Post Teodorovici Animal Triste

Celelalte povesti de dragoste – Lucian Dan Teodorovici

Polirom, 2009

Dupa ce am terminat Gradina lui McEwan, printr-o asociere care-mi scapa, mi-am dat seama ca eu de fapt nu citisem volumul asta al lui LDT.  Traiam cu impresia ca da, insa citisem numai celalalt volum de proza scurta, “Atunci i-am ars doua palme” (si cele doua romane, Circul nostru va prezinta si Matei Brunul).  Ce mai omisiune!  Tocmai asta mi s-a parut cea mai buna dintre toate cele patru!  (sper sa nu fiu exclusiv sub influenta celei mai recente lecturi cand spun asta, dar nu cred).  11 texte legate subtil intre ele, in carusel ca ordine cronologica – dar cercul e perfect la final.  Sunt intr-adevar povesti de dragoste, dar sunt si mai intr-adevar “celelalte” – cumva discrete, oblice, lipsite de patetism sau, in fine, cu un gen dintr-ala de patetism care ne trebuie si ne place.  Au frumusetea si simplitatea cu care ne-a obisnuit LDT, insa lipseste umorul cinic, sarcasmul din primul volum citit de mine.  Exista peste tot umor, insa e de alta factura, mai profund – tot usor amarui, insa fara intentia de a apasa pe partea asta.  Cred ca arata bine felul in care a evoluat LDT (Celelalte… e scrisa dupa Circ si Atunci…, iar dupa ea a venit Matei Brunul, care e si mai “serioasa”).  Nu e doar observatia mea, au spus asta mult inainte si alti comentatori, critici sau bloggeri.

De ce mi-a placut mie personal mai mult decat Brunul (despre care am avut aproape numai de bine de zis) – fiindca mi se pare ca aici nu e absolut nimic in plus, divagatii sau explicatii care ar putea lipsi.  E o carte concentrata, concisa, eleganta.  Bucatile sunt taiate cu finete, cu bisturiul, sunt clar lucrate, insa nu se vede.  Si e atata umanitate in iluziile personajelor din fiecare text, incat ti-e imposibil sa nu mergi mai departe pana termini, cartea e magnetica.

“Sobolanul e mai viu decat testoasa” deschide cartea cu un fantastic dialog la betie pe Dance Me to the End of Love a lui Cohen, in care cei doi protagonsti decid sa inceapa asteptarea pentru o noua indragosteala “cu fluturasi in stomac”.  Teodorovici nu uita sa ne spuna cat detesta cliseul asta de rahat.  In “pe catalige” e o veche poveste din copilarie a personajului principal al cartii, cu un deznodamant socant, povestita sotiei (cea pe care o avea deja cand hotarase la betie ca trebuie sa se indragosteasca “altfel”).  In “Scufundari” o inselase, se certasera, si povesteste cum gelozia pe instructorul de scufundari il face s-o ceara inapoi. “Niste documente” e aparent de sine statatoare, si cred c-a fost unul dintre punctele de pornire pentru Matei Brunul.  Descrie povestea de iubire a unui batran securist pentru o detinuta politica amnezica.  In copilul-lup, tanarul nostru ziarist e in luna de miere cu sotia insarcinata si ii intalneste unul dintre fostii iubiti.  Ex-ul, vulgar si beat, repeta cuvintele care o deranjasera extrem de tare pe sotia lui cand le auzise de la familia lui, la nunta – ca l-a pacalit “s-o ia” ramanand gravida.  Genial e felul in care se modifica efectul cuvintelor respective asupra lui, dupa ce declarase ca n-au nicio importanta.  In “O noapte la hotel” se desparte de amanta, iar in “Dupa gaste” se revine la copilarie, aparent tot fara legatura cu restul povestii, insa printr-un text minunat, favoritul meu din intreaga carte.  “Cu mai multi kilometri in urma” revine asupra mortii iubitei moarte in accidentul de masina, mentionate in dialogurile dinainte cu sotia. “Luna plina” e povestea de dragoste trista a altcuiva, pe care personajul nostru o afla la pescuit.  “Tramvaiul care canta” e, probabil, cea mai reusita bucata din carte – iubiri de adolescent si onoare de vagabond, totul foarte dramatic, excelent dozat.  Dealtfel una dintre calitatile care sar in ochi la mai toate prozele din acest volum este veridicitatea si dramatismul dialogurilor, mi se par foarte ecranizabile sau, ma rog, de pus in scena.  Cartea se incheie cu “Podul Stramb”, un text despre gandurile personajelor dinainte de culcare, extrem de profund si care arunca ancore, prin detalii, catre alte puncte ale povestii.

Mi-a ramas un gol in stomac la final – de emotie, firesc.  Am spus de cateva ori deja ca-mi place mult LDT, cu cartea asta mi s-a lipit definitiv de lista permanenta de asteptare, asa ca-mi doresc una noua cat de curand.  Daca e asa cum cred eu, insa, Brunul a fost un efort epuizant, mai ales ca autorul s-a straduit intens sa-l promoveze  in toate mediile – a nu se intelege de-aici ca mi s-a parut chestia asta deplasata, dimpotriva, a facut-o cu profesionalism, intr-un mod atragator.  Mi-as dori ca cei care au citit numai Matei Brunul sa revina la carticica asta mai veche pentru a se convinge ca n-a fost deloc rodul unei intamplari.

Advertisements

Dis’n dat

Mi-am lăsat blogul în părăsire fiindcă m-a lovit şi pe mine vara, preumblările, altele.  Până ieri nici pe blogurile altora n-am intrat, iar pe mail aproape deloc.  Folosit dragul de Mac numai ca suport pentru lectură, c-am reuşit, în sfârşit, să conving site-ul Humanitas să-mi vândă şi mie nişte cărţi electronice. 

Am revăzut Sarajevo săptămâna trecută – corect ar fi să spun c-acum abia am văzut Sarajevo, o surpriză extrem de plăcută!  Data trecută am stat o zi şi jumătate, numai în birou şi într-un hotel urât foc, plasat într-un colţ de oraş care nu spunea nimic.  Acum m-am plimbat o grămadă prin centrul vechi şi am fost seara la un restaurant pe unul dintre dealurile din nord, cu o privelişte splendidă.  Mâncarea bosniecilor e grozavă, ei sunt plini de viaţă cum numai cei care au luptat prin tranşee şi au scăpat pot să fie (doi dintre colegii mei au făcut exact asta împreună, camarazi de arme) şi mi se pare că n-au agresivitatea sârbilor, iau totul mai lejer.  Am mâncat caimac (kajmak), cevapcici, viţel copt în tigaie de fontă cu jar pe capac (meso ispod saka), plăcintă cu brânză şi spanac (zeljanica) şi cârnaţi picanţi (sujuk), dimineaţa am băut lapte bătut şi seara bere Sarajevska.  Deşi nu sunt prietenă deloc cu dulciurile lor musulmane, baclavalele şi sarailiile fiind mult prea dulci pentru papilele mele, am găsit o specialitate bosniacă de vis: tufahija. E un măr copt decojit, cu o umplutură de nuci şi fistic, în sos propriu, servit cu frişcă deasupra.  Am ascultat chemarea muezinului pe la 9 în fiecare seară, că stăteam chiar lângă o moschee centrală, care locuieşte în bună vecintătate cu o sinagogă, o catedrală catolică şi o biserică ortodoxă.  Ce trist că le-a trebuit un război în care au murit ca fraierii (şi au mai făcut americanii diin marile corporaţii de armament nişte miliarde) ca să constate până la urmă că asta e o privelişte ok…

Ce-am mai citit între timp: am reuşit să termin Pendulul lui Foucault, care m-a distrat teribil, nu mai ţineam minte aproape nimic din el.  În timp ce-l citeam mi s-a făcut dor şi de umorul non-fiction al lui Eco, aşa c-am recitit într-o seară Pliculeţul Minervei.  Acum pot să mă apuc liniştită de Prague Cemetery, nu cred că mai există nicio carte de-a lui prin care să nu fi trecut.  🙂

Înaintez în continuare cu curaj prin Alte Meister a lui Bernhardt, auf Deutsch, dar numai când sunt lângă un computer, ca să-mi şi caut şi notez cuvintele care mă încuie.  Din electronicele de la Humanitas citesc în paralel Radu Rosetti, Ce-am auzit de la alţii, şi Jurnalul esenţial al Monicăi Lovinescu.  N-o să scriu despre ele, fiindcă s-a scris destul, dar credeţi-mă că merită. 

