Liviu Radu

Aţi putut citi aici pe blog despre seria fantasy cu Waldemar, iele şi zmei a lui Liviu, precum şi prezentări sumare ale unor povestiri scurte din diverse antologii science-fiction şi fantasy.  Este un autor cu o energie debordantă.  A debutat în 1993 în revista Quasar cu povestirea Faţa nevăzută a planetei Marte şi de atunci, din ce ştiu eu, a publicat, pe lângă cele trei romane fantasy din seria de mai sus, încă şapte romane (Trip-Tic, Opţiunea, Spaime, Modificatorii, Chestionar pentru doamne care au fost secretarele unor bărbaţi foarte cumsecade, Vânzoleli nocturne, Armata moliilor), trei volume de proză scurtă (Povestiri fantastice, Ghicit de seară şi Singur pe Ormuza) plus alte povestiri în volume separate, o carte non-fiction (Manipularea maselor – cazuri celebre din ultimul mileniu) şi a colaborat la numeroase antologii (Nemira ’96, Plaja nudiştilor – 1999, Don Quijote, Prostituata şi alte personaje – 2000, Timpul eroilor – 2001, România SF 2001, Alte lumi, alte legende (2002), AtelierKult: povestiri fantastice (2005), Millenium 1, Millenium 2: şase ani de ficţiuni, Dansând pe Marte şi alte povestiri fantastice, Alte ţărmuri (2009).

Am pus în albastru volumele citite de mine – cred că 9 cărţi, din care patru exclusiv ale sale, sunt suficiente pentru a avea o părere pertinentă.  Şi părerea asta e foarte bună!  Trei lucruri îmi plac în mod deosebit în proza lui Liviu Radu.  Primul este stilul personal, plin de umor de bună calitate, în care valorifică speciile fantastice din folclorul românesc, al doilea vastele cunoştinţe şi pasiunea pentru istorie, evidente în elaborarea uneia dintre temele sale favorite, istoriile alternative.  Al treilea e cel mai important: atitudinea, felul în care autorul se poziţionează, în opinia mea destul greu de găsit printre scriitori.  În loc de obişnuitul narcisism, în loc să să ne uimească prin tururile sale de forţă, să facă de exemplu demonstraţii de câtă istorie sau fizică ştie, să se lase “purtat de aripile talentului”, pentru Liviu e important să ne spună o poveste, să ne transmită un mesaj.  Cu intuiţia cuiva care a trecut prin experienţe esenţiale ale vieţii şi simte că, dacă exprimă trăirile respective inteligibil pentru noi, dacă împărtăşeşte vibraţia, căldura, înţelegerea sa, nu îşi împlineşte un vis personal, ci îşi face o datorie pe care o are în faţa lui însuşi şi a eternităţii, dă înapoi ceva din graţia de care a avut parte.  Alege de fiecare dată conştient modalităţi simple de comunicare, un fir narativ relativ uşor de urmărit şi înţeles, pentru a atinge inevitabil teme esenţiale pentru om şi experienţa lui în lume. Un cititor român tinerel, intelectual  şi “sofisticat”, care caută tehnici insolite, filozofie şi “greutate” l-ar putea găsi pueril pe pegasul Kostik din Armata moliilor, ar putea găsi didactice alegerile morale ale personajelor lui Liviu.  Mie personal înţelegerea, admiraţia şi modestia cu care autorul îşi priveşte semenii, uimirea şi recunoştinţa pe care le exprimă pentru miracolul vieţii şi al adevărului îmi încălzesc inima de fiecare dată.

Constat c-am ajuns fără să-mi dau seama la ceea ce-mi propusesem de fapt să scriu aici – despre bucuria mea că-l cunosc pe Liviu Radu în carne şi oase.  Fiindcă nu ştiu dacă ultima frază din paragraful precedent mi-a fost inspirată de ce a scris… sau mai degrabă de experienţa întâlnirilor cu dumnealui.  E foarte dificil să scrii despre cineva pe care-l admiri necondiţionat fără să cazi în patetisme, aşa că rog să fiu iertată şi rog pentru beneficiul îndoielii – în cazul în care ce veţi citi o să pară exagerat e vina neputinţei mele de exprimare 🙂 Am simţit nevoia să scriu despre omul Liviu Radu în timp ce-i citeam Armata moliilor, pentru că actul lecturii m-a făcut să-i retrăiesc foarte viu prezenţa.  E o legătură foarte puternică între ce-ţi transmite de pe hârtie şi ce-ţi transmite când îţi vorbeşte, mi se pare rar şi uimitor.  Este un om pe atât de lipsit de ostentaţie pe cât de plin de farmec.  Ai senzaţia că te aşezi lângă o apă liniştită, care îţi oferă o reflexie a propriului chip mai limpede şi mult mai frumoasă decât ce ştiai tu.  Erudiţie, eleganţă şi rafinament al spiritului desăvârşite camuflate de o modestie reală, profundă.  De fapt nu ştiu dacă se numeşte modestie – nu lipseşte conştiinţa propriei valori, ci lipseşte ceea ce în engleză se numeşte “self-righteousness”, exprimată prin nevoia de a afişa această valoare, de a demonstra că ştii, că poţi, că ai dreptate, că eşti superior.  Este limpede că pentru Liviu a fi mândru că eşti frumos, deştept, cult sau moral e ca şi cum ai fi mândru că porţi 43 la pantof, e limpede că trăieşte această credinţă, nu doar că ştie c-aşa ar fi bine.  În schimb căldura cu care întâmpină pe oricine (chiar dacă oricinele-ar fi departe de imaginea de mai sus!), deschiderea, înţelegerea şi bunătatea de pe chip şi din zâmbet sunt pe de o parte un balsam şi pe de altă parte complet molipsitoare!  Cum să mai fii încrâncenat?  De ce să mai fii sarcastic? Dăruieşte cu suflet de copil, dacă are de făcut o critică e neapărat însoţită de părţile bune, e complet lipsit de ipocrizie când oferă admiraţie cuiva.  E o prezenţă care face foarte mult bine, aduce bucurie, aduce mângâiere.  Fricile ascunse prin fiecare dintre noi se cam risipesc în preajma lui Liviu; şi nu din motivul clasic, fiindcă toţi ne topim când ne admiră cineva şi ne grăbim să şi credem… ci fiindcă ne simţim automat mai buni, având şansa şi privilegiul să împărtăşim ce e de-adevăratelea prin noi.  Asta reuşeşte să descopere şi să aducă la iveală un om ca Liviu – şi nu mi se pare puţin lucru!

