Oglindă crudă

19/04/2017 at 6:29 pm (Roman)

Lupta mea (3 vol.)

Karl Ove Knausgård, Litera 2015. Trad. din norvegiană Roxana-Ema Dreve

Puternic adictivă ficţiunea autobiografică sau autoficţiunea acestui norvegian, probabil fiindcă face parte exact din generaţia mea.  Descriere detaliată şi extraordinar de directă, de lipsită de vopsele sau măcar draperii, a relaţiei personajului principal cu părinţii, cu nevasta, cu copiii.  Atât de evidentă apare minciuna societăţii în care trăim, încât nu se poate să nu te tulbure.  Nu, nimic nu e “pozitiv”, majoritatea indivizilor nu se descurcă să-şi depăşească angoasele induse de nişte bieţi părinţi care nu puteau mai mult.  Nu, faptul că nu există sens şi nu există transcendenţă nu e “bun”, şi nu, biologia nu-ţi poate oferi un sens.  Copiii, obligatoriu minunaţi şi la maximum iubiţi, obligatoriu în centrul atenţiei conform mentalităţii ăsteia new age, te scot în fapt din minţi, te obligă să renunţi la cel puţin jumătate din identitatea ta şi-ţi conferă extrem de des un patetic sentiment al eşecului, pentru că nu se poate să fii “un părinte bun”, tot ce poţi încerca e să le faci cât mai puţin rău.  Da, evident că “soluţia romantică” eşuează şi ea lamentabil, începând de la detalii stupide de zi cu zi.  Suntem nişte bolnavi psihici irecuperabili care trebuie să pretindă că sunt fericiţi sau cel puţin in the pursuit of hapiness.  Şi asta cei mai buni dintre noi – adică ei, creatorii, care-şi pot măcar câteva ceasuri imagina că au o menire.

Advertisement

2 Comments

Romanul complet al condiţiei umane

25/11/2015 at 3:31 pm (Despre suflet si alte animale, Mircea Cărtărescu, Roman)

Solenoid – Mircea Cartarescu

Humanitas, 2015

Binge reading Solenoid, vreo 480 de pagini. De când l-am început, luni dimineaţă, nu mai pot să fac altceva, mi-e ciudă pe fiecare clipă în care-s obligată să pretind că mă interesează ce-am de lucru – acum sunt la birou, aşa că trebuie să scriu despre el, fiindcă nu pot citi.

(Nu cred că e o coincidenţă că am dat de cartea asta acum, exact când mă bântuie aceleaşi întrebări).

Nu e surprinzător că Mircea Cărtărescu a reuşit să scrie aşa ceva, întotdeauna a şi dorit, a şi ştiut că poate să dea o carte în care să cuprindă esenţa condiţiei umane.

Îmi amintesc de comentariile ignare şi sarcastice ale dulăilor de serviciu din timpul publicării Orbitorului cu privire la pretenţia lui MC de a scrie “romanul total” şi previzibilul eşec al unei atare încercări. Îmi amintesc şi mi-e milă de ei.  Cât au să sufere acum, dacă vor înţelege!

Finitudinea şi lipsa de sens, cele două fundamentale temeri ale omului, tortura, frustrarea şi chinul de a le transcende, într-un chip în care nu le-aţi putut exprima sau văzut expuse niciodată – asta veţi găsi în Solenoid. Personajul principal repetă în carte că nu vrea să scrie literatură, vrea să spună adevărul, fiindcă literatura e păcăleală şi evadare. Ce face M.C., evident, este să ne ofere adevărul sub forma celei mai bune literaturi posibile.

Să nu vă apucaţi de acest roman dacă n-aţi petrecut voi înşivă timp mult meditând la cele două temeri. Să nu vă apucaţi de el nici dacă vă doriţi răspunsuri sau să rămâneţi purtaţi de iluzii.

Si n-am citit decat jumatate…

Cateva pasaje:

p. 277: Niciun roman n-a aratat vreodata un drum, toate, dar absolut toate se resorb in inutilul neant al literaturii. Lumea s-a umplut de milioane de romane care escamoteaza singurul sens pe care l-a avut scrisul vreodata: cel de a te intelege pe tine insuti pana la capat, pana-n singura camera din labirintul mintii in care n-ai voie sa patrunzi.

p. 279: Nicio carte n-are sens daca nu e o Evanghelie.

p. 282: Esti damnat pentru totdeauna dac-ai trait fericit, dac-ai fost miliardar, mare actor sau mare savant sau mare scriitor, dac-ai luat premii si-ai fost ovationat minute intregi in picioare, in sali de teatru poleite cu aur. Esti mantuit daca esti cersetorul de la capat de pod care-a dezlegat enigma, a dat raspunsul si a gasit iesirea.

p. 316: Nu am trait degeaba, imi spun in fiecare clipa a vietii mele, fiindca n-am ajuns scriitor, fiindca sunt un biet profesor de romana, fiindca n-am nici familie, nici avere, nicio noima pe lume, sau fiindca traiesc si am sa mor printre ruine, in cel mai trist oras de pe fata pamantului. Ci pentru ca mi s-a pus o intrebare la care n-am aflat raspunsul, pentru ca am cerut si nu mi s-a dat, am batut si nu mi s-a deschis, am cautat si nu am gasit. Iata ratarea care ma inspaimanta.

 

5 Comments

Despre simplitate

29/12/2014 at 11:21 pm (Roman)

Stoner – John Williams

Vintage Books London, Random House 2012

Filosofiatis m-a incitat sa scriu despre minunatul roman al lui John Williams, veti afla de aici cat a fost de ignorat de cititori (si critici, spre deosebire de Yates) la timpul publicarii. Ma gandeam ca unul dintre motivele din care n-am mai scris de mult despre carti a fost neintalnirea cu vreuna cu adevarat magnifica – ii multumesc mult lui Valeriu Gherghel ca mi-a readus in prezent senzatia pe care mi-a produs-o Stoner.  Am cules cartea absolut intamplator de pe raft prin primavara, atrasa exact de legatura pe care am facut-o cu Richard Yates – era descrisa ca “cel mai bun roman pe care nu l-ati citit”, o redescoperire a unui scriitor ramas necunoscut pe nedrept. Curgerea, frumusetea si, mai ales, simplitatea cu care omul acesta dezvaluie miscari sufletesti indescriptibile m-au cucerit de la primul la ultimul rand, a fost o experienta de neuitat.

Un pic de spoiler din carte, pentru a introduce un citat formidabil, care sper ca va ilumina un pic din ce vreau sa spun. Copilul unei familii de fermieri saraci din Missouri ajunge la universitatea din statul respectiv, trimis de tata sa studieze agricultura, cu conditia de a se intretine muncind pentru familia unor rude indepartate. Tatal spune ca el n-a putut sa studieze – speranta lui, nespusa, e ca fiul va reveni si va continua linistita si anosta viata de fermier.  Tanarul se supune, o duce greu, inainteaza vascos, confuz, pana la intrebarea unui profesor de engleza despre un sonet al lui Shakespeare, la care nu izbuteste sa raspunda… Renunta atunci la agricultura, incepe sa citeasca literatura si incepe, incet, sa fie constient de el insusi – la nivel incipient, primar.  Ramane, totusi confuz. Cu un an inainte de a termina colegiul, acelasi profesor de engleza il cheama sa discute. Il intreaba daca vrea sa se intoarca la ferma, iar tanarul nostru raspunde nu, surprins el insusi de cat de hotarat ii e raspunsul. Profesorul ii explica posibilitatile de a ramane in universitate – master, doctorat, teaching. Si il intreaba cum de nu stie asta despre el insusi, ca trebuie sa fie profesor – tanarul il intreaba daca e sigur, iar profesorul spune da, pentru ca e clar, “you are in love, it’s as simple as that”. Dupa acest moment intervine citatul despre care va povesteam:

“It was as simple as that. He was aware that he nodded to Sloane and said something inconsequential. Then he was walking out of the office. His lips were tingling and his fingertips were numb; he walked as if he were asleep, yet he was intensely aware of his surroundings. He brushed against the polished wooden walls in the corridor and he thought he could feel the warmth and age of the wood; he went slowly down the stairs and wondered at the veined cold marble that seemed to slip a little beneath his feet. In the halls the voices of the students became distinct and individual out of the hushed murmur, and their faces were close and strange and familiar. He went out of Jesse Hall into the morning, and the grayness no longer seemed to oppress the campus; it led his eyes outward and upward into the sky, where he looked as if toward a possibility for which he had no name.”