Aşaaaaa… Înainte de a merge la Sarajevo am petrecut un weekend prelungit formidabil la Mamaia, la campionatul naţional de Bridge. Evident, a fost formidabil din cauza bridge-ului & other stuff, că altfel Mamaia e un loc în care n-aş fi călcat nici sub ameninţarea torturii!  Am aterizat la Bucureşti joi noaptea la 11, după ce miercuri spre joi nu dormisem deloc (insomnie, văzut sezonul 6 din Dr. House).  Nu ştiu cum, dar eram în continuare vie, aşa că am profitat de compania extrem de plăcută şi am adormit într-un târziu, pe la 3-4. La 6:24 m-a trezit călăul, în persoana soră-mii, care urma să conducă până la mare şi vroia pesemne să prindă ultravioletele.  Am ieşit din casă înainte de 7  şi la ora 9 intram triumfal în Mamaia, ca să aibă sor-mea timp să stea degeaba încă 6 ore până începea concursul de mixt… M-am resemnat cu trei beri şi un joc de iams tot în trei la care i-am devastat pe oponenţi, însă a trebuit să mă opresc şi să trec pe cafea, pentru că mi s-a găsit şi mie partener să joc mixtul, spre disperarea mea feroce.  Să vă explic: eu am mers la campionatul ăsta ca să joc la concursul de feminin cu soră-mea, fiindcă ştiu că ea înţelege prostiile pe care le licitez şi poate să rectifice, mic geniuleţ cum e.  N-am jucat niciodată într-o competiţie de atare nivel, cea mai bună performanţă a mea fusese cu vreo 12-13 ani în urmă când am ieşit cu sor-mea în prima jumătate la Locomotiva, dar de atunci n-am mai jucat deloc în concurs.  În plus, pe domnul cu care urma să joc nu-l cunoşteam!  Pentru cei care nu ştiu ce înseamnă bridge-ul, va spun doar că asta e o catastrofă – jucătorii de competiţie joacă ani de zile împreună cu acelaşi partener, perfecţionându-şi sistemul de licitaţie.  Iar noi am stabilit ce jucăm în 20 de minute!  Ideea e că n-am ieşit pe ultimul loc, aşa că n-a fost rău, nu mă plâng.  Şi faza cea mai haioasă e că femininul nu s-a ţinut din lipsă de participante doritoare, aşa că mergeam de la Viena la Mamaia degeaba dacă nu jucam mixtul!  Adică, mă rog, nu degeaba, fiindcă mai erau concursurile de seară, dar în primul rând fiindcă oamenii care joacă bridge sunt mult mai mişto decât ce se întâmplă în general prin ţara mea de dor, aşa că ne-am distrat pe cinste.  Şi mi s-a făcut atât de jenă de jocul meu slăbuţ şi atât de dor de senzaţia de la masa de bridge, încât ieri am fost şi m-am înscris la unul dintre cluburile vieneze!  De astăzi capri e la bridge cu austriecii în fiecare seară de la 19:15. 🙂  Să vedeţi voi cu ce poveşti vin! 😀

Ca să nu cumva să mă plictisesc şi să dorm mai mult de 30 de ore pe săptămână, weekendul ăsta am fost la nunta celei mai bune prietene ale mele din Viena.  Cum fericitul câştigător al mâinii ei  este sârb, combinaţia de muzici  şi de oameni a fost de mare spectacol.  Cred că erau icşpe naţii reprezentate pe-acolo (USA, Ucraina, Rusia, Cehia, Germania, Canada, Bulgaria sunt numai cele pe care mi le amintesc pe loc, pe lângă cele trei logice, românii, sârbii şi localnicii). Una dintre cele mai mişto petreceri la care am fost, condimentată spre sfârşit cu nişte trance pe care m-am dezlănţuit şi eu după ce fusesem o doamnă distinsă toată seara!  Gaşca de băieţi sârbi (bucăţele, nu glumă!) a profitat imediat şi a lansat provocarea Bregovici, pe care, evident, s-a bestializat toată lumea, inclusiv mama miresei, cu perlele impecabile de la gât cu tot.  Aveam eu aşa o vagă idee că petrecerile cu sârbi sunt cool, dar acum abia aştept călătoria la Belgrad la sfârşitul lui octombrie – fac research şi mă duc să fac clubbing, e clar!

Şi m-am trezit deodată în septembrie, mi se pare aproape ireal.  A început seria de zile de naştere ale Fecioarelor care mă înconjoară şi urmăresc de când mă ştiu, începând cu propria mea mamă 🙂 Nu ştiu ce au cu mine sau eu cu ei de ne ţinem scai, sunt mai rău decât caprele mele cu corn, unde am o soră, o cea-mai-bună-prietenă şi vreo doi cei-mai-buni prieteni.  Trebuie să pun un sondaj despre zodii, ceva, să ne prostim nitzel…

Some Brits

Antologia Granta. Cei mai buni tineri romancieri britanici.

Curtea Veche, 2006

Am cartea asta de ceva vreme, nu stiu cum de nu m-am apucat pana acum de ea.  Poate fiindc-am avut un feeling ca faceam mai bine daca mi-o luam in engleza si o sa vedeti imediat cata dreptate am.  Antologia este scoasa de revista britanica Granta o data la 10 ani – aceasta este cea din 2003.  Povestea a inceput in 1983, cand antologia i-a inclus pe, atunci cvasinecunoscutii, Salman Rushdie, IanMcEwan, Julian Barnes, Martin Amis, Kazuo Ishiguro.  Cea din 1993 i-a avut, printre altii, pe Iain Banks, Nicholas Shakespeare sau Hanif Kureishi.  Problema cu antologia de la Curtea Veche (in afara faptului evident ca, vorbind de scriitori britanici, e mult mai logic sa-i cititi in original) este ca te enervezi destul de tare la introducere, tradusa din engleza de cineva de care au nu auzisem, o anume Livia Szasz.  Stimata doamna, care este si coordonatoare a colectiei Byblos, ne spune cu aplomb ca China Mieville este… femeie!  Probabil in ideea ca se termina in “a” (oare ce face cand da de vreun Mihnea?!).  Faptul ca nu auzise de China Mieville in 2006 este, sa spunem, scuzabil, poate nu apreciaza genul, desi Mieville luase deja in 2000 British Fantasy Award si fusese nominalizat la Hugo si Nebula.  Dar sa nu ai minima bunavointa de a te uita pe Google sau Wikipedia ca sa nu te referi la excentricul britanic in calitate de “scriitoare” mi se pare ciudat (mai ales ca omul e un personaj!).  Si d-na Szasz continua in inocenta ei, spunandu-ne ca scriitoarea Mieville exceleaza in… “fantezia neagra”!  Sa nu stii ca fantasy e un (sub)gen literar si sa-l traduci prin fandacsie incepe sa fie mai putin scuzabil.  Bine ca sunt blogerii literari tampiti, spre deosebire de breasla… ce sa mai zic.

