Practic nu am simţit mare lucru, am rămas perfect lucidă în ciuda cantităţii aproape duble de ayahuasca băute – mistere.  Am simţit însă încântare maximă provocată de icaros-urile cântate de Francisco în tandem cu Antonia, care urca o voce senzaţională de soprană pe fundal.  Am primit şi băutura-medicament din plante preparată de Francisco pentru mine, un lichid aproape transparent cu un miros plăcut, de fapt minunat prin comparaţie cu aya!  Să vedem dacă mă pot apuca de ea, fiindcă, în graba plecării, am uitat-o la Cielo – mi-a promis că o trimite, dar cine ştie dacă ajunge la Viena şi cine ştie dacă vama austriacă nu crede că e vreun drog periculos!  Şi să vedem când mă pot apuca, pentru că trebuie asociată pe toată perioada (cam o lună) cu nişte restricţii pe care mi-e destul de greu să mi le asum 😉  Pe jumătate glumesc, desigur că e mult mai important să încerc să mă tratez, dar se pare că vindecătorii din toată lumea şi de toate extracţiile, de la doctorii în medicină la şamani, s-au pus de acord că trebuie să-ţi înfrânezi viciile atunci când tratezi o boală.  Boring, dar cu oarece sens, trebuie să recunosc! 🙂 Shit, asta-i viaţa!

Joi a fost o zi tare liniştită, aş numi-o anostă dacă nu mi-aş aminti cu precizie senzaţia extraordinară de libertate şi fericire pe care am avut-o citind pe verandă şi scriind note din prostiile astea pe care le vedeţi acum.  M-am trezit la ora 5, după numai două ore de somn, mi-am băut cafeaua cu şamanii şi cu Cielo, apoi m-am apucat de scris cu bucurie după atâta tastat.  Cum computerul era aproape descărcat, generatorul pornea abia spre seară, iar de internet nici vorbă, am recurs la frumoasa mea agendă spaniolă primită acum ani de la prietenii mei dragi.  Îmi place atât de mult să scriu de mână, încât m-am gândit ca, de acum încolo, să aştern pe hârtie ciornele înainte de a posta online (poate în felul ăsta scriu mai puţine tâmpenii sau măcar le revizuiesc!).  După amiaza a început o ploaie caldă pe care o aşteptam de mult – doar se presupune că e wet season aici, iar noi avuseserăm parte numai de un soare orbitor!  Culorile de pe lac s-au schimbat complet şi am savurat prima noapte răcoroasă.  Seara am citit la lumânare pentru prima dată după anii 80, când Ceauşescu îmi făcea această favoare cel puţin o dată pe lună 🙂  Anul morţii lui Ricardo Reis a câştigat astfel un farmec inedit.  Dimineaţa de vineri am petrecut-o jucând yams cu amicul meu, spre amuzamentul lui Cielo de cât de implicaţi eram, până când, într-un moment de neatenţie, Obi ne-a furat un zar şi dus a fost!  A trebuit, cu regrete, să redevenim culturalnici, întorcând lent paginile cărţilor în briza plăcută de pe verandă.  Ne pregăteam psihic pentru ultima ceremonie ayahuasca a vacanţei noastre (şi probabil a vieţii noastre dacă ne gândim bine…).  Cielo şi Francisco vineri seara:

Această ultimă experienţă ayahuascană a fost şi cea mai ciudată în ceea ce mă priveşte.  Băutura şi-a făcut efectul mult mai rapid, în zece minute, iar prima oră a fost foarte dificilă din punct de vedere fizic, mi-era rău.  Nu greaţă sau senzaţie de vomă, nu rău psihic, frică sau suferinţă, ci pur şi simplu simţeam că sunt prea high şi asta îmi provoca rău, îmi doream să treacă odată efectul sau să scadă.  Simţeam că nu-mi ajunge aerul pe care-l respir, iar icaros-urile lui Francisco nu mai reuşeau să mă ţină concentrată pe ele şi nici să mă bucure.  La un moment dat chiar am rugat-o pe Cielo să-i spună lui Francisco să drive me lower cumva, însă mi-am revenit destul de repede fără să fie nevoie de intervenţia lui.  Ce este foarte ciudat este, repet, că nu-mi era nici frică, nici nu halucinam, nici nu eram neliniştită – n-aveam chef să mă simt aşa şi basta.  Mă încurajam singură repetându-mi că o să-mi treacă 🙂  Serves me right dacă beau toate prostiile!  Mai târziu însă m-am liniştit complet şi am început să mă amuz de mine însămi copios – atunci când eşti high şi îţi dai seama că eşti high nu te poţi abţine de la un râs sănătos când constaţi că te mişti în reluare şi vorbeşti un pic altfel decât ai impresia.  Am uitat să menţionez sunetele sub efectul ayahuascăi – se transformă complet modul în care auzi, ai impresia că vocile vin din cu totul alte locuri decât cele pe care le ocupă persoanele care vorbesc, par să coexiste undeva în spatele ochilor tăi şi să se amestece ca intensitate.  E extrem de interesant, probabil de aici şi forţa icaros.  Francisco a simţit că ceva e în neregulă, a cântat pentru toţi trei şi atmosfera s-a uşurat simţitor.  Am avut senzaţia certă la un moment dat că eu eram cea care-l influenţa pe şaman şi nu invers, foarte straniu.  Că eram eu mai puternică decât el.  Probabil un alt efect al drogului, cine poate şti?  Din păcate nu pot face comparaţii, pentru că n-am luat alte psihedelice, hi! hi!  Şi nici nu-mi propun, ca să fie foarte clar, cred că m-am lămurit definitiv.