Uitati-va atent, va rog, la insiruirea de cuvinte de mai sus. Nu exista nicio figura de stil mai complicata decat un adjectiv amarat, nicio idee, filozofie, nicio revelatie, nici vreo descriere a omului, nimic explicit despre ce simte sau ce gandeste.  Cu toate astea, cand se sfarseste paragraful, esti in interiorul lui Stoner, privesti lumea prin ochii lui.

La fel ca la Alice Munro, Carson McCullers sau Richard Yates, pe care i-am descoperit tarziu si de care m-am indragostit irevocabil, protagonistul lui John Williams nu are nimic dintr-un “erou de roman”.  Spre deosebire de ceilalti trei, insa, Williams nu-i da lui Stoner nici macar capacitatea sau dorinta de a se autoiluziona. Visul american, the pursuit of happiness, ii e complet strain.  Stoner inoata prin viata ca printr-un acvariu plin de lichid vascos si opac.  Uneori lichidul se ilumineaza, printr-un har pe care Stoner nu-l cerceteaza, dar o putere opresiva (societatea si regulile ei, propria educatie, lipsa de imaginatie) mentine peretii acvariului intacti…

Filozofiatis spune undeva ca s-a apreciat ca titlul neinspirat a fost una dintre sursele slabei receptari. In secunda asta mi-a trecut prin cap ca Williams a fost genial, numele personajului nu e intamplator. Stoner isi scrie destinul, el insusi (sau societatea si educatia care l-au produs si ale caror conditionari nu le poate transcende) e piatra care-l tine la fundul acvariului.

Sigur ca publicul american nu poate intelege un personaj ca Stoner, care pare sa traiasca cu constiinta ca el nu reprezinta nimic.  Sigur ca nu poate empatiza cu el.  Cu un om nesigur, confuz, temator.  Intr-o lume isterica in care a fi puternic, individualist, e cheia “succesului”, personajul lui Williams e ceva care nu te intereseaza, nu te inspira si te mai si deprima prin povestea lui nefericita.

Insa voua va spun ca John Williams stie a scrie ca nimeni altul. Semnificatiile vietii umane in fiecare aspect al ei ti se daruiesc printr-o proza de o simplitate uluitoare. Citesti si simti, citesti.

Intrebarea aceea pe care fiecare cititor adevarat si-o pune, daca e acolo fiindca e evazionist sau fiindca vrea sa inteleaga mai mult despre natura umana si despre sine, isi pierde aici semnificatia, pentru ca John Williams izbuteste sa-ti daruiasca adevarul si fictiunea in acelasi timp. Indiferent de cat de pregatit esti (si cat de constient ca asta faci) sa atribui un sens existentei tale, Stoner vine sa te puna pe ganduri si s-o iei de la capat.  Caci nici el n-a gresit cu nimic, amin!

 

 

3 Comments

O mana de carti

20/02/2013 at 9:15 pm (Book Shopping, Roman)

Cateva cuvinte despre cartile despre care n-am apucat sa scriu pe blog, fiindca majoritatea sunt recomandabile.

Viitorul incepe luni – Ioana Parvulescu

Humanitas, 2012

Al doilea roman al Ioanei Parvulescu preia acelasi Bucuresti de la 1900, aproape aceleasi personaje, precum si intersectiile cu viitorul pe care le-a folosit in Viata incepe vineri.  E o carte placuta, usurica, entertaining, fara nimic spectaculos, insa scrisa cu placere si talent.  Cum am scris si dincolo, sunt romane in care atmosfera primeaza, acolo se depune intregul efort al autoarei, iar rezultatul este cel putin multumitor daca ai de gand sa te relaxezi si sa te bucuri de parfumul altor vremuri.

Never Let Me Go – Kazuo Ishiguro

Faber & Faber, London, 2005

Probabil unul dintre cele mai discutate romane ale lui Ishiguro, Never Let Me Go este si singurul (cred) science fiction pe care l-a scris – o alta ocazie pentru celebra discutie despre incadrarea in categorie.  Iar pentru mine inca una de a ma bucura incantata ca englezul japonez nu ma dezamageste niciodata.  E o distopie in care undeva in anii 50 s-ar fi inventat clonarea, iar cele trei personaje principale sunt astfel de clone, create pentru a servi drept banci de organe pentru oamenii “adevarati”.  Nu ma feresc sa dau acest spoiler, fiindca oricum cam toata lumea stie cu ce se mananca, pe de o parte, iar pe de alta parte lucrul devine oarecum evident din prima parte a cartii.  E o carte pur si simplu grea de frumusete, continut, sensibilitate.  Intunecata, sumbra, dar cu iluminari extraordinare despre prietenie, iubire, solidaritate si umanitate, scrisa intr-un tempo impecabil, cu un limbaj coplesitor.  Daca cineva va dori vreodata sa faca o lista de romane care se apropie de perfectiune in istoria literaturii, carti perfecte, rotunde, fara cusur, Never Let Me Go va trebui pus, probabil, intr-un top 10 al tuturor timpurilor.  Cine l-a citit stie de ce nu exagerez deloc prin aceasta descriere.

When We Were Orphans – Kazuo Ishiguro

Faber & Faber, London, 2000

Fara sa se ridice la nivelul Ramasitelor zilei sau al romanului de mai sus, Pe cand eram orfani merita si ea citita cu prisosinta, macar pentru fluiditatea scriiturii lui Ishiguro si pentru exotismul sau – aproape toata actiunea are loc in Shanghai, unde eroul principal, detectiv britanic, merge sa-si caute parintii disparuti in haosul din timpul razboiului.  Spre deosebire de celelalte romane ale lui, si ele foarte intense, cu rasturnari de situatie spectaculoase si pe teme grele, dar rafinate pana in panzele albe, aici probabil ca se pot gasi accente usor melodramatice.  Senzatia mea este ca in ambitia lui de a scrie carti fundamental diferite – aici seamana cu McEwan – Ishiguro a mers un pic prea departe in romanul de fata.  E un pic prea multa tragedie, deznodamantul e un pic prea zguduitor, daca intelegeti ce vreau sa spun.  Asta nu inseamna ca arta scriitorului nu e treizeci de  clase peste genul Dan Brown, evident, insa asupra mea nu a avut impactul niciuneia dintre cele cinci carti pe care i le citisem anterior.

Evanghelia dupa Isus Cristos – Jose Saramago

Polirom, 2003.  Trad. Mioara Caragea

Probabil de asteptat de la un scriitor atat de mare, binecunoscut ateu, sa se ia la tranta cu insasi esenta crestinismului.  Inteleg ca romanul a provocat un mare scandal din partea popilor si chiar a guvernului portughez, care si-a cam dat cu dreptul in stangul refuzand sa-i sustina propunerea pentru nu stiu ce premiu.  Pe de alta parte, din excelenta postfata a Mioarei Caragea, am priceput si c-au fost cativa popi inteligenti care au salutat aparitia cartii – nu pot decat sa-i felicit pe respectivii, fiindca mie mi se pare, in ciuda “blasfemiilor” lui Saramago, mult mai folositor pentru crestinism sa-l puna cineva pe tapet, sa porneasca o controversa cu o asemenea acuitate si la un asemenea nivel de talent cu care o face Saramago aici.  Romanul prezinta viata lui Isus pornind de la vinovatia lui Iosif, care afla de macelul copiiilor din Betleem, dar nu si-l salveaza decat pe al lui, neanuntandu-i pe ceilalti.  Sarcasmul lui Saramago nu iarta nimic – de la rolul femeii in societatea evreiasca traditionala la tembelismul ucenicilor si adoratorilor lui Isus.  Creeaza o poveste cu totul noua, Maria nu e virgina, Isus e ucenicul diavolului timp de cativa ani, este amantul mariei Magdalena etc.  Desigur insa ca punctul central al cartii il reprezinta conversatia in care Isus il infrunta pe Dumnezeu, in prezenta diavolului, pe mare.  Dialogul (si intreaga carte) e centrat pe vechea problema a  justificarii cruzimii lui Dumnezeu asupra omenirii, dar evident, concluzia e putin diferita decat, de exemplu, la Dostoievski.  Din punct de vedere literar avem de-a face cu o bijuterie, ca toate cartile lui, are greutate si in idee, in continut, insa nu pot spune ca e de natura sa zdruncine din temelii credinta nimanui.