Din fericire calitatea textelor din antologie e foarte buna, asa ca poate n-ar trebui sa fiu atat de carcotasa (dar chiar cu Mieville, zau asa!).  Prima scriitoare prezentata este Sarah Waters, o galeza de 46 de ani, care a publicat pana acum 4 romane.  Textul ei se numeste Helen si Julia si presupun c-a fost scris pentru antologie, pentru ca nu se precizeaza altceva, ca la restul (destul de ciudat, probabil in versiunea originala nu era greseala asta).  O schita foarte cruda despre gelozia unei dintre partenerele unui cuplu de lesbiene, povestita din perspectiva unui observator exterior, cu mici pasaje in care-si dezvaluie gandurile Helen, femeia obsedata ca cealalta o va parasi.  Bine scrisa, insa repulsiva, gen Jelinek, ti se face mila si putin sila, nu te emotioneaza cu adevarat.

O cina cu doctorul Azad, de Monica Ali, este o scena din romanul ei de debut, care se numeste Brick Lane.  Englezoaica nascuta in Bangladesh are 45 de ani si scrisese inca un roman in 2006.  Un nepalez de 40 de ani, medic de 16 ani in Londra, dupa ce se chinuise prin toate certificarile posibile, si-a adus o sotie foarte tanara de acasa.  Povestea e spusa de ea, o credincioasa sotie musulmana trezita intr-o lume din ale carei mecanisme nu intelege nimic, si in care o fascineaza aproape orice, de la o femeie cu tot corpul tatuat la multimea de mobile din sufrageria familiei.  Sensibila si foarte trista, dezvaluind singuratatea terifianta a femeii si iluziile puerile ale unui barbat care, nici dupa atata vreme, nu si-a adaptat mentalitatea la lumea vestica.  Nu stiu dac-as suporta sa citesc (inca) o astfel de carte pana la capat, vad viitorul ingust si sumbru.

Gas, boys, gas!  este un fragment din romanul Personality, al doilea dintre cele trei scrise de scotianul Andrew O’Hagan.  Cred ca este unul dintre textele care m-au impresionat cel mai putin din carte, desi povestea scotianului ce se angajeaza la o revista scrisa pentru veterani de razboi orbi si ajunge sa-i insoteasca in plimbari, nu e deloc rea.  M-am mirat sa vad ca motivul razboiului continua sa fie prezent si la o generatia apropiata de a noastra, dar bucata nu devine deloc melodramatica, pentru ca umorul scotianului puncteaza excelent printre amintirile si porcoseniile pe care le scot  bietii mosuleti orbi.

Dan Rhodes este un englez de 40 de ani, iar textul lui “La vila Cockroft” face parte din primul sau roman, “Timoleon Vieta Come Home”.  Inainte mai publicase doua culegeri de povestiri, iar dupa el a mai publicat un roman.  E una dintre cele mai percutante  bucati din antologie nu doar datorita subiectului destul de socant, ci si a stilului dramatic in care scriitorul isi construieste povestea.  Un batran homosexual englez care traieste undeva la tara in Italia in compania cainelui sau cu un nume imposibil (Timoleon Vieta) primeste vizita unui bosniac pe care se pare ca-l invitase intr-una dintre vizitele regulate pe care le facea la Florenta pentru bautura si sex.  Rhodes reuseste sa creeze tensiune, sa-si descrie aproape perfect personajele si sa motiveze povestea cu o extrema economie de mijloace, prin dialoguri scurte si seci, flash-uri din evenimentele din jur sau din gandurile personajelor.  In mod sigur m-ar interesa sa citesc mai mult.

“Munca de teren” a lui Rachel Seifert este o povestire care face parte dintr-un volum cu acelasi nume, publicat in 2004 la Berlin,  Primul roman al scriitoarei, the Dark Room, din 2001, a fost nominalizat la Booker.  E o povestire sensibila, scrisa din perspectiva naratorului omniscient despre  un tanar englez introvertit care vine sa ia niste mostre de apa pentru un proiect de cercetare intr-o tara din fostul lagar de est si interactioneaza cu o tanara mama atragatoare prin intermediul fiului ei, care joaca rolul de traducator.  Miza e bariera de comunicare datorata tuturor diferentelor existente intre cele doua lumi.  Mie nu mi s-a parut deloc atat de grozava cum pare sa i se fi parut juriului, de a inclus-o in antologie, insa pot sa-i inteleg perfect pe vesticii fascinati de un asemenea subiect.

Toby Litt are acum 44 de ani si publicase deja la data antologiei doua volume de proza scurta si cinci romane.  Povestirea “Iepurele salbatic” inclusa in volum a fost scrisa special pentru el.  E un experimentalism de-ala care pe mine nu ma da deloc pe spate, insa trebuie sa recunosc, are si umor cand se prezinta ca un fals scriitor victorian la inceput, in cautarea iepurelui salbatic ce are sa devina “un animal viu, literar”.  E o chestie plina de referinte culturale, in care autorul tot vede iepuri prin galerii de arta, carti si biblioteci, pentru ca, in final sa se si transforme intr-un iepure si sa ne prezinte lumea prin ochi iepuresti.  Sunt si desene, cate unul pentru fiecare capitol (numite Scotia, Tara Galilor, Anglia, Irlanda).  Sa fie la ei acolo, nu sunt rele descrierile, pot fi interesante trimiterile, dar pe mine m-a plictisit de moarte.

Rachel Cusk, o englezoaica de 45 de ani, pare sa fie una dintre cele mai premiate autoare ale antologiei si scrisese 6 romane in 2006.  Povestirea “Dupa Jertfirea lui Isaac de Caravaggio” a fost scrisa pentru BBC, in cadrul unei serii speciale dedicate tablourilor celebre.  E foarte buna de la cap la coada, desi subiectul poate parea banal – povestea despre lupta dintre dragostea pentru copil (aici paterna) si cea pentru partener.  Scrisa din perspectiva personajului principal, un barbat casatorit, cu copil, care se indragosteste de o alta femeie, schita e dezvoltata foarte intens si empatic, desi pe numai 4 pagini.  Mi-a placut si as vrea sa mai citesc Rachel Cusk.

“Aventurile unor pierde-vara pe Costa Brava” ii apartine lui Alan Warner, scriitor scotian de 48 de ani care a scris 5 romane, cel de debut fiind premiat cu Somerset Maugham.  Povestirea este de un umor fabulos, desi dus uneori pana la extrem si grotesc, e foarte vizuala, o vad ecranizata destul de usor, pentru ca predomina umorul de situatie si cel de limbaj.  Cred ca-n engleza suna de 5 ori mai bine, insa traducerea din volum nu e rea (George Volceanov).  Daca scotianul reuseste sa scrie asa sustinut, pe parcursul unui intreg roman, cred ca e foarte misto de citit.  In orice caz, un nume care mi-a atras atentia.

Urmatoarea povestire, “Echilibrul” de Nicola Barker, m-a enervat ingrozitor.  O tampenie presupus postapocaliptica (cred, jur ca nici nu sunt sigura, e mult prea nasoala ca sa ma fi concentrat suficient) in care au mai ramas cinci insi – de fapt 4 si un copil – si abereaza unii despre altii, dup-aia gagicile decid ca una sa se culce cu unul si dup-aia sa-l omoare ca sa nu stiu ce, probabil doar pentru a naste comentariul din final ca asa era inainte, lumea a treia versus capitalisti – trebuie sa fie un echilibru.  What the fuck?!