Concluzia finală despre experimentul ayahuasca este că probabil sunt muuuuuuult prea raţională pentru a mă “conecta cu spiritul plantei” aşa cum se presupune c-ar trebui.  Nu am avut niciun fel de viziuni (halucinaţii pe numele lor real), nu am descoperit nimic din subconştient, n-am văzut culori sau forme ciudate.  Singurul efect pe care-l pot izola este un soi de accelerare a gândurilor, de succesiune rapidă de idei şi imagini, în care însă nu mă adânceam.  Nu ştiu dacă am aflat ceva, simţeam numai acea vulnerabilitate pe care am mai menţionat-o – iar din cauza asta e posibil să-mi fi ridicat automat nişte bariere.  Cielo şi şamanii ne-au spus tot timpul că secretul este să accepţi, să îmbrăţişezi senzaţiile, să laşi ayahuasca să intre în tine şi să te domine, să accepţi să renunţi la control.  Presupun că raţiunea mea refuză să se lase dată la o parte sau că am un ego mult prea mare 🙂  Mă bucur c-am avut curaj şi deschidere, însă nu ştiu dacă aş mai încerca, pentru că nu simt că mi-a adus foarte mult şi, în orice caz, nu am avut – deocamdată – nicio revelaţie.  Se spune, însă, ca la madre lucrează pe termen lung… Poate se va dovedi că greşesc.

Sâmbătă, ultima noastră zi de junglă, a fost şi cea mai frumoasă din toate punctele de vedere.  Guillermo s-a întors vineri noapte din călătoria up river în care pornise de duminică seara pentru un mare transport de ayahuasca şi ne-a luat într-o plimbare cu barca pe Ucayali.  Am mers ore întregi într-o încântare continuă.  Am intrat pe un canal acoperit de liane, unde Guillermo a oprit motorul şi a vâslit uşor, iar senzaţia mea a fost de început de lume.  Nu pot decât să vă arăt nişte fotografii care nu vor reuşi nici să facă dreptate locurilor, nici să transmită, din păcate, a zecea parte din sentimentele mele.  Cred că e cea mai frumoasă faţă a naturii pe care am văzut-o vreodată, iar îndoiala mea în ceea ce priveşte locul întâi vine numai pentru că se bat pentru el tot nişte peisaje din Peru pe care urma să le văd în zilele următoare – Anzii cu Machu Picchu şi deşertul de la Nazca.

Ajunşi înapoi, Cielo şi Guillermo ne-au propus să ne petrecem seara într-o altă casă de pe lac, dintr-un sat numit San Jose, care aparţine tot unui gringo – un ceh prieten cu Guillermo.  În sfârşit, scăpasem de dietă, aşa că aveam cu toţii mare poftă de o bere, iar locul respectiv avea un fel de bar, un grătar în curte, muzică şi multă lume.  Suna bine pentru sâmbătă seara în mijlocul junglei, aşa că ne-am urcat în barcă pe la 5 şi am pornit spre Yarina, unde trebuia să ne oprim puţin în port pentru nişte mici reparaţii la motorul bărcii.  Cielo ne-a dus într-o bodegă locală din “port”, de un farmec incredibil, în care peruanii ascultau muzică de selva, jucau cărţi şi beau nişte alcooluri pe care probabil nu aş vrea să le încerc, din recipiente dubioase.  Copii de 5-6 ani alergau ţipând cu tăvi de mâncăruri tradiţionale – pata rellena, cartof umplut cu carne de tot felul, anticuchos, empanadas – din cârciumă în cârciumă.  Am băut cu Cielo acolo un fel de rachiu local care seamănă cu vişinata (amicul meu n-a avut încredere să-l termine după ce l-a gustat) şi apoi o bere într-un alt local cu muşamale.  Semăna bine cu birturile noastre de prin sate şi avea două peruance “animatoare” care dansau în nişte slipuri minuscule pe o muzică ce-ţi cam făcea părul măciucă de kitsch, în ciuda ritmului de samba – manelele de selvă… Norocul a fost că, după distracţia asta cam sordidă, însă de culoare locală indiscutabilă, am continuat drumul spre San Jose într-un apus fenomenal, după ce am zărit şi unicul curcubeu prins în Peru:

A urmat o seară plină de întâmplări nostime, cum ar fi c-am vorbit germană cu o berlineză stabilită de mulţi ani în Peru şi măritată cu un localnic atât de beat la ora aia încât femeia îţi cerea scuze continuu! 🙂 Fără să fie nevoie, ea era oricum mult mai penibilă decât el!  Sau că am continuat în germană cu Franz, un alt neamţ, artist, care îşi petrece vara la Ibiza şi iarna, ca să fie tot vară, în Peru.  Sau că am dansat cu Guillermo pe ritmuri de samba vreo două ore, de-am transpirat ab-so-lut toată berea rece băută cu poftă, în ciuda cantităţii apreciabile.

Întoarcerea acasă în miez de noapte, în beznă totală cu barca pe Ucayali, cu vocile junglei înconjurându-ne, e una dintre cele mai copleşitoare experienţe prin care am trecut în viaţă.  Şi, dacă încă nu v-am convins că Peru trebuie văzut, să ştiţi că urmează Cuzco şi Machu Picchu, atunci când am din nou putere să mă apuc de scris… 🙂

La selva

Treziţi cu noaptea în cap, ne-am învârtit aiurea două ore prin aeroportul din Lima, singura realizare fiind că ne-am cumpărat zborurile spre Cuzco – cel mai vechi oraş din lume locuit în permanenţă, de unde se coboară spre Machu Picchu.  Urma cea mai aventuroasă parte a expediţiei – o săptămână în jungla amazoniană, numită selva în spaniola peruanilor, deşi noi ştiam că selvă e cu totul altceva.  Urma în special întâlnirea cu “la grande Madre” – ayahuasca sau “the medicine”, cum este cunoscută de gringos – plantă consumată numai în prezenţa unui şaman care să poată controla reacţiile “pacienţilor”…