Estul naivitatilor noastre – Gabriel Liiceanu

Humanitas, 2012

O colectie de interviuri date de Gabriel Liiceanu incepand din 1990 pana prin 2010, pe care am citit-o cu acelasi nesat cu care ii citesc toate cartile.  Nu aduce, desigur, nimic nou, dar e utila pentru a constata inca o data constanta si pasiunea cu care omul asta si-a urmat credintele, atitudinea lipsita de orice ambiguitate.  Pentru mine este de fiecare data o placere sa urmaresc modul in care se exprima, clar, stilat, elegant, concis.  Si, evident, m-a facut sa pun mana repede sa recitesc si “Declaratie de iubire” – fiindca “Usa interzisa” si “Scrisori catre fiul meu” revin oricum continuu pe noptiera.  Un spirit atat de aproape de mine, repet, n-am intalnit cred niciodata (a nu se intelege de aici c-ar exista vreo comparatie valorica, lol!).

Cine adoarme ultimul – Bogdan Popescu

Polirom, 2007

In cazul asta, ca sa-l parafrazez pe DCE, care lauda romanul in prefata de zici c-a-nviat Tolstoi, eu una am adormit prima…  Numaidecat, dupa vreo zece pagini.  M-am mai incapatanat inca vreo suta, dupa care am pus frumusel cartea inapoi pe raft si mi-e teama c-acolo va ramane pana prind ciuda pe vreo cunostinta si i-o fac cadou.  Nu stiu daca pot sa spun ca autorul scrie prost, dar in mod cert nu se afla “pe strada mea” din niciun punct de vedere.  Are capitole cu niste sfinti, cu draci care vin in caruta, cu de-astea.  Si capitole cu un studinte etern care o freaca pe la el prin sat.  Mdea.  Romania rurala plus tarele comunismului plus amintiri din respectivul plus partea “fantastica”, melanjul asta prezentat in felul in care o face Bogdan Popescu… nu reuseste sa ma intereseze niciun pic.  N-am reusit sa retin nimic si nu voi repeta experienta.  Poate c-am devenit prea pretentioasa sau mi s-a tocit gustul pentru proza romana contemporana.

Am mai facut o incursiune pe Elefant.ro si mi-am mai luat niste carti, pentru eventualitatea in care incep s-o iau din nou la picior prin cele tari si e mai usor sa-l car pe Mac decat niste teancuri de celuloza.  Astept pareri de la voi pe lista de mai jos, cu toate ca iarasi citesc vreo 5 carti in paralel si nu cred ca le termin mai degraba de o luna.

Cu inima smulsa din piept – Radu Paraschivescu

Fluturele negru – Radu Paraschivescu

Jurnal de scriitor – Dostoievski

Invierea – Tolstoi

Istoriile mele – Lucian Boia in dialog cu Eugen Stancu

Ich bin ein berliner – Gabriel Andronache

Despre vis – Freud

Mortido – O. Nimigean

Solar – Ian McEwan

Confesiuni – Sf. Augustin

14 Comments

Farmecul indiscret al imortalitatii

17/02/2013 at 6:10 pm (Film, Roman)

Vincent nemuritorul – Bogdan Suceava

Curtea veche, 2008

Cum tocmai am vazut si eu celebrul film al lui Buñuel (despre el si despre altele cateva vorbe pe final in postul urmator), nu m-am putut abtine de la jocul de cuvinte din titlu.  Putem spune si ca se potriveste in totalitate si ca nu se potriveste deloc cu mesajul excelentului roman al lui Bogdan Suceava. M-am tinut, iata, de cuvant, si am continuat sa-l citesc pe profesorul de matematici exilat in US – si trebuie sa-i multumesc dublu de data asta, fiindca am cartea chiar de la el (nu e de gasit electronic).  De aici si tragerea de inima pentru titlul pomenit, trebuie sa recunoasteti ca e ceva farmec in drumul unui roman scris in romaneste de un expatriat din SUA, publicat la Bucuresti, trimis din California catre un alt expatriat roman la Viena.

Cand am inceput sa citesc m-au trecut fiorii.  Tocmai terminasem Evanghelia… lui Saramago, eram intortochiata prin Parabolele… lui Plesu cu Biblia langa ele, imi imprumutase cineva The Power of Now a lui Tolle in engleza si o reciteam, revazusem cu doua seri inainte 21 grams a lui Inarritú, terminasem de revizuit relativ recent romanul SF al unui prieten referitor la comunicarea cu Esenta si posibilitatea prezervarii creierelor dupa moarte si aveam discutia de la care a pornit sondajul referitor la definitia sinelui de pe blog.  Iar Vincent, eroul lui Bogdan Suceava, chiar isi dobandeste nemurirea intr-un scenariu SF de viitor apropiat, in care fiintele (? oare ce componente ale lor…) umane pot fi “salvate” pe platforme electronice dupa moarte.  Mai sa fie!

Nu e intamplator c-am ales sa scriu despre Vincent imediat dupa bufnite, desi mai am restante de carti intercalate ca timp al lecturii intre cele doua.  Dupa mine, Suceava izbuteste exact ce rateaza Florian, adica are o idee extrem de interesanta, o poveste care tine si un fir logic dus impecabil.  Iar singurele scaderi pe care le-as putea “imputa” cartii de fata sunt tocmai aspectele in care Bufnitele exceleaza – expresivitatea limbajului, componentele stilistice.  Mi-e extrem limpede acum, dupa trei incercari, cum trebuie sa ma raportez la autorul american.  Daca te intereseaza figuri si tehnici literare, ai gresit adresa.  E genul de creator care cauta cu tot dinadinsul adevaruri fundamentale si expune idei core despre conditia umana.  Iar in Vincent nemuritorul reuseste un veritabil tur de forta in a imagina evolutia mintii in cazul confruntarii cu nemurirea.  Face pe drum si o analiza profunda a societatii si mecanismelor ei, expune cliseele modului de viata occidental, e sensibil si veridic in incursiunile psihologice inerente unui asemenea subiect.

Desigur ca, de asteptat de la o asemenea inteligenta, Bogdan Suceava nu rateaza romanul cazand in vreuna dintre extreme.  Omul “salvat pe un soft” nu e complet si nu poate gasi vreo “fericire” in vreunul dintre sensurile comun acceptabile ale notiunii din lumea in care traim, dar nici nu esueaza tragico-patetic in lipsa de semnificatie si autodistrugere.  Autorul reuseste sa sugereze o modificare de paradigma destul de credibila.  Entitatea “transformata” nu mosteneste exclusiv gandirea fiintei care a fost, ci si emotii si sentimente. De aici se naste o problema subtila in carte, dealtfel, despre cat de justificate, cu sens sau utile mai sunt acele componente ale sinelui care supravietuiesc atunci cand sunt lipsite de suportul corpului uman, pe de o parte si de interactiunea pe viu cu lumea, pe de alta parte.  Evolutia si alegerile personajului principal din roman sunt numai o varianta posibila, care nu pretinde sa rezolve uriasele intrebari deschise de tema, ci te lasa in continuare macinat de ganduri.  Cum s-ar spune pe malurile Pacificului, Vincent e o carte “challenging”.