“Omul de ianuarie” a lui David Mitchell este si ea una dintre favoritele mele.  E o povestire noua, scrisa pentru volumul de fata, dupa ce romanele sale, in numar de trei, au fost mult premiate si nominalizate.  Nu ma mira deloc, pentru ca englezul de 43 de ani scrie excelent!  Mi-a adus aminte de Cum mi-am petrecut vacanta de vara a lui TO Bobe, fiindca povestirea e scrisa tot din perspectiva unui copil, fara compunerea si deraierile lui Luca, insa cu cuvintele, preocuparile si gandurile varstei exprimate extrem de autentic si de interesant.  Plus ca, in ciuda sensibilitatii si profunzimii povestii, e presarata cu un umor underground de mare calitate.  Si baietelul lui Mitchell are puseuri de imaginatie, create de evenimente infricosatoare, iar finalul este aproape horror.  Un alt scriitor pe care sigur il voi citi mai departe cand se iveste ocazia.

“Zdroncanitorii” lui Susan Elderkin e un fragment din romanul “The Voices”, al doilea pe care l-a scris englezoaica de 44 de ani.  O zi din viata unei femei care traieste cu sotul si copilul undeva prin Australia de vest si rememoreaza felul in care si-a cunoscut sotul, printre evenimentele zilnice care-o fac ba sa se irite cumplit la adresa lui, ba sa se induioseze.  Personajul este foarte bine conturat aici, in numai cateva pagini, si promite sa fie o femeie complexa, de urmarit cu interes.  Si aici avem de-a face cu o voce exterioara care spune povestile, deci cu o tehnica destul de “clasica”, la fel ca in majoritatea fragmentelor antologiei, insa asta nu mi se pare deloc rau.

Scena “oameni de frunte” este decupata din romanul The Bad Shepard al lui Peter Ho Davies (mama chinezoaica, tata englez), care inca nu fusese finalizat la data publicarii antologiei.  Poate cel mai interesant fragment din punctul de vedere al subiectului abordat din intreaga carte, intr-o proza de o calitate extrem de buna.  Rotheram e un neamt fugit in timpul razboiului in Anglia impreuna cu mama sa, din cauza tatalui evreu.  Incepe sa lucreze pentru Intelligence Service ca translator si e trimis sa verifice daca Rudolf Hess este intreg la cap sau face pe nebunul, in vederea procesului de la Nuernberg.  Abordarea lui Ho este foarte curajoasa, cu un Hess genial, iar personajul Rotheram extrem de bine descris.  Asta e un roman pe care sigur vreau sa-l citesc, mai ales ca presupun ca are ceva distopie prin el, mi s-a parut fascinant.

A.L. Kennedy este un romancier scotian care scrisese patru carti de povestiri si patru romane la data publicarii antologiei.  “Camera 536” este un fragment dintr-un roman inca nepublicat.  Bun, din perspectiva unei amnezice care descrie starile nebuloase prin care trece, evenimentele in ceata, senzatiile pe care le are.  Foarte dramatica intalnirea cu cei care probabil sunt familia ei, bine gradate emotiile celorlalti.  Nu m-a impresionat cine stie ce, insa e limpede ca avem de-a face cu un scriitor foarte experimentat si sigur pe propriul condei.

“Uita-te la mine, sunt frumoasa!” este o povestire noua a englezului Ben Rice, 40 de ani, care a mai castigat un premiu pentru o nuvela.  Interesanta abordarea povestirii, care este scrisa ca un monolog al unei mame care povesteste pentru fiul sau ce l-a determinat pe sot sa renunte la pasiunea de crescator de pesti – criza de isterie a nevestei unui prieten care avea aceeasi obsesie.  Foarte colocviala si foarte realista, amuzanta foc pe alocuri si placuta la citit.  Departe de a fi, insa, ceva iesit din comun.

David Peace este un englez de 45 de ani care, dupa ce a scris un cvartet de romane despre Spintecatorul din Yorkshire, un  criminal in serie, a trecut la un roman despre grevele minerilor, numit GB84.  Textul “Sa-i dam drumul” face parte din acest roman, iar eu nu pot citi asa ceva.  Povesti despre grevisti care-si spun “tovarase” si miscarile lor sindicale, bleah, imposibil.  Tehnica lui Peace e interesanta, fraze scurte, fragmentare pentru a crea atmosfera.  Insa nu se poate urmari, e booooooring to death.

De Hari Kunzru mai auzisem, e jurnalist de succes, dar cel mai probabil i-am vazut romanele in librarii, se pare ca romanul sau de debut, The Impressionist, a fost tradus in multe limbi.  Povestirea din antologie, probabil scrisa pentru ea, se numeste Lila.exe si mi s-a parut de o banalitate crasa.  Un pusti indian genial e fascinat de mic de calculatoare, apoi de virusi si reuseste sa creeze un virus care, in finalul povestii, face inconjurul lumii.  Really?  Nu e absolut nimic deosebit nici in stilul de a scrie, asa ca verdictul a fost total bore.

Londonezul Philip Hensher mi s-a parut un prozator puternic dupa povestirea “In vreme de razboi” – dealtfel a scris si romane, insa proza sa scurta a fost mai de succes.  Subiect profund, singuratatea umana si lipsa de sens, in special lipsa de insemnatate pe care si-o descopera personajul principal.  Calatorie in India fara scopul vreunei iluminari, intalnire cu o femeie pe care scriitorul  vrea s-o faca semnificativa, prin faptul ca-i lasa niste portocale, aduse parca ritualic, cate una, de intreg personalul hotelului unde se intalnisera.  Un pic prea sumbra si intortochiata pentru gusturile mele, dar scrisa cu talent, in special in dialogurile usor absurde care vor sa releve semnificatii adanci – pentru mine nu prea tine figura, dar presupun ca e destul de atragatoare these days.

“Oamenii din vis” a lui Robert McLiam Wilson este si singura povestire SF din antologie, un fragment dintr-un roman care probabil a fost publicat intre timp, “The Extremists”.  Ideea este excelenta si faptul ca nu se dezvaluie (cel putin in scenele incluse) explicatia fenomenului e mai degraba atragator decat enervant.  Personajul principal incepe sa se trezeasca in pat, in propriul dormitor, incepand de la finalul celui de-al doilea razboi mondial, cu soldati care murisera in diverse moduri.  Vii, acestia trebuiau convinsi (initial cu greu, apoi din ce in ce mai usor) de realitatea a ceea ce-i inconjoara.  Se creeaza la initiativa primului venit, un francez din Rezistenta, o retea cu fonduri si investitii din ce in ce mai mari pentru reintegrarea acestor soldati reinviati in societate.  Fragmentul este foarte promitator si in mod sigur as vrea sa citesc intreaga carte.

Pe Zadie Smith cred ca o cunoaste mai multa lume, a fost tradusa si la noi – a scris trei romane, White Teeth, The Autograph Man si On Beauty.  Eu nu citisem nimic de ea pana acum.  Povestirea noua inclusa aici, “Martha, Martha”,  nu mi-a spus mare lucru.  O fata de culoare, nigerianca, vine la o agentie imobiliara pentru a-si cauta locuinta undeva in US.  Narata de agenta imobiliara, o ciudata nonconformista numita Pam, cu o singura trecere la ceea ce simte Martha, cand priveste o fotografie, povestea nu mi se pare impresionanta prin aproape nimic.  Faptul ca Zadie Smith este jumatate jamaicana e probabil ce atrage cel mai mult la scrisul ei, subiectele “exotice” si perspectiva “celuilalt”, insa eu asa m-am saturat de multiculturalismul asta nedublat de nimic altceva – si mi se pare ca asta e cazul la Smith – ca nu am nicio tragere de inima sa continuu.