Aici se cuvine o paranteză.  Cum puteţi găsi prin numeroase pagini web, ayahuasca este o băutură făcută prin prelucrarea plantei cu acelaşi nume de către anumite triburi din Peru, în special Shipibo.  Şamanii, numiţi aici “curenderos” (vindecători), sunt medicii-vrăjitori care o consumă ei înşişi alături de pacienţi, în cadrul ceremoniilor rituale (las ayahuasca ceremonias).  Pentru a deveni curendero cu adevărat, ei trec timp de ani de zile prin diete severe, consumând în timpul lor diferite extracte din plantele din junglă, cu credinţa că spiritul acestor plante li se deschide şi îi învaţă ce anume poate fiecare dintre ele să vindece.  Se cunosc foarte multe cazuri de vindecări “miraculoase”, inclusiv în cazuri declarate incurabile de către medicina clasică, unul dintre ele fiind cancerul.  Pacienţii respectivi vin în Peru din toate colţurile lumii, oameni disperaţi, şi pleacă de aici fie vindecaţi, fie liniştiţi şi cu multă speranţă.  Şamanii te curăţă – de fapt ayahuasca o face, după cum susţin ei, sau băuturile preparate din diverse alte plante.  Creează combinaţii speciale pentru fiecare persoană în parte, după ce simt, în timpul ceremoniilor, care este afecţiunea care te locuieşte.

Ayahuasca este o plantă, practic un drog care conţine DMT şi activează serotonina şi oxitocina.  Este un psihedelic destul de puternic, interzis dealtfel peste tot în lume, deşi complet natural.  Ideea centrală a consumării ayahuascăi este să-ţi deschizi mintea şi să ai încredere că ea, la grande madre, va scoate la suprafaţă tot ceea ce ai în subconştient prin intermediul viziunilor pe care le ai când eşti sub efectul ei.  E o cale de a te înţelge pe tine însuţi şi de a te confrunta cu cele mai adânci şi întunecate probleme care te bântuie – o cale dreaptă, o cale în care nu poţi să minţi ca la psihiatru sau în faţa propriei raţiuni.  Însă trebuie să fii pregătit, pe de o parte, să faci faţă lucrurilor care vor ieşi la iveală, şi, pe de altă parte, trebuie să fii dispus să predai controlul, să te desprinzi de raţiune, să te laşi dus, să comunici cu ayahuasca şi s-o laşi să te ghideze.  Nu trebuie să respingi cu ego-ul (cel mai puternic inamic) şi cu raţiunea ceea ce vine din partea ei.  Unii reuşesc, alţii nu.  Sunt oameni care într-o singură ceremonie găsesc ceea ce caută, găsesc răspunsuri, alţii au nevoie de ani de zile de ceremonii, trec prin diete severe de luni de zile, asemănătoare celor iniţiatice ale şamanilor, şi problemele lor emoţionale sau psihice nu se dau duse.

Din cauza condiţionărilor multiple la care suntem supuşi cu toţii (familie, educaţie, societate) există în fiecare dintre noi munţi de sentimente şi emoţii reprimate, frustrări, angoase, tristeţe şi vinovăţie, care sunt cauza profundă a suferinţelor şi eşecurilor noastre.  Ayahuasca, sub “mâna” şamanului – cei adevăraţi, nu cei care se pretind curendero; unii dintre cei reali de aici fac ucenicie cu plante şi diete stricte de luni şi ani timp de douăzeci, douăzeci şi cinci de ani înainte de a se considera şamani – te poate vindeca şi fizic şi emoţional.  Iar curenderos, prin intermediul plantelor şi al “icaros”, cântecele rituale inspirate de spiritul plantelor intonate în timpul ceremoniilor, pot vindeca boli fizice foarte concrete, cum am mai spus.

Desigur că tot ce vă povestesc eu aici sună a vrăjitorie de doi bani, este complet iraţional şi incredibil pentru un om crescut în tradiţia şi format în sistemul educaţional din sânul societăţii europene (creştine etc.).  Eu personal sunt, după cum bine ştiţi, agnostică.  Cred cu tărie în raţiune şi n-am luat-o brusc razna, nu vă speriaţi!  Am descris credinţa şi tradiţiile de aici pentru a vă reda (sumar şi incomplet, ştiu) cadrul, pentru a vă oferi o idee despre ce se întâmplă.  Am decis să vin şi să încerc pentru că sunt deschisă la nou, schimbare de concepţii şi nu văd de ce aş refuza de plano să trec printr-o experienţă potenţial revelatoare.  Eram pur şi simplu foarte curioasă care va fi reacţia mea în contextul dat.

Revenind la oile noastre (sau mai degrabă lamele, alpaca şi vicuña, c-aşa e-n Peru!), am aterizat după nici o oră de zbor pe aeroportul din Pucallpa, un orăşel mai puţin cunoscut decât Iquitos, care este în general destinaţia turiştilor care vor să aibă experienţa junglei.  Afară din minuscula clădire a aeroportului ne aştepta un peisaj insolit, întruchipat de Edwin, unul dintre peruanii care o ajută pe Cielo, gazda noastră australiană care deţine “retreatul” din junglă unde urma să ne petrecem săptămâna, şi de “vehiculul” cu care urma să ne transportăm până la barcă.  Acesta vă este cunoscut deja dacă aţi citit aventurile mele thailandezo-cambodgiene, vestitul scuter cu trei roţi, ştiut acolo sub numele de tuk-tuk.  Bagajele noastre au fost legate zdravăn cu o sfoară pe minuscula platformă din spate şi a urmat o călătorie extrem de haioasă prin Pucallpa, apoi Yarina Cocha, până pe malul lacului Ucayali,  pe care se află casa lui Cielo.  Ucayali şi Marañon sunt numele celor două râuri care formează mai jos, tot pe teritoriul Peru-ului, Amazonul, iar lacul pe care eram este dezvoltat dintr-unul dintre braţele lui Ucayali.  Pe mal ne-am transferat într-o canoe cât o coajă de nucă, aproape plată, cu un motor mititel, pe care Guillermo, partenerul peruan al gazdei noastre, a condus-o cu mare dexteritate încă vreo zece minute spre inima junglei.  “Portul” din Yarina Cocha, de unde am pornit, arată cam aşa:

Am avut ocazia pentru prima dată în această călătorie, trecând prin Pucallpa şi Yarina, să constatăm cum arată Peru cu adevărat – pentru că Lima nu reprezintă Peru.  E o sărăcie lucie, toate casele par neterminate pentru că nu se plătesc impozite decât pe cele oficial finalizate, transportul e total haotic, mirosurile te asaltează, muzica lor de junglă seamănă teribil de tare cu manelele, dar oamenii sunt veseli şi primitori.

Şi iată că ne apropiem, trăgând pe malul drept al uriaşului Ucayali, de casa lui Cielo.  Locul este atât de frumos, că numai pozele îi pot face dreptate, şi asta numai pe jumătate!

Şi cam aşa arată veranda şi interiorul casei, construite, evident, pe piloni în apă.  Casa este în întregime din lemn şi nu are absolut niciun geam – toate ferestrele sunt protejate de plasă pentru insecte şi în interior au nişte perdele extrem de subţiri, prin care trece fără probleme minunata briză din junglă.  Suntem în sezonul umed, iar apele abia începuseră să se ridice:

Am fost atât de încântată de casă şi, mai ales, de simplitatea ei şi a vieţii de acolo, încât, după politeţurile de bun venit, am purces imediat să fac un duş cu apă rece turnată cu oala din butoi în cabina de lemn special amenajată.  Există şi instalaţie “clasică”, într-un fel, adică un duş cu un rezervor, dar n-are acelaşi farmec, plus că nu funcţionează tot timpul, pentru că generatorul electric merge numai câteva ore pe zi – şi este necesar pentru alimentare.

Am făcut repede cunoştinţă şi cu gazdele noastre patrupede – trei câini şi trei maimuţe absolut geniale, care nu stau locului o clipă şi cărora le place la nebunie compania oamenilor.  Preferata mea se numeşte Cometa, e cea mai tinerică dintre ele şi are o poveste înduioşătoare – a avut cancer la un ochişor şi a trebuit să-l piardă, însă acum, după vindecare, este de o ghiduşie şi o căldură formidabile.  Galaxia şi Obi sunt mai rele puţin, muşcă şi fură tot felul de lucruri.  Iat-o pe Cometa:

După duş mi-am aplicat cam jumătate de tub de insect-repellant, fiindcă aveam deja vreo douăzeci de muşcături de ţânţar, inclusiv trei pe tălpi 🙂 şi ne-am aşezat la sporovăit pe veranda asta splendidă către lac.  Cielo a trebuit să ne părăsească vreo câteva ore pentru cumpărături în “oraş” (în traducere liberă plecat cu barca până la Yarina în sat) aşa că m-am pus pe citit în timp ce Percy şi Ludi, ajutoarele peruane ale lui Cielo, ne pregăteau prânzul.  Pentru că urma să trecem prin ceremonii ayahuasca, a trebuit să ţinem un fel de post înainte de a veni – am evitat orice fel de carne, grăsimi, lactate, conserve, zahăr, dulciuri, cafea etc.  Şi aici, în special înainte de ceremonie, trebuia să mâncăm cât se poate de “light”, aşa că am primit peşte prăjit (delicios!) şi salată.  După ghiftuiala cu peştele amazonian am zăcut fericiţi în peisajul de vis, nevenindu-ne să credem că am ajuns în locul ăsta uitat de lume.  Pe la 5 a revenit Cielo şi ne-a găsit cu ochii visători aţintiţi spre lac şi junglă – numai bine pentru a ne face introducerea despre ayahuasca, şamani şi ceremonia pe care ne-o pregătise pentru prima seară.

Pe la ora 6 a apărut Francisco, unul dintre şamanii Shipibo cu care lucrează Cielo.  E timpul să povestesc puţin despre ea, înainte de a-l zugrăvi pe acest personaj de basm.  Pe Cielo o cheamă de fapt Kerry, are aproape 60 de ani şi este australiancă.  Este unul dintre extrem de puţinii gringos acceptaţi cu adevărat de comunitatea locală şi este respectată şi iubită de şamanii cu care lucrează.  A venit în Peru definitiv acum aproximativ 6 ani, după ce a avut o experienţă anterioară cu ayahuasca, iar mesajul pe care l-a primit de la grande madre a fost să vină aici şi să-i ajute pe acei gringos care au nevoie de vindecare, să servească drept intermediar.  A cunoscut în tot acest timp mulţi şamani, mergând “up river” zile sau chiar săptămâni cu barca, în hamac.  I-a identificat pe cei mai puternici, le-a câştigat încrederea şi organizează ceremonii împreună cu ei pentru oamenii care vin la ea.  Povestea vieţii lui Cielo este extrem de tulburătoare, cu momente tragice şi lovituri cărora nu credea că le va supravieţui.  A fugit de acasă la 14 ani din cauza brutalităţii tatălui ei şi a crescut pe străzi, drogându-se cu aproape toate substanţele existente la vremea respectivă.  La 17 ani a rămas însărcinată, şi asta i-a salvat viaţa, pentru că s-a oprit din droguri de teamă să nu afecteze copilul; a mers la un adăpost pentru tinere în situaţia ei.  Îi este extrem de recunoscătoare fiicei ei celei mari pentru acest lucru, şi o numeşte îngerul ei păzitor.  A fost apoi căsătorită timp de 37 de ani cu un om minunat, a mai făcut o fată şi a mai avut cel puţin două căderi spectaculoase în lumea drogurilor, fiind aproape de moarte de fiecare dată.  Fără să aibă nicio şcoală, a reuşit extrem de bine într-o meserie grea, organizarea de evenimente, însă munca extrem de multă şi de stresantă a dus-o la limita puterilor şi a făcut-o să aibă căderea ce a îndreptat-o, în final, la sfatul unui prieten, către ayahuasca.  Practic ayahuasca i-a salvat viaţa.  Curajul femeii ăsteia a fost absolut uluitor – după ce a pierdut practic tot ce deţinea, cheltuind o casă şi multe altele pe droguri, şi-a părăsit soţul după aproape patru decenii şi a sosit în Peru cu un rucsac şi 600 de dolari în buzunar.  S-a apucat să construiască ceea ce face acum şi a avut norocul de a-l întâlni pe Guillermo, un peruan de 35 de ani, un om cald, pe care-l iubeşte şi alături de care este, în sfârşit, fericită.  Personalitatea lui Cielo este debordantă, iar forţa cu care ţine lucrurile în frâu de admirat.  E sinceră şi tăioasă, no-bullshit, extrem de inteligentă, iar dacă uneori pare puţin “dusă” nu e de mirare deloc după viaţa pe care a avut-o.