Ce m-a atras pe mine in mod deosebit este tocmai asta, ca Bogdan Suceava nu vine cu verdicte, cu solutii, nu detine raspunsul, nu e arogant.  Cartea e scurta, concisa, fara “burti” cu filozofie de coltzu strazii tip Houellebecq.  Mi-a adus aminte mai degraba de Never Let me Go a lui Ishiguro, minus partile sentimentale ale englezului.  Am ramas cu un gust tare bun si cu aceeasi dorinta de a continua.

4 Comments

Bufniţele pleoştite

14/02/2013 at 4:43 pm (Roman)

Toate bufniţele – Filip Florian

Polirom, 2012

Se face că prima însemnare legată de o carte in 2013 e despre bufniţele lui Filip Florian, peste care m-am năpustit la târg, ca tot românul imparţial.  Înainte de a spune ceva despre carte, aş vrea să menţionez cât de tare mă enervează cuvântul “bufniţă” în româneşte.  Toate limbile normale au cuvinte cool pentru pasărea asta deosebit de mişto şi de deşteaptă – owl, Eule, hibou, gufo, buho, coruja.  Până şi în ruseşte e ceva care cred că se citeşte “sova” sau aşa ceva.  M-am uitat pe dexonline şi zice undeva c-al nostru e de formaţie onomatopeică (vine de la bufnă plus sufix) .  Probabil în toate limbile e la fel – numai portughezii par să fie mai inteligenţi cu coruja, dar în româneşte sună ca dracu’.  Iar mie îmi plac la nebunie bufniţele şi nu mi se pare cinstit.

Am de scris despre o grămadă de alte chestii (chef ioc în ultima vreme), aşa că o să mă cam grăbesc la cartea lui FF. Asta şi pentru că m-a dezamăgit, oricât ar suna asta de nepoliticos. Sunt una dintre acele persoane superficiale cărora le-a plăcut mai tare Zilele regelui decât Degete mici, aşa că mizam pe o pantă ascendentă.  Nu s-a materializat speranţa, Toate bufniţele mi se pare cea mai nereuşită dintre ele, deşi probabil că e cea mai bună din punct de vedere strict “stilistic”.

Scrisul lui Filip Florian este la fel de încântător, are pagini care te umplu de bucuria cititului ca-n vremurile bune de odinioară, e fluid, face prestidigitaţie literară şi fără îndoială că romanul merită şi atenţie şi apreciere.  În fond nu cred că sunt în stare să fac repede o listă de trei prozatori români pe care i-aş citi înaintea lui Florian, chiar şi după acest mic disconfort pe care mi l-au provocat bufniţele.  Totuşi, disconfortul există, aşa că voi încerca să-l argumentez.  Spre deosebire de Degete, dar mai ales de Zilele regelui, în noul roman al lui FF eu n-am reuşit să găsesc subiectul.  Avem un băieţel foarte obişnuit al anilor 2000 care dezvoltă o frumoasă prietenie-adoraţie pentru un bărbat mai în vârstă cu un trecut marcat de imbecilitatea regimului comunist.  Se spun poveştile lor în paralel.  A băiatului nu izbuteşte să aibă farmecul copilăriei din Băiuţeii sau de la Bobe, Lăzărescu sau Gheo, iar a distinsului domn pasionat de ornitologie nu e suficient de puternică încât să se distingă în mareea de biografii literare la temă.  Deci ca personaje sunt ok-ish, dar cam atât.  Iar ceea ce presupun eu c-ar fi vrut să fie subiectul, împletirea destinelor celor doi, nu se leagă ca lumea, fiindcă nu aduce nimic surprinzător sau relevant.  Da, e bine că adultul îşi găseşte un receptacol pentru sentimente şi e frumos că-i oferă copilului dragoste şi educaţie cu discreţie şi rafinament.  E bine că puştiul are un role-model spiritual şi sufletesc pe care familia lui tembelizantă nu avea cum să i-l scoată în cale.  Dar nu e bine că nu se întâmplă nimic!  E ca şi cum FF ar fi scris doar actul întâi din piesă, iar tu mergi la spectacol, faci cunoştinţă cu personajele, te prinzi care e intriga, după care se lasă cortina şi eşti trimis frumuşel acasă.  Şi te simţi frustrat, fiindcă decorurile erau rafinate, muzica inspirată, costumele elegante, dialogurile subtile, şi tare ai mai fi avut poftă să rămâi în atmosferă, să te bucuri de un întreg…

Însă cei doi, deşi se întâlnesc şi îşi împărtăşesc trăiri, eşuează, în opinia mea, să devină, să evolueze.  Adică să transforme această întâlnire în ce cred c-ar fi intenţionat autorul -un macaz fundamental pentru destinul lor.   Povestea nu este suficient de elaborată şi de puternică încât să dea această impresie.  E sensibilă, delicată, frumos curgătoare, dar insuficient de relevantă şi de convingătoare.  Probabil veţi spune că sunt superficială, fiindcă nu trebuie neapărat să se “petreacă” mare lucru într-un roman ca să fie o operă de valoare.  Corect, dar aici mi se pare că nu se împlineşte ideea, că nu se duce la capăt raţionamentul, că lipseşte ceva esenţial.

Până acum Siegfrid rămâne preferatul meu! 🙂 Cu toată cârcoteala de mai sus, însă, Toate bufniţele e probabil de pus pe raftul întâi.  Problema lui Filip Florian e mai degrabă c-a scris prea bine la început!

3 Comments

Capricornul ratacitor

09/12/2012 at 2:08 pm (Blogosfera, Book Shopping, coolest stuff ever, Poezie, Roman, SF)

E iarna de-a binelea in Viena, chiar a si nins un pic saptamana trecuta, iar in weekendul asta cred c-a fost in centru toata Europa de Est.  Au navalit pe strazi, la targurile de Craciun si in magazine ca lacustele, cu greu am izbutit sa ma strecor sa-i cumpar sora-mii cadourile de Craciun si ziua ei, mobilizandu-ma numai fiindca in cele doua weekenduri care vin va fi mult, mult mai rau.  Dar am ramas cu povestile mult in urma, sunt datoare cu excursia bucuresteana la Gaudeamus care m-a impiedicat sa-l mai vad o data pe Claudiu la ICR Viena.  Se pare c-a fost o seara foarte placuta, martor e Biro si gagica-sa, pe care i-am incurajat cu foc sa se culturalizeze si altfel decat la serile lor cu vampiri, concerte cu muzici stranii sau baruri gay 🙂

In timpul asta eu eram intr-un Bucuresti parca mai frumos decat in amintiri, poate si pentru c-am fost gazda si l-am vazut prin ochii cuiva care-l redescoperea intr-o noua lumina, dupa ce in trecut fusese condus de corporatisti romani plini de fitze, americanizati in mintea lor ingusta, de-aia cu “face sens” si “ca si proiect”.  Am fost in centrul vechi, parca din ce in ce mai izbutit si mai cochet, plin de o forfota straina Vienei si-n zilele bune.  Din pacate, evident ca tipul care facea aranjamentele in carciuma in care ne-am oprit a incercat, in pur stil dambovitzean, sa ne strice feng-shui-ul de cateva ori – ba nu stateam fix pe alea patru locuri pe care ni le indicase el, ba intarzia al patrulea prieten si avea neaparat nevoie de amaratul de scaun pe care-l tineam pentru el… Offff…. A doua zi, insa, am ajuns la targul de carte, unde era o alta nebunie generalizata.  Nu stiu de ce vine atat de multa lume de fiecare data, abia am apucat sa-mi vad cativa prieteni si sa-mi cumpar o mana de carti.  Trebuia sa ies continuu afara la aer si, dupa vreo trei ore, am renuntat, obositzi, ne-am asezat cu Liviu la un vin fiert si am plecat spre distinsul cartier Pantelimon, unde ne asteptau ai mei cu o masa de vreo douazeci de feluri, ca doar pentru fiica risipitoare se taie, neprincipial, vitzelul cel gras.