Capricornul ratacitor

E iarna de-a binelea in Viena, chiar a si nins un pic saptamana trecuta, iar in weekendul asta cred c-a fost in centru toata Europa de Est.  Au navalit pe strazi, la targurile de Craciun si in magazine ca lacustele, cu greu am izbutit sa ma strecor sa-i cumpar sora-mii cadourile de Craciun si ziua ei, mobilizandu-ma numai fiindca in cele doua weekenduri care vin va fi mult, mult mai rau.  Dar am ramas cu povestile mult in urma, sunt datoare cu excursia bucuresteana la Gaudeamus care m-a impiedicat sa-l mai vad o data pe Claudiu la ICR Viena.  Se pare c-a fost o seara foarte placuta, martor e Biro si gagica-sa, pe care i-am incurajat cu foc sa se culturalizeze si altfel decat la serile lor cu vampiri, concerte cu muzici stranii sau baruri gay 🙂

In timpul asta eu eram intr-un Bucuresti parca mai frumos decat in amintiri, poate si pentru c-am fost gazda si l-am vazut prin ochii cuiva care-l redescoperea intr-o noua lumina, dupa ce in trecut fusese condus de corporatisti romani plini de fitze, americanizati in mintea lor ingusta, de-aia cu “face sens” si “ca si proiect”.  Am fost in centrul vechi, parca din ce in ce mai izbutit si mai cochet, plin de o forfota straina Vienei si-n zilele bune.  Din pacate, evident ca tipul care facea aranjamentele in carciuma in care ne-am oprit a incercat, in pur stil dambovitzean, sa ne strice feng-shui-ul de cateva ori – ba nu stateam fix pe alea patru locuri pe care ni le indicase el, ba intarzia al patrulea prieten si avea neaparat nevoie de amaratul de scaun pe care-l tineam pentru el… Offff…. A doua zi, insa, am ajuns la targul de carte, unde era o alta nebunie generalizata.  Nu stiu de ce vine atat de multa lume de fiecare data, abia am apucat sa-mi vad cativa prieteni si sa-mi cumpar o mana de carti.  Trebuia sa ies continuu afara la aer si, dupa vreo trei ore, am renuntat, obositzi, ne-am asezat cu Liviu la un vin fiert si am plecat spre distinsul cartier Pantelimon, unde ne asteptau ai mei cu o masa de vreo douazeci de feluri, ca doar pentru fiica risipitoare se taie, neprincipial, vitzelul cel gras.

Lista de carti:

Marian Truta – Vremea renuntarii (Nemira)

Liviu Radu – Armata moliilor (Nemira)

Andrei Plesu – Parabolele lui Iisus, Adevarul ca poveste (Humanitas)

Ioana Parvulescu – Viitorul incepe luni (Humanitas)

Gabriel Liiceanu – Estul naivitatilor noastre (Humanitas)

Lucian Boia – De ce este Romania altfel? (Humanitas)

Radu Vancu – Franghia inflorita (Max Blecher)

Teodora Coman – Cartita de mansarda (Max Blecher)

Iulia Militaru . Anca Bucur – Dramadoll (Max Blecher)

Almanahul Anticipatia 2013 (Nemira)

Filip Florian – Toate bufnitele (Polirom)

M-am intalnit cu Horia N. Ursu, bebe, Liviu Radu, Marian Truta, Danut Ungureanu, Marius Chivu, Marin Malaicu-Hondrari – din pacate extrem de pe fuga.  Sunt foarte fericita pentru cronicile entuziaste la Vintureasa lui si abia astept sa citesc si eu cartea lui Plesu, ca sa vad de ce a reusit sa-i ia premiul pentru cartea anului lui Marius.  Probabil subiectul a contat destul, e foarte greu sa-i faci concurentza lui Isus (si pe buna dreptate).