Să revenim la Francisco.  Extrem de mic de înălţime (ca toţi peruanii, în special cei cu mai mult sânge indigen), are o faţă foarte expresivă de indian veritabil, un colier tradiţional la gât, un zâmbet cald şi o voce profundă.  Toate astea sunt în mod amuzant amestecate cu tricouri cu imprimeu, bermude cu multe buzunare şi un telefon mobil sclipitor cu o melodie absolut imposibilă.  Combinaţia asta kitsch poate trezi foarte multă neîncredere, iar eu mă fac vinovată de destul de mult scepticism, aşa că m-am cam distrat când am făcut cunoştinţă.  Însă hotărâsem să dau o şansă sinceră şi deschisă experimentului prin care urma să trec, aşa că mi-am adunat întreaga voinţă şi am încercat să mă concentrez la ce trebuia să facem.

Înainte de ceremonie, care începe la 9 seara (ayahuasca este o experienţă prin excelenţă nocturnă), Cielo şi Francisco ne-au învăţat cum să ne pregătim o “baie de flori”.  Ne-au adus multe plante din junglă, cărora a trebuit să le rupem frunzele şi să le îndepărtăm nervurile mari, apoi să le punem într-un vas cu apă şi să le mărunţim încercând să ne concentrăm şi să le invocăm spiritul pentru a ne deschide şi a ne ajuta în timpul ceremoniei.  Am suflat deasupra apei fumul unor ţigări din tutun pur, numit “mapacho”, care are un efect de relaxare.  A urmat un duş normal, după care ne-am turnat pe corp apa cu frunzele pregătite mai devreme şi am aşteptat în apusul din junglă până ne-am uscat complet.  Imaginaţi-vă nişte culori splendide ale norilor luminaţi de apus, deasupra lacului şi a junglei, în care aşteptam tremurând uşor, fiindcă e foarte cald şi seara, să ni se zbicească apa pe piele… A fost un moment de o frumuseţe magică. sălbatică, absolută!  Cam aşa se întâmplă la căderea serii pe Ucayali, cum se vede de pe veranda noastră:

“Livingul” pe care l-aţi văzut mai sus este transformat complet de către Cielo pentru ceremonii.  Îl eliberează de măsuţe şi pune pe podea, lângă laviţe şi pereţi câte o salteluţă pentru fiecare participant, inclusiv pentru şaman.  Luminile sunt stinse (asta dacă există, fiindcă generatorul nu funcţionează oricum decât vreo două ore pe zi, de obicei mai devreme) şi toată lumea trebuie să se odihnească înainte de ceremonie, în tăcere.  Eu am căzut într-un somn extrem de profund (mă trezisem la 4 dacă vă amintiţi) în timpul celor două ore dinainte de ora 9, când ne-a trezit Francisco.  Stăteam în faţa lui, iar el era cu spatele către verandă, astfel încât i se profila numai umbra pe peretele din plasă.  Avea o lumânare aprinsă în stânga, alături de sticla cu ayahuasca şi de un bol plin cu ţigări de mapacho.  Ne-a oferit fiecăruia câte jumătate de păhărel de ayahuasca (aproximativ 20-25 ml).  E o substanţă vâscoasă, vişiniu-maro-neagră, atât de dezgustătoare, încât trebuie s-o bei pe toată dintr-odată, altfel îţi este aproape imposibil să continui!  Gustul cu care rămâi este atât de intens şi de amar, încât trebuie să-ţi clăteşti gura cu puţină apă.  Nu ai voie să bei nimic altceva, nici măcar apă, după ce consumi ayahuasca şi nu trebuie să mănânci nimic la cină.  Nici nu e de mirare, pentru că foarte multă lume are ca reacţie de curăţare (amintiţi-vă că ayahuasca purifică, curăţă corpul şi spiritul) vomitatul până la refuz.