Lista de carti:

Marian Truta – Vremea renuntarii (Nemira)

Liviu Radu – Armata moliilor (Nemira)

Andrei Plesu – Parabolele lui Iisus, Adevarul ca poveste (Humanitas)

Ioana Parvulescu – Viitorul incepe luni (Humanitas)

Gabriel Liiceanu – Estul naivitatilor noastre (Humanitas)

Lucian Boia – De ce este Romania altfel? (Humanitas)

Radu Vancu – Franghia inflorita (Max Blecher)

Teodora Coman – Cartita de mansarda (Max Blecher)

Iulia Militaru . Anca Bucur – Dramadoll (Max Blecher)

Almanahul Anticipatia 2013 (Nemira)

Filip Florian – Toate bufnitele (Polirom)

M-am intalnit cu Horia N. Ursu, bebe, Liviu Radu, Marian Truta, Danut Ungureanu, Marius Chivu, Marin Malaicu-Hondrari – din pacate extrem de pe fuga.  Sunt foarte fericita pentru cronicile entuziaste la Vintureasa lui si abia astept sa citesc si eu cartea lui Plesu, ca sa vad de ce a reusit sa-i ia premiul pentru cartea anului lui Marius.  Probabil subiectul a contat destul, e foarte greu sa-i faci concurentza lui Isus (si pe buna dreptate).

M-am intors in Viena duminca seara la 10 jumate, iar luni dimineatza am zburat spre Pristina, unde kosovarii erau de vreo 10 ori probabil mai entuziasti decat albanezii in pregatirea sarbatoririi a 100 de ani de independenta a Albaniei pe 28 noiembrie.  Un loc fascinant, probabil foarte asemenator cu Romania anilor 90-91, cu o mancare extraordinara la preturi de nimic si cu o pofta de viata ceva de speriat!

Fiindca venea 1 decembrie si fusesem invitata la Fruehstuck de o familie de austrieci de ziua nationala a Austriei, am organizat si eu un Abendessen pentru ei.  Neuitand sa le precizez ca noi sarbatorim, practic, momentul in care Imperiul habsburgic a pierdut o treime din teritoriu, ha! ha! 😀  Salata mea de icre si cea de vinete, carnatii de casa, slanina, ghiudemul, dar in special zacusca, sarmalele si muraturile facute de mama au facut prapad!  Sunt castigatoare la puncte detasat in grup, iar data viitoare presupun ca va trebui sa le fac un curry, ca sa facem dreptate si bucatariei partenerului gospodariei.  Am intrunit aseara adeziuni entuziaste pe tema unui chicken tikka masala de la prietenii romani pe care i-am avut in vizita, asa ca nu ma tem de provocare deloc.  Nu stiu dac-ati remarcat ca generatia mea e plina de toante care se falesc nevoie mare ca nu stiu sa gateasca nici macar cartofi prajiti.  Am o singur lucru de transmis catre ele: get your ass in the kitchen, woman!  Lasa fitzele si-o sa vezi ce bine te simti…

Am terminat de citit saptamanile astea doua carti ale lui Carson McCullers, Clock without Hands (Ceasornic fara minutare) si The Member of the Wedding (cred ca “Invitata la nunta” ar fi traducerea corecta, ca “nuntasa” e cam aberant).  Mi s-a parut minunata, ca intotdeauna, desi nu atinge in niciunul dintre aceste doua romane inaltimea din The Heart is a Lonely Hunter sau apogeul din nuvela The Ballad of the Sad Cafe.  V-as povesti mai multe despre ele, dar iau de cateva zile niste medicamente care dau ametzeli si letargie, o stare ciudata pe care n-as descrie-o ca ideala pentru aberat pe teme livresti.  E greu si de citit, darmite de scris despre… Sunt foarte inclinata sa ma intorc, atunci cand am cateva clipe linistite, spre interior.  Daca ati citit cartea lui Eckhart Tolle, The Power of Now, cred ca intelegeti cam ce vreau sa spun.  Si nu cred ca exista, pe cale de consecinta, lectura mai potrivita cu care sa continuu azi, in asteptarea Mirunei, decat Parabolele lui Plesu.

In asteptarea ratacirii prin mine insami, sa mai zic putin si de un subiect care s-a discutat destul de aprins acum o vreme printre blogerii literari si nu numai – premiul Augustin Fratila castigat, pana la urma, de LDT pentru Matei Brunul – bravo!  Am tacut atat malc, precum si chitic pana acum, cand s-au linistit apele, fiindca orice atitudine as fi afisat ar fi fost, probabil, interpretata din prisma faptului ca n-am fost invitata sa fac parte dintre cei (cred) douazeci de bloggeri votanti.  Au fost, dintre cei pe care-i citesc eu, micawber, Dan Liviu Boeriu, ionuca, dragos c si rontziki.  Faptul c-a castigat un scriitor foarte bun cu un roman care mie mi-a placut mult si ca toti cinci l-au pus, practic, pe LDT pe primul loc, nu face decat sa-mi confirme ca invitatiile adresate lor au fost perfect justificate.  As fi extrem de ipocrita, probabil, daca as spune ca n-as fi fost bucuroasa dac-as fi fost invitata.  N-as fi avut cum sa promit, insa, ca pot citi cele trei carti pe care nu le stiu (Emotia Mirelei Stanciulescu, FEM-ul Magdei Carneci si Ploile amare a lui Alexandru Vlad) in timpul alocat.  Deci all for the better.  In ce priveste controversatul juriu de bloggeri, eu una ma bucur c-au fost inclusi si oameni care nu scriu pe blog despre literatura.  Cred c-a fost o ocazie pentru ei sa treaca prin niste carti carora altfel poate nu le-ar fi dat atentie, iar Kostas si Matei merita cu prisosinta, din punctul meu de vedere, sa aiba cat mai multi cititori. Ca a trebuit sa-si dea si cu parerea despre cartile respective, iarasi nu mi se pare un lucru rau.  Nu vad de ce ar fi mai calificata sa voteze, in mod necesar, o persoana care eventual citeste ceva mai mult si scribaleste niste impresii pe blog  decat un blogger care scrie despre altceva.  Avand in vedere ca nici unii, nici altii nu sunt “de meserie” (cu exceptia lui Dan Boeriu si, cred eu, a lui micawber, care scrie mult prea bine ca sa nu aiba ceva studii in domeniul umanioarelor, oricare ar fi ele), parerile lor cantaresc exact la fel de mult. A, mie personal mi s-ar fi parut normal sa fie adaugati pe lista inca niste bloggeri, fiindca mie personal imi place si ce si cum citesc si cum scriu despre.  Sugestiile mele ar fi macar Mihaela Ursa, Radu Vancu, zum, white noise, c. sirb si mihaela butnaru, adina b, bughi mambo rag, terorista, dreaming jewel si evaziuni spontane.  Sigur ca l-as pune si pe Octavian Soviany, dar probabil era exclus anul asta din cauze evidente.  Cam atat am avut de spus, sper sa nu supar pe nimeni 🙂  Va incurajez pe toti, oricum, sa cititi ce a scris Dan L. Boeriu pe subiect, mi se pare cel mai echilibrat si interesant.

As vrea sa mai mentionez ca, in ciuda reactiilor foarte controversate la cartea ei si a faptului ca eu nu am citit-o inca, ma bucur foarte mult ca Mirela Stanciulescu a ajuns pe lista celor cinci.  Este o performanta aproape incredibila din punctul meu de vedere, fiindca Mirela mi-e colega de corporatie, asa ca stiu exact cat timp (nu) are la dispozitie pentru a scrie.  Este traducatoarea in romaneste a Plutei de piatra a lui Saramago – printre altele – si asta este o alta performanta notabila, in conditiile in care Mirela mai vorbeste (cel putin) doua limbi straine fluent pe langa portugheza.

Ok, acum ma intorc la Parabole si la ceva timp cu mine.  Oamenilor, embrace the present and expect miracles!  🙂

15 Comments

Ziua cand imi recunosc, bucuroasa, greseala

22/11/2012 at 2:49 pm (Roman)

Noaptea cand cineva a murit pentru tine – Bogdan Suceava

Polirom, 2010.  e-book by Elefant.ro

Hm, octombrie 2012 a fost prima luna cand nu am atins blogul deloc, masurand de la inceputurile sale.  Viata reala si-a cerut drepturile cu insistenta, asa ca m-a dus intr-un loc tare asemenea unui vis frumos.