Ultima povestire a antologiei ii apartine lui Adam Thirlwell, cel mai tanar dintre scriitorii inclusi – are acum 34 de ani, iar in 2006 publicase un singur roman, Politics. “Alfabetul chirilic” ar fi putut fi o povestire foarte buna daca autorul n-ar fi simtit nevoia sa puna o fraza explicativa total, dar total superflua la sfarsit si daca redactorul sau altcineva ar fi avut bunul simt sa se prinda si sa i-o scoata.  Asa, povestirea despre avortul facut de sotia rusoaica de 41 de ani a unui celebru regizor latino-american de 72, care se iubesc against all odds si de fapt in secret si-ar fi dorit copilul, ramane doar o incercare promitatoare.  Un amanunt care pe mine m-a deranjat, dar care presupun ca-i lasa paraleli pe cititorii britanici si vestici in general este ca, dupa ce ne spune ca profesoara de rusa a regizorului e nascuta la Minsk, aceasta o suna pe mama ei in…Rusia.  In 2003 nu mai e admisibil sa plasezi capitala Bielorusiei in Rusia, ca s-a destramat URSS-ul de multisor.  Si sa nu mi se spuna ca fata de 20 de ani se nascuse la Minsk, dar maica-sa se  mutase in Rusia intre timp, ca nu tine.

In fine, am citit antologia cu curiozitate si adeseori bucurie.  Am facut un mic research printre premiile si nominalizarile la Man Booker Prize, ca nu am avut rabdare si pentru altele, din 2000 pana in prezent, si am vazut ca, dintre cei prezenti in antologie, nu a castigat niciunul intre timp, insa au fost nominalizati (pe long sau short list – pun SL pentru short) urmatorii:

Sarah Waters, SL de 3 ori! in 2002 pentru Fingersmith, 2006 pentru The Night Watch si 2009 pentru The Little Stranger

David Mitchell SL in 2004 pentru Cloud Atlas, in 2006 pentru Black Swan Green si 2010 pentru The Thousand Autumns of Jacob de Zoet

Philip Hensher in 2002 pentru The Mulberry Empire si 2008 pentru The Northern Clemency

Zadie Smith pentru The Autogramh Man in 2002 si SL pentru On Beauty in 2005

Nicola Barker pentru Clear – A Transparent Novel in 2004 si SL pentru Darkmans in 2007

Rachel Seiffert pentru Dark Room in 2001

Monica Ali SL pentru Brick Lane in 2003

Rachel Cusk pentru In the Fold in 2005

Andrew O’Hagan pentru Be Near Me in 2006

Peter Ho Davies pentru The Welsh Girl in 2007

Alan Warner pentru The Stars in the Sky in 2010

Deci 11 dintre cei 20 de scriitori alesi au confirmat si acolo, unii in mod repetat.  Topul meu 5 personal din antologie, ca stiu ca lumea sa da in vant dupa asa ceva, desi e foarte greu de judecat un scriitor dupa o biata bucatica de text, ar arata asa:

1. Peter Ho Davies

2. David Mitchell

3. Alan Warner si Rachel Cusk

4. Dan Rhodes

5. Sarah Waters si Philip Hensher

Ma mai intereseaza tare sa citesc antologii de genul asta, asa ca daca are cineva recomandari, in afara de Granta, care face acelasi lucru si pentru tinerii scriitori americani, le astept cu multumiri.  Insa de data asta le voi lua in engleza, promit!

Surprise, surprise

The Inheritance & Other Stories – Megan Lindholm, Robin Hobb

Subterranean Press, 2011

The Inheritance and Other Stories

Am primit cartea cadou de la Aron şi m-am apucat de ea într-o doară, într-o seară, gândindu-mă că am seria Farseer a lui Robin Hobb, scoasă de Nemira, de vreo nu ştiu câtă vreme şi nici măcar o privire n-am aruncat prin ea.  N-am mai citit aproape deloc fantasy în ultima vreme şi nici SF dacă ignorăm faptul c-am recitit prin februarie parcă a şpea oară primele trei volume din seria Ender.  Sincer, nu mă aşteptam la cine ştie ce.  E prima oară când aflu că Hobb foloseşte alt pseudonim pentru a scrie SF – Megan Lindholm – iar majoritatea povestirilor din culegerea de faţă sunt semnate Lindholm, cred că Hobb le are numai pe ultimele trei.

Am avut o surpriză extrem de plăcută!  Practic am înghiţit toate scurtele povestiri ale lui Lindholm într-o seară, fapt care m-a determinat să înjur ca la uşa cortului ceasul deşteptător a doua zi.  E adevărat că nu am nici cea mai vagă idee de ce caracterizează autoarea ceea ce scrie în aceste povestiri drept SF, în opinia mea sunt totalmente mainstream, cu mici intarsii de magie pe ici-colo, vagi aluzii cum că unele s-ar petrece într-un viitor nu prea îndepărtat, iar una e despre o vampiră (ăsta o fi femininul?).  Să-mi spună şi mie cineva, mai nou vampirii sunt SF?  Nu se încadrau la horror?  Sau care e şmecheria? În fine, n-aş vrea să determin iar interminabile discuţii despre graniţele dintre genuri, însă am impresia că nici fandomul şi nici scriitorii înşişi nu mai au habar de distincţiile astea de mult.

Revenind la The Inheritance, mi-au plăcut extrem de tare toate povestirile Lindholm şi mi s-au părut acceptabile spre bune cele semnate Hobb, astfel încât a doua zi m-am apucat de seria Farseer (cu primul volum, Ucenicul asasinului) şi n-am fost dezamăgită deloc – vă zic mai încolo de ce am fost pur şi simplu obligată să fac o pauză.  Volumul de povestiri e foarte interesant şi pentru că, înainte de fiecare poveste, autoarea face o mică introducere la temă – cum i-a venit ideea, cum scrie, o grămadă de mici detalii care te fac să te apropii de ea.  Mie asta mi-a făcut-o simpatică, deşi e numai un artificiu de marketing.  Pare genuine, după vorba lor.

Iar povestirile sunt scrise ca la carte, au fiecare un miez puternic şi interesant, sunt sensibile şi de impact fără să fie melodramatice.  Ideile sunt foarte diverse, facand fiecare bucata sa aiba prospetime si sa te faca sa vrei sa continui.  Americanca mi-a atras atentia in mod cert cu aceasta carte.  Probabil voi continua cu saga Farseer, insa m-am blocat trei zile intregi, fara sa fiu capabila de nimic altceva, in Jocurile foamei a lui Suzanne Collins!  Dealtfel inchei aceasta insemnare astazi, desi am inceput-o acum aproape o saptamana, fiindca nici sa scriu pe blog n-am avut rabdare din cauza trilogiei.  Promit insemnare separata curand 🙂

Puştanii din Miraflores

Băieţii şi alte povestiri – Mario Vargas Llosa

Humanitas, 2009. Trad. Dragoş Cojocaru

Baietii si alte povestiri

Ce altceva puteam să citesc înainte de zborul spre Peru, dacă nu Llosa?  Şi cum nu aveam altă carte aici în afară de Războiul sfârşitului lumii, pe care nu cred că mai am nervi s-o recitesc, şi Mătuşa Julia şi condeierul, pe care cred c-o ştiu pe dinafară, am trecut prin această carte de povestiri care conţine, printre altele, debutul nobelizatului – povestirea “Şefii”. 