Ce a urmat este foarte greu de descris în cuvinte, şi mi-e teamă că încercarea mea de a vă dezvălui câte ceva este destul de fragilă.  Întâi de toate trebuie să înţelegeţi că absolut fiecare persoană reacţionează într-un alt fel la ayahuasca.  Practic nu există nici reacţii fizice nici emoţionale identice, planta pare că se “mulează” pe tine, iar efectele sunt profund individuale.  Poţi avea “visiones” (adică halucinaţii, ce mai încolo încoace) sau nu, e posibil să-ţi fie greaţă sau nu, e posibil orice.  Îşi face efectul cam în patruzeci şi cinci de minute până într-o oră, uneori mai repede.  În intervalul ăsta toată lumea a stat liniştită la lumina lumânărilor, iar Francisco a continuat să mai bea ayahuasca.  După o vreme am început, oarecum simultan, atât eu, cât şi amicul meu, să simţim efectul băuturii.  Eram foarte liniştită, din fericire, şi n-am simţit nici frica nici emoţia la care m-aş fi aşteptat, am întâmpinat senzaţia, astfel, cu deschidere şi calm.  Am început să simt un soi de amorţeală plăcută în braţe, iar mintea a început să-mi funcţioneze puţin diferit, cu succesiuni foarte rapide de gânduri despre mine şi viaţa mea.  Nu mă puteam, însă, concentra asupra niciunuia dintre ele.  Nu stăruiau suficient pentru a crea imagini, nu am avut practic nicio “viziune”, cum o numesc ei.  Am avut câteva secunde de teamă la un moment dat, însă aproape instantaneu au sosit nişte gânduri care o calmau.  Senzaţia era de aşteptare calmă şi relaxată, o alertă liniştită, deşi pare un nonsens.  Apoi Francisco a început să cânte “icaros”… Sunt cuvinte pe care nu le înţelegi, în quetchua (limba vechilor incaşi), dialectul Shipibo, amestecate cu cuvinte în spaniolă, cu o tonalitate şi un ritm anume, constante pentru o vreme, apoi modificate pe frânturi.  Ca o mantra, ca o rugăciune, de un farmec extraordinar.  Practic vocea lui Francisco îţi călăuzeşte experienţa şi canalizează gândurile, e o senzaţie puternică şi indescriptibilă, pe care presupun că n-o ai dacă nu eşti sub efectul drogului.  Eu n-am avut niciun efect de curăţare fizic (vomă, plâns etc.) eram perfect liniştită şi happy.  După ce a încheiat primul icaro, cântat pentru toţi, de pe salteaua lui, Francisco a venit la fiecare dintre noi, ne-a suflat în creştet, apoi peste mâini şi ne-a întrebat cum ne simţim.  L-am simţit foarte apropiat, cald, protector, îţi dădea o stare de bine, de exuberanţă.  M-a întrebat dacă am avut viziuni, i-am spus că nu, dar că mă simt bine.  A vrut să-mi mai dea puţină ayahuasca (cantitatea mică pe care am luat-o este pentru prima dată, de probă, pentru a putea ulterior calibra în funcţie de reacţii), însă corpul meu mi-a dictat că e suficient, iar Francisco m-a ascultat.  Starea de high a durat mult, ore întregi, până pe la 3 dimineaţa, însă în salturi, aveam perioade în care eram perfect lucidă.  Mergeam drept şi vorbeam coerent :), aveam o stare bună, anumite momente de nelinişte, însă fără nicio viziune concretă sau idee, gând închegat – numai succesiuni, frânturi.  Principalul sentiment care mă locuia era cel de iubire, frumos şi bine.  Mă simţeam foarte vulnerabilă, însă nu m-a atacat nimic “negru”, only love, love and love again.  Iar când Francisco cânta, în special atunci când s-a aşezat în faţa mea şi a cântat pentru mine, mă simţeam fericită şi emoţionată cumva.

Am adormit pe la 3, oricum nu prea mă mişcasem nici înainte, aveam o amorţeală plăcută în tot corpul, în timp ce Francisco încă mai cânta.  M-am trezit la 7, perfect OK, lucidă, dar foarte obosită.  Cielo s-a trezit şi ea după micul dejun şi a venit să ne spună ce a “văzut” Francisco la fiecare dintre noi.  Am rămas absolut stupefiată când mi-a venit rândul, pentru că identificase o problemă de sănătate despre care am aflat recent, pe care o tratez, dar despre care nu vorbisem nici măcar amicului cu care eram, cu atât mai puţin lui Cielo sau cuiva de acolo, astfel încât să mă fi gândit că e vreo şmecherie la mijloc.  Mai mult decât atât, nici nu mă gândisem deloc la ea, nu asta “cerusem” ayahuascăi la începutul ceremoniei (fiecare trebuie să ceară ceva, să se gândească la ce doreşte să afle sau să rezolve).  Uitasem complet de povestea aia în vacanţă (oricum o tratez medical).  Şi iată că Francisco a identificat-o cu o precizie de 100% – aşa că am acceptat să-mi pregătească o infuzie de plante pentru vindecare.  Nu văd de ce să nu o iau din moment ce descoperirea lui e absolut năucitoare!  Hm, uite că n-am halucinat, n-am descoperit nimic interesant prin subconştient, nu m-am purificat, însă poate merită experienţa din punctul ăsta de vedere.

Wheeeeeew, ce-a fost mai dificil a trecut!  Am scris atât de mult despre prima zi de junglă, că probabil v-aţi speriat că n-o să mai termin niciodată 🙂 Staţi liniştiţi, se normalizează lucrurile! 😉

Trezită marţi la 7, cum v-am spus, în ciuda orei stranii la care adormisem, am fost toată dimineaţa cu capul în ceaţă şi o oboseală fizică extremă, parcă alergasem maratonul.  Am lâncezit până după masa de prânz, apoi am făcut o scurtă plimbare prin junglă în jurul “restinga”, cum îşi numeşte Cielo casa.  E un fel de sat în jur, iar turul s-a încheiat destul de rapid fiindcă, evident, dai de apă repejor în toate celelalte trei direcţii (a patra fiind lacul).  Vă pun câteva fotografii – lumina era extrem de puternică, aşa că sunt cam supraexpuse.