Romanul lui Bogdan Suceava nu e prima carte pe care o termin de cand am scris ultima oara, e a doua, dupa Rosu, rosu, catifea a Veronicai Niculescu.  Am sa scriu si despre ea, fiindca mi s-a parut minunata, insa in seara asta vreau sa va povestesc repede, repede cat de mult ma bucur c-am hotarat sa citesc in continuare ceva scris de Bogdan Suceava.  Probabil lucrurile pe care mi le-a scris, inteligente, elegante si relevante, atunci cand mi-am manifestat dezamagirea la prima carte pe care i-am citit-o, aici, au contribuit mult la decizie.  Cred insa ca motivatia nu mai conteaza, fiindca  Noaptea cand cineva a murit pentru tine este una dintre cele mai bune carti romanesti scrise in ultimii douazeci de ani.  Si n-am sa dau niciun fel de disclaimer la aceasta afirmatie, cum ca asa mi se pare mie, e in topul meu, voi puteti sa credeti altceva, bla, bla, ar fi o mojicie in aceasta situatie!  Nu e nici macar rational ca cineva sa spuna altceva.  Alex Goldis scrie in cronica lui pe revistacultura.ro ceva despre patetismul titlului si al subtitlurilor, probabil are dreptate, insa cam aici se limiteaza, dupa mine, neajunsurile romanului.  Opinia aceluiasi critic despre subtirimea si lipsa de relief a personajelor (lucru pe care, amuzant, i-l reprosasem eu autorului in insemnearea despre Venea din timpul diez) nu mi se mai pare fondata aici, fiindca Ideea e mult mai importanta.  Raportarea individuala si colectiva la Revolutia din 89, cautarea identitatii in context, intrebarile obsesive despre notiunea de patriotism si ce mai intelegeau romanii din ea dupa decenii de pervertire.  Si cred ca autorul asta a si urmarit: sa estompeze un pic partea de aventura, de poveste, in favoarea demonstratiei unei atitudini, crearii unei provocari emotionale si intelectuale, care sa conduca, in final, cat mai aproape de adevar, de redarea clara si pe cat posibil obiectiva a imaginii revolutiei romane  si a emotiilor care i-au insotit drumul.

Cartea e scrisa din perspectiva unui student la matematica, fost militar in termen, care participa la Revolutie pe strazile Bucurestiului.  Joaca in permanenta intre doua planuri. Povestea stagiului militar cu toate stupiditatile aferente, care da o imagine excelenta si in acelasi timp halucinanta (deci adevarata) a armatei romane de la sfarsitul anilor 80 (nu ca s-ar fi schimbat cine stie ce dupa) si cea a caruselului de agonie si extaz dintre 22 si 25 decembrie 89.  Mi-a placut totul, povestile de cazarma, inadecvarea resimtita de personaj, sovaielile, garda de pe strazi, intalnirea din Universitate.

E o carte care explica extrem de bine mecanismele care motivau atat “multimea” la momentele respective, cat mai ales indivizii.  Discuta cu profunzime si intuitie amalgamul de sentimente si confuzia generalizata de dupa 21 decembrie 89, insa e foarte relevanta si pentru descrierea contextului anterior.  Poate cea mai “obiectiva” imagine a Romaniei sfarsitului anilor 80, chiar daca unghiul folosit, cel al studentului la matematica ajuns terist in Armata romana, pare ingust.  Procedeele simple pe care le foloseste Bogdan Suceava – dialogurile dintre colegii de instructie idioata, cazna si smotru si apevisti, gandurile olimpicului pasionat de frumusetea pura a cifrelor, povestea sacadata a gloantelor suierand prin Bucuresti –  mi se par foarte eficiente si, din fericire, numai titlurile capitolelor sufera de ceva ciudatenie si patetism, interiorul deloc.

Cred ca este exact cartea pe care mi-as fi dorit s-o citesc despre evenimentele de atunci.  Ma gandesc acum c-ar trebui sa reevaluez si celalalt roman al autorului, insa nu ma simt in stare sa revin asupra lui.  E absolut evident, atat din subiectele abordate, cat si din comentariile pe care mi le-a scris aici, ca Bogdan Suceava e muncit cu adevarat de problema definirii identitatii romanilor (si individului) si ca exprima aceasta obsesie cu aplicatie.  Ce e foarte bine e ca o face in mod foarte inteligent si obiectiv si ca scrie foarte, foarte ok.  Pentru mine personal e, pe de o parte, interesant sa vad un (alt) expatriat atat de convins de importanta problemei si foarte inviorator, pe de alta parte, ca din abordarea lui lipsesc toate cliseele care mi-au impuiat capul atat nationalii cat si expatriatii la tema.

Bogdan Suceava a devenit un must read pentru mine si imi face placere sa-mi recunosc judecata pripita la primul roman! 🙂

18 Comments

Final de colectie McEwan si alte cumparaturi

29/09/2012 at 11:28 am (Book Shopping, Roman)

Mangaieri straine – Ian McEwan

Polirom, 2004. Trad. Dan Croitoru

Englezul asta e aproape enervant de complex si de bun.  Chiar si intr-o carticica subtire, fara cine stie ce anvergura, ca asta, reuseste sa atinga niste niveluri de introspectie a relatiilor de cuplu de te apuci cu mainile de cap!  In mod normal, ar trebui sa fi fost destul de descurajant pentru tinerii debutanti englezi care s-au apucat sa scrie in preajma lui, norocul e ca se pare ca ei n-au avut complexele astea.  Nu de altceva, dar am continuat cu Ishiguro dupa ce am terminat tot McEwan-ul din casa si mi-a placut, din nou, la nebunie.

In “Mangaieri straine” un cuplu de britanici frumosi (si ea si el) isi petrec vacanta la Venetia.  Sunt impreuna de ceva vreme, desi ea are copiii proprii dintr-o legatura anterioara despre care nu se spune nimic.  Relatia dintre ei e ok-ish, sunt niste oameni maturi, inteligenti, plini de consideratie fata de dorintele celuilalt, insa au ajuns exact pe platoul ala de normalitate si echilibru care e moartea pasiunii.  In consecinta, se arunca in explorarea orasului ca turistii bezmetici care bifeaza o lista de obiective.  Opusul, nu-i asa, a ceea ce se presupune ca trebuie sa reprezinte Venetia pentru doi amorezi.  Nasc, desigur, plictiseala si usoare stari de iritabilitate in celalalt, lucruri pe care le ambii ignora cu intelepciunea experientei si pe care incearca sa le depaseasca prin gesturi in compensatie.  McEwan descrie impecabil mersul lucrurilor, detaliaza degradarea relatiei, demontandu-i fiecare rotita.

Apare elementul surpriza, in persoana unui italian suficient de “vital” si diabolic incat sa fie numai de un usor de prost gust si destul de veridic literar. Omul ii taraste, practic, in casa lui, unde o hieratica,  bolnava si ciudata nevasta canadianca intregeste o atmosfera de roman clasic de mistere.  Mici gesturi, sugestii de violenta a italianului asupra nevestei, pretentiile lui de macho, faptul ca alienata vine sa-i priveasca pe englezi cand dorm dezbracati, totul pare sa creeze premizele unei lovituri de teatru de natura sadic-erotica.  Oaspetii se sperie, desigur, si fug.  Evident ca revin ulterior si tragedia de prost gust se produce, va las sa gustati deznodamantul singuri.

Ceea ce este, insa, extrem de interesant, este intervalul dintre cele doua intalniri dintre cupluri.  Britanicii practic, se redescopera, isi intineresc relatia, incep sa se bucure de sex mai mult decat o facusera vreodata.  Sigur ca se poate spune ca e ieftin procedeul, intervenise condimentul care lipsea, amenintarea, provocarea.  Dar nu se poate sa nu savurezi cum face McEwan literatura din asta, cum exploreaza senzatiile si, mai ales, emotiile celor doi, cum creeaza atmosfera.  Poate ca plot-ul e banal, realizarea insa nu e deloc asa.