O lectură plăcută, fără mari revelaţii pentru mine.  Llosa ştie să scrie, asta nu e nicio surpriză, iar povestirile sunt inteligente şi alerte.  Sunt scrise extrem de simplu în cheie realistă (fără magic) iar ceea ce le face, totuşi, să strălucească, este modul în care peruanul descrie violenţa sentimentelor (şi acţiunilor) personajelor sale.  Majoritatea sunt puşti sau adolescenţi din Lima, care fie se luptă pentru putere în găşti, fie pentru câte o fată, fie ca să-şi ascundă răni care nu se pot închide niciodată.  Machism şi onoare în stil latino, surprinse expresiv.  Un farmec deosebit are descrierea cartierelor Limei, în special Miraflores, cartierul de pe coastă unde am să stau şi eu.

Cu toate că Băieţii este probabil cea mai interesantă povestire din carte, scrisă cu zece ani mai târziu decât grupajul primelor şase care au constituit volumul de debut în 1959, preferata mea se numeşte Ziua de duminică.  O întrecere “de cocoşi” între doi băieţi care, deşi prieteni, deveniseră rivali din pricina unei fete.  Se grozăvesc în faţa găştii făcând un concurs de înot în mare, noaptea, frig.  Cel care este înotătorul mai bun are un cârcel, celălalt îl salvează, iar finalul este demn de romanele de capă şi spadă. 🙂 

Mai am foarte mult de citit din Llosa, iar cărticica asta a fost o ocazie bună de a reintra în lumea lui.  Dacă n-aş fi atât de obsedată să învăţ odată germană cât de cât, cred c-aş încerca să continuu să-l citesc în spaniolă, însă mi-e teamă că mi-aş face o varză completă în cap cu o altă limbă pe care n-o ştiu aşa grozav.  Probabil îmi iau măcar un roman în Peru, măcar pentru farmecul de a-l şti de la faţa locului.  Aştept recomandări, cărţile menţionate sunt singurele pe care le-am citit, alături de Conversaţie la catedrală.

Prima!

Ein Licht über dem Kopf – Dimitré Dinev

btb Verlag in der Verlagsgruppe Random House GmbH, München

Adică prima carte în germană pe care o citesc de la cap la coadă, sunt teribil de mandră de asta.  E adevărat că mi-a luat vreo trei săptămani, fiindcă am citit numai în metrou – şi fac 7 minute cu metroul pana la birou, 7 înapoi.  Seara mă tot chinui în continuare cu dansul cu dragonii al lui GRRM, care mă scoate din minţi  Norocul meu a fost o călătorie la Praga joi, am terminat cartea pe zborul dus şi am citit un roman al lui Cătălin Dorian Florescu pe cel de retur. 

Dinev este un scriitor bulgar, care înţeleg că a publicat ceva ceva şi cat era la el acasă, însă a devenit destul de cunoscut în Austria şi Germania, chiar premiat, cu un roman scris acum doi-trei ani – Limba îngerului.  Emigrat aici în Viena în anii 90, Dinev scrie într-o germană oarecum ciudată, simplificată, de străin, ceea ce pare că dă un farmec special scrierilor sale din perspectiva vorbitorilor nativi.  Pană şi eu îmi dau seama că nu e taman o germană literară ceea ce foloseşte el 🙂 dar desigur că savoarea vine mai ales din temele sale de emigrant est-european.

Cartea conţine o suită de povestiri între care există un soi de continuitate tematică.  Pot fi citite şi separat, însă pierzi ceva din atmosfera creată de Dinev, care descrie de-a curmezişul lor aproape toată istoria Bulgariei din secolul XX şi începutul secolului XXI.  O istorie privată, adaptată la percepţia diverselor personaje care înoată prin greutăţile inerente unei societăţi amărate şi subdezvoltate, la periferia Europei şi, întotdeauna, mai ales, la periferia unei vieţi cat de cat normale.  Bulgarii din poveştile lui Dinev sunt oameni simpli, cărora condiţiile în care se nasc şi în care trăiesc le determină destine absurde şi în majoritate covarşitor de triste.  Însă scriitorul are o nostalgie ironică şi o căldură fraternă cu care se apropie de ei, te face să-i înţelegi din cateva tuşe şi să le împărtăşeşti dorinţele, ai vrea să se descurce cumva în drumul lor încalcit şi disperat spre liman. 

Extrem de inteligentă stratagemă pentru a apropia aceşti germanici xenofobi, sătui pana în gat de imigranţii est-europeni, de o lume pe care nu au cum s-o înţeleagă altfel.  The pursuit of happiness în variantă nehollywoodiană, fără inerentul happy-end, atinsă cu duioşie, înţelegere şi ironie fină, ce nu degenerează niciodată în sarcasm sau tragedie.  Dinev ne aduce aminte nouă, middle class-ului fără grija zilei de maine, de viaţa celorlalţi, pe care  de obicei îi ignorăm în goana după propria împlinire.

Mi-a plăcut mult cărticica bulgarului, în special o povestire absolut fantastică despre un priveghi din Viena, la căpătaiul unui muncitor bulgar, la care participă prietenii lui de aici – doi bulgari, un austriac, un roman şi un ceh.  Scena se dezvoltă genial, de la începutul sobru cu prima ţuică pană la chematul unor ţigani care le cantă melodii din fiecare ţărişoară de-a lor, pe care băieţii încing o horă împreună cu mortul.  Mi-a adus aminte de Dan Coman cel din Irezistibil.

Sunt aproape convinsă că asta este şi prima carte a unui bulgar pe care o citesc – mi-am dat astfel seama cat de tare i-am ignorat pe vecinii noştri de la sud, cu aroganţa pe care ei dealtfel ne-o atribuie.  Nu susţin acum că Dinev scrie capodopere, însă mi-a plăcut contactul cu viziunea lui şi cred că voi continua să-l citesc. 

Jazz şi tristeţi

Nocturnes – Kazuo Ishiguro

Faber&Faber, 2009

Nocturnes

Nu-mi aduc aminte dacă am mai scris vreodată pe blog despre vreo carte a lui Kazuo Ishiguro.  Probabil nu, fiindcă prima carte (A Pale View of Hills – Amintirea palidă a munţilor) i-am citit-o cu mult înainte de a-mi face blog, Rămăşiţele zilei este un film care m-a impresionat atât de tare, încât, pentru prima dată în viaţa mea, nu am mai vrut să citesc şi cartea, iar Never Let Me Go nu am terminat-o niciodată – nu mai ştiu de ce, dar sunt convinsă că din cauza unei încurcături, am pierdut cartea sau ceva, fiindcă de plăcut îmi plăcea mult. 

Cert este că mi se pare un scriitor extraordinar de bun, poate din cauza anglofiliei mele pronunţate, care mă face să mă gândesc cu foarte multă căldură la un japonez adaptat atât de perfect culturii britanice, încât a scris o carte cult pentru spiritul britanic (Rămăşiţele), şi, în acelaşi timp, rămas atât de ancorat în istoria propriei ţări încât a scris una dintre cele mai frumoase şi delicate cărţi despre fantoma bombelor atomice din Japonia în WW2 (Amintirea). 