Later edit: după 5 ore de scris la însemnare am pierdut jumătate din ea 😦 😦 😦  Urmează a doua parte separat… dacă am energia s-o refac.  I hate wordpress, am salvat de 25 de ori!

Peru visto de Capri – Comencamos

Aş vrea să încep prin a vă avertiza că n-o să prea vedeţi în însemnările mele despre Peru kestii dintr-alea turistice fabuloase sau impresii profunde şi literare, nici nu sunt în stare să scriu aşa ceva, nici nu sunt în stare să mă concentrez pentru a reda în cuvinte senzaţiile pe care le-am trăit aici până acum – şi mai am încă două zile pline… Pot numai să vă spun că ce veţi citi este un fragment infim şi sărac din ce am experimentat şi o să împart cu voi ce pot, pur şi simplu.

N-am reuşit să mai dorm în noaptea plecării, pentru că tocmai se terminase ziua mea şi am constatat că se făcuse două şi jumătate stând la palavre cu amicii care erau în vizită.  Aş mai fi avut numai ceva mai mult de o oră de somn, ceea ce era destul de riscant, pe de o parte, iar pe de altă parte speram să prind nişte somn în avion.  Am izbutit să dorm aproape tot zborul Viena-Amsterdam, trei ore fără istorie în aeroport cu abţinut eroic de la shopping idiot.  Avionul de Lima s-a dovedit absolut full, şi, deşi am avut loc la geam, n-am văzut din păcate absolut nimic nici în timpul zborului peste Atlantic, nici deasupra Americii de Sud, fiindcă a fost continuu un plafon opac de nori.  După peste 13 ore de la îmbarcare am început, însă, să coborâm spre Lima, iar aterizarea a fost absolut splendidă, către ocean, înspre un apus feeric, în culori a căror existenţă nici n-o bănuiam.  Ştiu cât e de banal să zic asta, însă am avut o senzaţie distinctă de ireal când am navigat prin purpuriu, m-am trezit într-o micuţă povestire science fiction la care mă gândisem înainte de a adormi undeva deasupra Mării Nordului.  Sentimentele cu care am pornit eu în călătoria asta oarecum iniţiatică, gândindu-mă la ce voi experimenta în junglă, erau tare amestecate.  Nu ştiu dacă vă puteţi imagina că cel dominant era un soi de plictiseală, de abulie, de dezinteres.  Mă simţeam ca cineva din afara mea, care a luat hotărârea de a face o călătorie excentrică pentru a construi o punte, nu din interes pentru destinaţia în sine.  Persoana asta e oarecum o snoabă care se duce la pomul lăudat fiindcă toată lumea e fascinată de civilizaţia incaşă, drept pentru care dă bine, în vremurile astea ecologiste şi multiculturale, să faci o baie de autenticism indigen.  Şi să respiri dup-aia plin de fiţe – ah, Cuzco, Machu Picchu, ce experienţă profundă! 🙂  O altă persoană din mine sau din haloul meu era entuziastă, căci spiritul de aventură mă locuieşte, totuşi, din când în când.  Alta era atât de obosită, încât se întreba (pe bună dreptate, cum am să constat) dacă nu cumva epuizarea avea să joace un rol extrem de important într-o călătorie de numai două săptămâni într-o ţară pe care poţi s-o explorezi cu lunile fără să-i pătrunzi spiritul nici cât vârful unghiei…

Bagajul a ajuns odată cu mine, aşa că mi-am aruncat rucsăcelul în spate şi am ieşit din aeroport într-o căldură grozavă.  Am rămas în tricou în timp ce-mi fumam cele trei ţigări disperate şi am purces pe jos mai departe un pic de aeroport, ca să găsesc un taxi cu preţuri rezonabile.  La Lima, ca şi la Bucureşti, eşti practic jefuit la drumul mare dacă nu te pricepi să negociezi, iar eu primisem instrucţiuni precise de la amicul care mă aştepta deja la hotel, sosit cu o seară mai devreme din LA.  Am tratat cu un taximetrist peruan simpatic, care-mi venea cam până la umăr, în spaniola mea de baltă, de la cuarenta soles (vreo 15 dolari) pâna la venti-cinco (vreo 10) şi am plecat spre cartierul Miraflores printr-un oraş total nebun, cu o explozie de lumini kitsch, case ca prin Bârlad sau Vulcan amestecate cu bijuterii coloniale, un oraş urâţel la prima vedere, însă plin de viaţă, culoare şi vegetaţie.  Ultima parte a drumului a fost pe o şosea de pe faleză, în timp ce taximetristului nu-i mai tăcea gura explicându-mi toaaaate denumirile locurilor prin care treceam şi prezentându-mi atracţiile locale.  Nu ştiu care e senzaţia voastră când păşiţi prima oară într-un oraş străin, dar la mine se manifestă un soi de exuberanţă copilărească, iar aici era multiplicată de euforia de a fi ajuns, pentru prima dată, pe continentul pe care am visat cel mai mult să-l văd şi să-l simt.  Îmi repetam ca un roboţel – uau….unde am ajuns!  Mi-a trecut prin cap la un moment dat, amuzându-mă teribil, gândul că taximetristul cel volubil mă poate duce, practic, unde vrea el – aşa complet ignorantă în ceea ce priveşte nu numai Lima, ci şi cultura în care mă aflu.