Titlul original al romanului este “The Comfort of Others” si mi se pare mult mai sugestiv decat traducerea (fara sa sustin neaparat ca e gresita, e o sintagma greu de redat exact).

Pe plaja Chesil – Ian McEwan

Polirom, 2007.  Trad. Ana-Maria Lisman

Un al doilea roman despre sentimentele nascute de relatia de cuplu, insa din cu totul alta perspectiva: doi tineri casatoriti inocenti la inceputul anilor 60, cu cativa ani inainte de revolutia sexuala.

Pe mine m-a interesat extrem de tare cartea asta fiindca ma tot gandesc de ceva vreme, in special dupa ce am cunoscut mai bine, prin discutii mai indelungate si mai profunde, oameni de varsta mea crescuti si educati in vest, cat de cumplit de dezavantajati am fost noi si de pudibonderia cretina din societatea socialista multilateral dezvoltata.  Nu sustin c-a fost comunismul de vina, nu ma intelegeti gresit, gresita era societatea in ansamblu, fiindca era formata din oameni cu conceptii de la tara – ca majoritatea era ori de acolo direct, ori a doua generatie incaltata.  Si oricat ai incerca tu sa te “emancipezi” sexual citind pe unde apuci, prin carti si reviste sau tragand ocheade la filmele porno daca aveai norocul sa dai de asa ceva (asta in anii 80, cand au aparut vidorecorderele, ca-nainte pas, poate vreun Playboy), din moment ce toti cei din jurul tau fie pretind ca subiectul nu exista, fie vorbesc despre el pe soptite, ca despre ceva cumplit de rusinos, tu, cu mintea ta de 15 ani, n-ai cum sa consideri ca e ceva absolut firesc.  Poti, cu un efort, sa ajungi la concluzia asta din punct de vedere intelectual, insa emotional nu te poti comporta natural.  Esti varza, praf.  Daca singurul lucru pe care ti-l spun ai tai e ca nu e bine sa te masturbezi ca orbesti (daca esti baiat) si nu carecumva sa lasi pe vreunul sa se atinga de tine, ca barbatii e porci (daca esti fata), evident ca poti sa razi de ei pana lesini, ca sunt niste babalaci incuiati, numai ca atunci cand te trezesti fata in fata cu problema, numai pregatit emotional nu esti!  Asta ca sa nu mai amintesc de faptul ca nici literatura nu era de prea mare ajutor daca n-aveai acasa decat biblioteca din carti publicate dupa 50, ca doar comunistii nu publicau carti “cu porcarii”!  La scoala evident ca nu-ti spunea nimeni nimic, la lectia de anatomie despre aparatul reproducator jumate din fete au lipsit, de teama misto-ului golanilor din clasa, iaca boacana…

Si cum spuneam, ii invidiam tare pe congenerii nostri vestici, care sunt mult mai dezinhibati si mai firesti pe subiectul sexului decat amaratii de noi.  Iata insa ca, numai cu o generatie inaintea mea, la inceputul anilor 60, lucrurile stateau si in Anglia la fel.  Nu spun ca m-a surprins chestia asta, nu surprinde pe nimeni, toti erau sau se dadeau puritani inainte de miscarea flower-power.  Insa a fost foarte interesant sa vad cum McEwan descrie sentimentele celor doi copii de 22 de ani, treziti casatoriti fiind virgini si mergand sa-si petreaca noaptea nuntii pe plaja Chesil.  El analizeaza in detaliu fiecare gand, senzatie si sentiment a celor doi si totul e extrem de credibil si de trist.  Evident ca e logic sa se distruga o relatie potential frumoasa din cauza ignorantei in materie sexuala, asta s-a intamplat de cand lumea si pamantul.  In Anglia insa (ca sa-i ignoram pe nenumaratii dinainte) o zice Galsworthy imediat dupa epoca victoriana, de-aia esti atat de surprins ca lumea inca proceda la fel cu 40 de ani mai tarziu!

Voi puteti intelege ce aveau parintii aia in cap de-si trimiteau copiii, practic, la taiere, in felul asta?  Dupa decenii de existenta a psihanalizei?!

In fine, revenind la roman, e foarte bine scris.  Un fel de Cartea nuntii fara aberatiile sentimentaloide ale lui Calinescu, o carte a nuntii realista si directa, care exploreaza in adancime relatia foarte fragila intre ceea ce manifesta aparent si ceea ce se produce in interior cu individul inocent inaintea inceperii experientei sexuale.  E o carte despre imaginatie, nu despre sex, un altfel de sense & sensibility.  Diferenta enorma intre ceea ce proiectam si ceea ce ni se intampla, intre ce se intampla obiectiv si perceptia, interpretarea noastra a ceea ce s-a intamplat.  Si mai mult decat atat, despre diferenta intre ceea ce simtim si procentajul infim pe care reusim sa-l exprimam datorita experientelor si naturii proprii.

Acum sunt in curs de a termina cel de-al doilea Ishiguro pe care-l mai aveam, ca sa inchei cu febra britanica pe care o mentionam intr-o insemnare anterioara 🙂 O sa scriu despre Never Let Me Go si When We Were Orphans intr-o insemnare viitoare.  Intre timp, fiindca m-a mobilizat fantastic LDT cu povestirile lui, mi-am adus aminte ca-mi trebuie Rosu, rosu, catifea al Veronicai D. Niculescu si ca ma apuc de calatorii, deci imi trebuie carti electronice.  Asa ca mi-am luat de pe Elefant:

Rosu, rosu, catifea – Veronica D. Niculescu

Arhivele de la Monte Negro – Octavian Soviany

Planetarium – Cristian Tudor Popescu

Premiile Galileo 2011 – Horia Nicola Ursu (coord.)

Te astept ca pe un glonte – Ana Puscasu

Singur pe Ormuza – Liviu Radu

Chestionar pentru doamne care au fost secretarele unor barbati foarte cumsecade – Liviu Radu

Jucaria mortului – Constantin Acosmei (yes! in sfarsit! bravo elefant!)

Proza cu amanuntul – Dan Lungu

Noaptea cand cineva a murit pentru tine – Bogdan Suceava (am promis ca mai citesc, si acum mi-e putin nu stiu cum de cum am scris eu despre cartea cu diezul si ce frumos mi-a raspuns autorul!)

pe datorie – T.S. Khasis

Zaira – Catalin Dorian Florescu

Parohia – Dan Coman (yes! ce m-am bucurat s-o gasesc electronic!)

Superhero – Ciprian Macesaru

2484 Quirinal Ave. – Sebastian A. Corn

Adevarul despre himere – Mircea Oprita

Intalnire cu meduza – Mircea Oprita

Acasa, pe campia Armaggedonului – Marta Petreu

Astept cu incredere recomandari de la voi :), desi va anunt de pe-acum ca, dupa ce termin azi Ishiguro, tot Rosu catifea, Parohia si Jucaria mortului le citesc primele!