Principala trăsătură a scrisului lui Ishiguro mi se pare a fi un soi de dulceaţă nostalgică ce nu decade nicio clipă în lacrimogen sau dulcegărie.  Are un incredibil instinct de a prinde cititorul cu o voce de sirenă, cumva romantică, dar autentică în sunet şi onestă în intenţie.  E destul de greu să vorbeşti despre Ishiguro astfel, căutând să-l caracterizezi la nivelul tuturor scrierilor sale, să-i descrii stilul,  pentru că temele abordate de el în cele patru lucrări despre care am vorbit până acum sunt cum nu se poate mai diferite între ele, fiecare are tonul ei.  Iarăşi poate trezi neîncredere faptul că absolut toate cărţile lui au primit premii literare importante.  Suficient să spun de Booker Prize  primit pentru Rămăşiţele zilei şi la care a fost short-listed pentru încă două romane.

Nocturnele sunt cinci povestiri care te duc în lumea muzicii, în special a jazzului american.  Împletesc dragostea pentru muzică cu iubirea omenească (mi-am adus aminte de cartea lui Makine cu acelaşi nume, ce frumuseţe!) şi răscrucile la care ne trezim odată cu trecerea timpului.  Nu pot ocoli cuvântul gingăşie când mă gândesc la ele, sunt create exact ca nişte piese muzicale de mare fineţe şi intimitate, ca nişte sonate pentru vioară.  De o sensibilitate şi tristeţe uneori copleşitoare, vorbesc mult despre sentimentele asociate pierderii iubirii, însă fără să atingă furtunile tragediei.  Sunt nişte scrieri aparent simple, dar de un rafinament care ţi le readuce în amintire, răvăşindu-te, zile întregi după ce le-ai terminat.

Un deliciu pentru împătimiţi, o literatură care vibrează prin puritate, pe care nu poţi să n-o apreciezi chiar dacă nu eşti pasionat deloc nici de muzică nici de tristeţile poveştilor de iubire.  O carte pe care s-o citeşti oricând.

Kazuo Ishiguro este cu siguranţă scriitorul meu japonez favorit, probabil pentru că este atât de britanic!  Sau atât de cosmopolit dacă ne luăm după aceste Nocturne în care se  joacă lejer cu câteva naţionalităţi şi oraşe europene sau americane.  Dacă n-ar fi Yasushi Inoue cu splendida “Puşca de vânătoare”, cred că i-aş da câteva clase peste toţi ceilalţi japonezi pe care i-am citit, însă e cu siguranţă o problemă de gust.  În orice caz, cred că nimeni nu poate regreta că-şi petrece două-trei ore citind aceste Nocturne, sunt scrise pentru aceia care-şi mai aduc aminte cum te atinge literatura adevărată.

O carte adevarata

Lampa cu caciula – Florin Lazarescu

Polirom, 2009

Stiu ca scriu destul de tarziu despre cartea lui Florin Lazarescu, deja este celebra pe bloguri si datorita scurtmetrajului cu acelasi nume realizat de Radu Jude in 2005 dupa scenariul scriitorului.  O insemnare foarte buna la tema este cea a lui dreaming jewel, aici.  

Asta numesc eu cu adevarat o carte care face bine.  Filip Florian spune pe coperta patru a editiei pe care o am eu ca “se poate vorbi de magie alba” – si sunt cum nu se poate mai de acord cu el. Sunt 10 povestiri (una dintre ele, “Paispe tigari” e formata din 14 mici schite) care se completeaza perfect una pe cealalta, te trec prin zambet nostalgic, ras cu gura pana la urechi, lacrimi de-adevaratelea si o bucurie simpla, ca o paine alba proaspat scoasa din cuptor.  Sunt povesti despre copilarie, ce par autobiografice, dar n-au cum sa fie numai atat, fiindca, in ciuda simplitatii extreme a mijloacelor folosite si a limbajului de o perfecta normalitate, surprind esenta copilariei atat de compact si de rotund, incat iti dai imediat seama ca exista un maestru al scrisului in spatele lor.  Cartea pare simpla, dar este, de fapt, sunt convinsa, rezultatul unei combinatii fericite de talent cu mult, mult efort. 

E o naturalete surprinzatoare in felul in care Florin Lazarescu descrie lumea satului romanesc din comunism, reuseste sa nu cada in capcana de a predica moralizator,  se plaseaza exact in zona firescului in care se petreceau cu adevaratelea toate cele.  Personajele lui nu se raporteaza la lumea in care traiesc, ci pur si simplu traiesc in ea, cu grijile, maruntisurile si micile lor tragedii, mergand mai departe prin viata in treaba lor.  Te cucereste imediat atmosfera pentru ca e de-acolo, dintr-un sat pierdut pe undeva pe harta, fara nimic lucrat, fara fitze de autor.  E o atmosfera creata de cineva care s-a aplecat cu drag si cu nostalgie asupra unei varste pierdute, desprinzand de acolo emotii, senzatii, povesti care-ti merg drept in inima. 

Ce poate fi mai impresionant decat drumul unei fetite catre balci in speranta regasirii celui care i-a dat primii fiori, mai trist-amuzant decat batrana nasa betiva care se deghizeaza in Mos Craciun si strica bucuria copiilor, mai dureros decat intalnirea lui Nea Mihai cu tovarasul Dumnezeu… Nu vreau sa dezvalui mai mult, pentru ca o astfel de literatura trebuie simtita.  Cititi povestirile lui Florin Lazarescu si simtiti-va din nou copii intr-un moment, adulti nostalgici in celalalt, agatati-va de sentimentele pe care vi le trezeste, radeti sanatos odata cu el.

Graniţa dispare

Mentaliştii – Florin Manolescu

Cartea Românească, 2009

Mă refer aici la graniţa aceea convenţional trasată între SF şi mainstream.  Am făcut cunoştinţă live cu dl. profesor Manolescu la un Cenaclu SRSFF cu totul deosebit, la Centrul Calderon, unde a fost invitat (şi) pentru a citi dintr-un alt volum al său, Misterul camerei închise – nouă povestiri incredibile,  apărut la Humanitas.  Ne-a impresionat pe toţi cei prezenţi printr-o atitudine minunată, de o fineţe şi o modestie ieşite din comun în breaslă, însă şi prin calitatea impecabilă a textului.  Eu, din întâmplare, nu citisem absolut nimic scris de domnia sa, nici critică nici proză, aşa că am avut un prim contact de mare efect.  Cred că studenții săi de la Universitatea Ruhr din Germania sunt tare fericiți că au un „prof” de asemenea ținută.

Mentaliștii conține „alte nouă povestiri incredibile” (subtitlul cărții), care sunt incredibile, însă și incredibil de frumoase!  Sunt construite toate în felii de istorie alternativă, iar autorul jonglează cu ideea călătoriei în timp. Afirmația mea că granița cu mainstream-ul este foarte transparenta vine, însă, din firescul și talentul cu care sunt puse în scenă micile povești. Personaje pitorești (o să vă placă la nebunie domnul Motaș, mie mi s-a părut frate bun cu personajul lui Filip Florian), detalii încântătoare despre locurile prin care se petrec evenimentele – de la Paris, la Viena, Berlin și București, întâmplări pasionante și, mai presus de toate, o știință a scrisului greu de egalat.  Nu lipsește un umor fin, jucăuș, necoroziv și nici o învăluire în magie, magia lecturii, așa cum o fac cei mai buni dintre cei buni.  Sunt scrise, așa cum scrie DCM pe coperta IV, din pură plăcere, însă într-un stil rafinat și inteligent, care îl poartă pe cititor în una din cele mai frumoase lumi, îl convinge întru posibil, îi dăruiește cîteva ore de vrajă.