După ce ne-am firitisit reciproc pentru întâlnirea la Lima, distrându-ne copios că doi românaşi se întâlnesc la aproape 13.000 km de casă venind de pe două alte continente diferite, am plecat în oraş pentru prima mea masă în capitala Peru-ului.  Trebuie să ştiţi că Lima este celebră pentru gastronomie, au o mâncare savuroasă, genială pe alocuri.  N-am să plec de aici fără o carte de bucate tradiţionale, deşi probabil îmi va lua de cinci ori mai mult să găsesc ingredientele decât să prepar aşa ceva în Europa! 😀  Specialitatea locală cea mai cunoscută (în special pe coastă şi în junglă, mai puţin în Anzi) se numeşte ceviche şi este o combinaţie de peşte şi fructe de mare marinate cu lime, la care se poate asorta un sos foarte picant.  Eu nu mâncam neam fructe de mare, însă aici sunt absolut delicioase, pentru că marinada le ia orice fel de gust dintr-ăla dubios care mă opreşte pe mine în general să stau la o distanţă mai mică de cinci metri de ele.  Revelaţia serii a fost cocktail-ul peruvian tradiţional, numit pisco, un brandy din struguri combinat cu diverse sucuri de fructe, pisco sour fiind cu lime.  Am mâncat ceviche la Cevicheria de las Brujas (ceviceria vrăjitoarelor) un restaurant superb, cu pian şi atmosferă, dar plin de gringos, capcană pentru turişti .  Am încheiat cu o plimbare pe faleza din Miraflores, unde am şi făcut fotografia din însemnarea anterioară.  E un cartier interesant, cu case frumoase despărţite de încântătoare oaze de vegetaţie tropicală, odată ce părăseşti faleza plină de hoteluri şi mall-uri în stil occidental.

A doua zi era duminică, aşa că am pornit în explorarea oraşului la întâmplare, fără nicio ţintă, după ce am constatat că centrul, inclusiv celebra Plaza de Armas (construită de Pizzaro după ce a înfiinţat Lima pe 18 ianuarie 150x – promit că mp documentez mai atent) era complet blocat din cauza etapei de raliu Dakar.  O mulţime uriaşă de peruani care se holbau la camioanele echipelor majoritar europene şi salutau frenetic, aplaudând fără nicio noimă.  Era un soare orbitor (urma să constatăm seara pe propria piele ce a însemnat c-am neglijat crema anti-soare) iar oraşul s-a dovedit fascinant în măsura în care ne aşteptam.  Urât în sens arhitectonic, fără nicio vagă preocupare pentru ceva ce s-ar numi urbanism, însă colorat dement şi cu un amestec de vechi şi nou absolut ameţitor.  Locuitorii Limei par foarte obişnuiţi cu gringos, dealtfel oraşul pare plin de turişti, chiar dacă acum, vara, este extrasezon – europenii nu prea au vacanţă, iar americanii preferă să vină iarna (între aprilie şi octombrie, când e sezonul uscat).

Un oraş foarte plin de contraste, mai sălbatic decât Bucureştiul, cu mai multă lume săracă şi mult mai dezorganizat.  Mâncarea vândută pe stradă – gustări la fel ca în Asia, cu ingrediente diferite, porumb, fructe ciudate, ouă de prepeliţă, aji de gallina, anticuchos (frigărui din inimă de vacă) – te scârbeşte şi atrage în acelaşi timp, dând  mai multă savoare şi culoare locală decât aproape orice altceva.  E adevărat că Lima e foarte mare, cu şapte milioane de locuitori, iar noi nu cred c-am văzut decât o parte infimă.  Ce este absolut fascinant, este că, deşi capitală, nu are un sistem de transport în comun organizat de autorităţile locale sau centrale!  Există sute, dacă nu mii de autobuze private de toate formele, de la microbuze vechi de 30 de ani, la autocare semi-luxoase, care opresc în locuri despre care nu se poate spune că sunt sau nu staţii, iar în uşa din faţă iese un individ care începe să strige traseul cu un ton cântat şi într-o viteză incredibilă.  E ceva care te lasă cu gura căscată, imaginaţi-vă intersecţii mai mari în care opresc alandala, fără nicio ordine, câte cinci-şase vehicule dintr-astea odată!  E adevărat că sunt foarte ieftine (un sol), însă e destul de riscant să te urci dacă nu ai prea multă idee despre traseu şi numele exact al locului în care vrei să ajungi!

O zi plină de culoare, care s-a încheiat cu o experienţă culinară excelentă din nou şi cu un somn foarte scurt, pentru că urma un zbor de 7:45 spre Pucallpa, unul dintre oraşele din junglă, iar în Peru regula este că trebuie să fii la aeroport cu 2 ore înainte.  Evident că asta n-are niciun sens, fiindcă aeroportul e relativ mic şi totul merge repede, dar avianele peruane domestice tind să plece când vor ele, de exemplu mai devreme dacă aşa au chef, iar dacă nu respecţi regula celor două ore, linia aeriană poate să-ţi vândă liniştită biletul altcuiva! 🙂  N-am avut timp să mă gândesc şi să savurez mai nimic, iar după amiaza am făcut o pauză de somn din cauza soarelui extrem de puternic.

Urmează aventura din junglă. 🙂

Lima – Playa de Miraflores

Prima dimineaţă la Lima!  Aseară, după tradiţionalul cheviche, plimbare pe faleză:

Peru – Dreams Come True!

Capricoarna e cum nu se poate mai happy, iar a făcut o ghiduşie pe negândite, mai bine zis şi-a făcut un cadou excentric – la nici 6 ore după ce se termină ziua mea voi zbura spre Lima într-o călătorie de două săptămâni.  “Decât”  13 ore fără un sfert de la Amsterdam la Lima şi puţin peste 12 de la Lima la Paris!  Pe Amazon prin junglă către aşezările şamanilor, prin Lima, pe Machu Picchu – pe-acolo mă găsiţi în a doua jumătate a lui ianuarie… Cam aşa: 

P.S.: Pentru fiinţa disperată care caută la mine pe blog de două zile “cum se numeşte spada primită de Arya, fiica lui Eddard Stark” – Needle se numeşte!  Sau Ac! 🙂

« Older entries