P.S.: Ar trebui sa mentionez, chiar daca voi fi acuzata ca fac reclama, ca Elefant.ro sunt super ok – au acum o promotie de 2+1 gratis, adica practic 6 carti din cele 18 cumparate le-am luat gratis.  Pe teancul de mai sus am dat aproximativ 40 eur, adica pretul a vreo 3 carti si jumatate pe hartie in Austria

13 Comments

Despre bridge, muzici, faze şi alte lucruri

27/09/2012 at 9:53 am (Bridge, Roman)

De la dragoş  am aflat că pot citi cartea lui Ovidiu Verdeş, “Muzici şi faze”, pe care o găsiseră deja excelentă micawber, bughi şi terorista, aici.  Fiindcă nu ştiu cum se poate face rost de ea altfel, cărţi de la Aula n-am mai văzut de mult, iar la cât umblu eu prin România, şansele erau aproape nule.  Îmi cer scuze politicoase autorului, e o carte pe care aş vrea sincer s-o plătesc şi am s-o şi fac atunci când am ocazia.  Mă atrăgea mult cartea fiindcă blogerii menţionaţi nu prea au, în general, gusturi literare comune şi nici abordări asemănătoare – dacă toţi patru au fost de acord, atunci tre să fie ceva ceva pe acolo.  Şi e.  Cartea adolescentului de sfârşit de ani 70 în România, scrisă din perspectiva lui, gen “Cum mi-am petrecut vacanţa…” lui TO Bobe.  Ceva asemănător a încercat Alain Gavriluţiu cu adolescentul anului 89 în cartea lui “Nu toată iarba e la fel”, însă isprava nu e nici pe departe la fel de demnă de luat în seamă ca a lui Ovidiu Verdeş.  Extrem de lejer de citit şi foarte interesantă, cu umor, licenţiozităţi în limitele normalului, limbaj firesc.  Îmi pare nespus de rău că n-am avut la dispoziţie o carte ca asta la vârstele respective, aşa înţelegeam şi eu mai bine ce era în capul flăcăilor din jurul meu prin liceu!  Zic mai bine, fiindcă Ovidiu Verdeş îmi confirmă destul de tare impresia pe care o aveam atunci 🙂

Revin la textul asta dupa mai mult de o saptamana… Cred ca trebuie sa-mi fac ordine si disciplina in cap, altfel nu mai apuc niciodata sa scriu pe blog 🙂

Dupa cum amenintam cu ceva vreme in urma (vremuri imemoriale deja, hi! hi!) am inceput sa merg la clubul de bridge.  Pentru cine e interesat, desi nu vad de ce-ar fi asta o prioritate pentru cineva din Romania sau de aiurea, site-ul lor e http://www.bridgecentrum.at.  Ce m-a tentat la ei foarte tare, desi nu sunt cei care tin concursurile cele mai puternice din Viena, este faptul ca-ti garanteaza partener la toate turneele si au cate un turneu in fiecare seara.  Cum eu nu am gasit in lumea corporatista pe care o stiu aici pe nimeni care sa stie jocul, trebuie sa ma multumesc sa joc cu cine gasesc, iar faptul ca ei fac asta pentru mine e perfect.  Bine, de fapt perfect ar fi sa-mi gasesc un partener constant, dar probabil voi ajunge si acolo, prea sunt venetica deocamdata!

Prima data cand am mers, intr-o luni cu doua saptamani si jumatate in urma, mi s-a parut ca totul e decupat dintr-o comedie sau ca sunt la camera ascunsa.  Am ajuns cam cu jumatate de ora inainte de inceperea concursului, m-am inscris frumos la receptie si am mentionat ca nu am partener.  Turnier Leiter (asa se numeste arbitrul in germana, ca-n engleza, unde e Tournament Director) era un tip de o varsta relativ decenta in comparatie cu ce urma sa vad, a fost extrem de amabil si mi-e spus ca-mi gaseste repede un partener sau o partenera draguta.  Mi-am comandat o limonada de la bar si, relativ stinghera, am iesit pe terasa, unde eram sigura ca pot fuma.  Stinghereala mea nu era chiar aiurea: de cand am intrat, am fost urmarita constant de privirile unor distinsi domni si doamne a caror varsta medie se situa in vecinatatea a 70 de ani batuti pe muchie.  Cred si eu ca se uitau, saracii, eram de un exotism feroce in peisaj!  Dupa vreo cinci minute in care am afisat o siguranta de sine de care eram al naibii de departe si o preocupare constanta asupra unor iluzorii mailuri pe blackberry (eu de fapt cautam in disperare pe Leo dictionary cum dracu se spune valet si fara atu in germana!!! – o fi kein, o fi ohne…), TL a venit impreuna cu Herr Tauber, cum foarte formal mi-a fost prezentat, un domn sarit de varsta onorabila a tatalui meu propriu si personal.  Am zambit cum am stiut eu mai dulce, i-am explicat ca nu sunt vreo campioana de bridge si m-am scuzat in avans pentru tampeniile pe care le voi face in timpul jocului.  Departe de a fi scortos cum imi imaginasem, domnul Tauber a inceput sa ma intrebe cu blandete si politete ce jucam si m-am mai linistit, pentru c-am constatat ca sunt in stare sa explic in germana cam tot ce trebuia.  M-am linistit si mai tare cand am constatat ca sistemul jucat de el si aproape de toata lumea nu difera esential de ceea ce jucasem in ultima vreme pe BBO cu sora mea sau in concurs la Mamaia.  Deci haidem in concurs!  Am jucat E-V, ceea ce inseamna ca noi eram cei care se plimba de la masa la masa la fiecare schimbare (ideea in turneele de bridge este ca toata lumea din concurs joaca aceleasi done – adica acelasi set de carti, maini – iar rezultatul final este dat de comparatia intre rezultatele tuturor, masoara, practic, cat de bine ai stiut sa profiti de aceleasi carti pe care le-au avut in mana toti jucatorii din pozitia ta impreuna cu partenerii lor).  Emotiile mi-au trecut abia pe la jumatatea concursului, dupa ce mi-am dat seama ca, pe de o parte, partenerul meu nu e “the smartest pea in the pod”, adica la jocul de levata ma descurcam mult mai decent si mai rapid decat el, si, pe de alta parte, oamenii ceilalti erau extrem de draguti cu mine.  In final am iesit pe locul 12 din 14 pe EV, cu un procentaj cam jenant de 42%, dar n-am fost amarata deloc – in fond ma asteptam sa fiu ultima in circumstantele respective.  A doua zi am jucat cu unul dintre TL de la club, fiindca era putina lume si nu s-a gasit alt partener.  Avand in vedere ca el juca intr-adevar excelent, am iesit impreuna pe locul 3 pe NS si mi-am recuperat 2 eur din cei cinci platiti ca taxa de joc 🙂  Am continuat si miercuri in alt club (la mine miercurea e turneu de echipe si mai dureaza pana ajung sa fac parte dintr-una!), fiind invitata de tipul care fusese TL in primul concurs de luni.  Aici era o treaba serioasa, cu foarte multa lume intr-un local impresionant, sezession alea alea, asa ca m-au intimidat grav niste cupluri de babutze carora mai-mai ca le scapau cartile din mana (daca una n-avea 85 de ani eu sunt presedintele americii)  insa jucau cu o dexteritate de invidiat si mai faceau si misto de greselile adversarilor.  Am izbutit cu chiu cu vai un 45% si am iesit pe 11 din 14 pe EV – iarasi jenant, dar la cat stiam eu si la cat de tare a fost concursul, ok, sa nu ne sinucidem!  Vineri fusesem invitata de o tipa extrem de calda si de simpatica sa jucam impreuna la clubul meu.  A fost bine, am iesit si cu ea pe 3 din 7 pe NS cu un procentaj spre 60%, adica ceva decent.  Insa cea mai mare victorie a fost vinerea trecuta, cand am participat la un turneu puternic, cu 28 de axe – din nou cu TL cu care jucasem la clubul strain.  Am iesit pe 2 N-S si overall, cu 67% – adica am jucat chiar bine, pentru ca partenerul de unul singur, desi genial, nu putea scoate un aemenea procentaj.  M-au premiat acolo in fata unei sali cu vreo 70 de austrieci aplaudand (era un turneu eveniment, de ziua de nastere a cuiva), asa ca aveam o culoare cam purpurie si nu prea-mi venea sa cred…

In concluzie, contrar asteptarilor, austriecii bridge-isti s-au dovedit extrem de primitori si de amabili, toata lumea e bucuroasa si amuzata ca merg sa joc intre atatea perechi de seniori (tipul cu care am jucat are 42 de ani si noi doi suntem clar cei mai tineri din zona) si nu mai stiu cum sa faca sa ma simt bine.  Ba chiar lumea vrea sa joace cu mine, in ciuda stangaciilor.  E bine.  🙂

2 Comments

« Older entries