&Revanșa este prima povestire, în care profesorul Otto Flamm reprezentând o Germanie înfloritoare, vizitează Parisul într-o istorie schimbată de început de secol XX, în care Turnul Eiffel se afla în Berlin, iar pe Champs Elysees se consumau cârnăciori și halbe de bere. 🙂  Fumurile lui Flamm și discursul lui fulminant in fața Academiei, mixajele istorice delicioase, finalul când își citește vederea trimisă lui însuși, o să vă facă să zâmbiți, iar miezul este surprinzător.

În &O poveste de Crăciun apare deliciosul domn Motaș și o poveste despre cifruri, Bletchley Park și Leonid Dimov, în care te lași cuprins de emoție, thrill și poezie.  &Saliera ne introduce într-o lume cu infractori geniali ca-n filmele din anii 50 și ne plimbă prin orașul meu favorit, Viena, pe la Hotel Sacher, citim despre românii tenismeni care pierd în fața austriecilor cupa Davis în mijlocul unor năstrușnicii demne de un mai alert Hercule Poirot. 

&Mentaliștii ne introduce într-un București sub ocupație germană de un farmec pe care ni l-am dori și acum, cu un copil genial și părinții săi, minicapodopere de portrete bourgeois. Ne trec fiorii la scamatoriile incredibile ale „mentaliștilor” ce evoluează într-un circ ce parcă e cumva concentric cu cel general și la istețimea copilului care-i depășește printr-o frumoasă întoarcere de condei. În &Un scandal la București domnul Motaș se dovedește mai inteligent decât Sherlock Holmes, iar &Mașina timpului este o bijuterie de mici dimensiuni în care foarte impresionantă este portretizarea unui om și a timpurilor pe care le trăiește în câteva linii.  &Serendipity ne arată din nou vocația de detectiv a domnului Motaș alături de pasiunea lui pentru muzică bună și istorii de familii străvechi, iar &Harta caporalului Maximilian Scurtu este de un umor genial și surprinzător.

&Ultima poveste e tristă și duioasă, vorbind despre Bucureștii demolați și de aventurile extraordinare ale domnului Motaș, ce se întâlnise cândva cu Papa, dar mai ales de sentimentele stăpânului său lipsit de prezența inteligentei feline, pe care o așteaptă gătindu-i mâncarea preferată, ardei umpluți cu smântână. Am uitat să vă spun că domnului Motaș îi place la nebunie caimacul în cafea și că nu o servește decât fierbinte! 🙂

O carte pe care am citit-o imediat, cu o plăcere pe care n-o mai simțisem de mult, cu o senzație de parcă beam cafeluța fierbinte la gura sobei, într-o casă veche pe o străduță umbroasă din București, în timp ce bunica îmi istorisea câte-n lună și-n stele, iar eu mă întrebam dacă nu cumva fabulează, întinzându-mă pe fotoliu ca o pisică. 

Cărţi la grămadă

Despre care nu mai am cum să pun însemnări separate, fiindcă n-am avut chef la momentul respectiv (după unele nu m-am omorât), însă m-am gândit să le menţionez în treacăt, pentru cine e interesat.

Frumoasa rusoaică – Victor Erofeev

Paralela 45, 2006. Trad. Antoaneta Olteanu

Nu vă obosiţi, părerea mea. N-am reuşit s-o termin. Prostituată rusoaică face fiţe – şi Erofeev o vede mare simbol al Rusiei.  Amănunte sordide despre acuplări, conştiinţa femeii care caută o legătură cu divinitatea fiindcă viaţa a fost nasoală şi nedreaptă, ştabi comunişti şi scriitori bătrâni, libidinoşi şi comunişti, goana după ţoale şi portocale. Conversaţii inepte fără cap şi coadă între târâturi cu pretenţii de poezie a mizeriei.  Talent literar are ceva, însă figurile astea naturaliste m-au plictisit teribil.  Povestea cred c-ar fi fost interesantă dacă n-ar fi stricat-o cu harfele gen “îi plăceau prăjiturile cu cremă, dar nu ştia pe unde ne pişăm” (am deschis cartea la întâmplare să caut un citat, tâmpeniile astea sunt peste tot).

Cutia cu bătrâni – Andrei Oişteanu

Cartea Românească, 2005

Conţine două mini-romane, „Comisionarul” și ”Arhivarul”.  Primul mi s-a părut uluitor, total ieșit din comun, un subiect excepțional și niște dialoguri demențiale.  Merită citit cu asupra de măsură, dovedește un talent formidabil de scriitor și de gânditor.  Al doilea a început interesant și apoi m-a pierdut, m-a plictisit, l-am fușerit.  E pretențios și n-are o poveste legată, prea multă magie fără rost.  Dar mă bucur că am făcut cunoștință cu prozatorul Oișteanu pentru Comisionar, care este una dintre cele mai interesante și surprinzătoare proze citite recent.

Între bariere – Doru Stoica

Millennium Press, 2009

Prietenii mei SRSFF-iști m-au înnebunit cu cartea asta, că ce mișto ar fi.  Prima povestire, ”Între bariere”, merge.  N-are nimic SF (nici celelalte nu prea au decât urme, mai degraba de fantasy – asta nefiind vreun defect în sine) și e haioșică.  „Despre chinezi, primari, burice” e de necitit (da, Doru Stoica are umor, scrie ok, dar subiectele sunt praf; umor absurd cu iz fantastic în lumea satului românesc; ăăăă, de ce aș vrea să citesc așa ceva?), idem ”Interneci” și ”Despre șoferi”.  Nu tu poveste, nu tu subiect, hai să râdem.  Urmează Jeopardy, Documentar, Suciu și O zi.  Le-am parcurs cu greu, deși sunt foarte scurte (mă chinuiam să nu adorm în metrou).  Nu mi-au smuls niciun zâmbet, vorba lui DJ, pierdut timp, îl declar nul.  Ultima, ”La cercuri”, e chiar mișto și parcă salvează cărticica din punctul meu de vedere.  Mare mirare c-a plăcut tuturor.

Povestiri de duminică – Mircea Opriță

Millennium Press, 2010

Bună, chiar foarte, o surpriză plăcută (spre rușinea mea, nu auzisem niciodată de Mircea Opriță).  Sunt 10 povestiri SF (nu mult, cât le stă bine), primele numite 5 ficțiuni recente, celelalte 5 din alt secol, scrise bine, ingenioase, cu umor.  Favorita mea este ”O floare pentru căpitan” care, deși ușor previzibilă, îți dă ceva fiori.  Mi-au mai plăcut mult ”Caliban, du-te la bibliotecă!” și „Semnul licornului”, deși toate merită citite.  Dl. Opriță are imaginație și este un scriitor precis, corect, egal, a reușit în acest volum să se pună foarte bine în valoare prin diversitatea temelor abordate și constanța valorii indiferent de subiect. 

Liars in Love – Richard Yates

Vintage Books, 2008

O carte ce cuprinde 7 povestiri ale lui Yates (autorul lui Revolutionary Road, care mie mi s-a părut o capodoperă).  Ca și romanul, dealtfel, povestirile vorbesc despre relații nefericite, fragilitatea naturii umane, răul deseori involuntar care lovește iremediabil psihicul.  Richard Yates, știu că mă repet, este unul dintre cei mai mari scriitori pe care eu i-am citit – simplitatea mijloacelor pe care le folosește te face să consideri rezultatul uluitor.  Secretul lui stă într-o extraordinară inteligență și forță de pătrundere în misterele psihologiei umane.  Povestirile din prezentul volum sunt una mai impresionantă ca alta, iar pe coperta 4 este un citat din Kurt Vonnegut: ”Every good writer I know acknowledges Yates as a master”.  De reținut. 

« Older entries