M-am intors in Viena duminca seara la 10 jumate, iar luni dimineatza am zburat spre Pristina, unde kosovarii erau de vreo 10 ori probabil mai entuziasti decat albanezii in pregatirea sarbatoririi a 100 de ani de independenta a Albaniei pe 28 noiembrie.  Un loc fascinant, probabil foarte asemenator cu Romania anilor 90-91, cu o mancare extraordinara la preturi de nimic si cu o pofta de viata ceva de speriat!

Fiindca venea 1 decembrie si fusesem invitata la Fruehstuck de o familie de austrieci de ziua nationala a Austriei, am organizat si eu un Abendessen pentru ei.  Neuitand sa le precizez ca noi sarbatorim, practic, momentul in care Imperiul habsburgic a pierdut o treime din teritoriu, ha! ha! 😀  Salata mea de icre si cea de vinete, carnatii de casa, slanina, ghiudemul, dar in special zacusca, sarmalele si muraturile facute de mama au facut prapad!  Sunt castigatoare la puncte detasat in grup, iar data viitoare presupun ca va trebui sa le fac un curry, ca sa facem dreptate si bucatariei partenerului gospodariei.  Am intrunit aseara adeziuni entuziaste pe tema unui chicken tikka masala de la prietenii romani pe care i-am avut in vizita, asa ca nu ma tem de provocare deloc.  Nu stiu dac-ati remarcat ca generatia mea e plina de toante care se falesc nevoie mare ca nu stiu sa gateasca nici macar cartofi prajiti.  Am o singur lucru de transmis catre ele: get your ass in the kitchen, woman!  Lasa fitzele si-o sa vezi ce bine te simti…

Am terminat de citit saptamanile astea doua carti ale lui Carson McCullers, Clock without Hands (Ceasornic fara minutare) si The Member of the Wedding (cred ca “Invitata la nunta” ar fi traducerea corecta, ca “nuntasa” e cam aberant).  Mi s-a parut minunata, ca intotdeauna, desi nu atinge in niciunul dintre aceste doua romane inaltimea din The Heart is a Lonely Hunter sau apogeul din nuvela The Ballad of the Sad Cafe.  V-as povesti mai multe despre ele, dar iau de cateva zile niste medicamente care dau ametzeli si letargie, o stare ciudata pe care n-as descrie-o ca ideala pentru aberat pe teme livresti.  E greu si de citit, darmite de scris despre… Sunt foarte inclinata sa ma intorc, atunci cand am cateva clipe linistite, spre interior.  Daca ati citit cartea lui Eckhart Tolle, The Power of Now, cred ca intelegeti cam ce vreau sa spun.  Si nu cred ca exista, pe cale de consecinta, lectura mai potrivita cu care sa continuu azi, in asteptarea Mirunei, decat Parabolele lui Plesu.

In asteptarea ratacirii prin mine insami, sa mai zic putin si de un subiect care s-a discutat destul de aprins acum o vreme printre blogerii literari si nu numai – premiul Augustin Fratila castigat, pana la urma, de LDT pentru Matei Brunul – bravo!  Am tacut atat malc, precum si chitic pana acum, cand s-au linistit apele, fiindca orice atitudine as fi afisat ar fi fost, probabil, interpretata din prisma faptului ca n-am fost invitata sa fac parte dintre cei (cred) douazeci de bloggeri votanti.  Au fost, dintre cei pe care-i citesc eu, micawber, Dan Liviu Boeriu, ionucadragos c si rontziki.  Faptul c-a castigat un scriitor foarte bun cu un roman care mie mi-a placut mult si ca toti cinci l-au pus, practic, pe LDT pe primul loc, nu face decat sa-mi confirme ca invitatiile adresate lor au fost perfect justificate.  As fi extrem de ipocrita, probabil, daca as spune ca n-as fi fost bucuroasa dac-as fi fost invitata.  N-as fi avut cum sa promit, insa, ca pot citi cele trei carti pe care nu le stiu (Emotia Mirelei Stanciulescu, FEM-ul Magdei Carneci si Ploile amare a lui Alexandru Vlad) in timpul alocat.  Deci all for the better.  In ce priveste controversatul juriu de bloggeri, eu una ma bucur c-au fost inclusi si oameni care nu scriu pe blog despre literatura.  Cred c-a fost o ocazie pentru ei sa treaca prin niste carti carora altfel poate nu le-ar fi dat atentie, iar Kostas si Matei merita cu prisosinta, din punctul meu de vedere, sa aiba cat mai multi cititori. Ca a trebuit sa-si dea si cu parerea despre cartile respective, iarasi nu mi se pare un lucru rau.  Nu vad de ce ar fi mai calificata sa voteze, in mod necesar, o persoana care eventual citeste ceva mai mult si scribaleste niste impresii pe blog  decat un blogger care scrie despre altceva.  Avand in vedere ca nici unii, nici altii nu sunt “de meserie” (cu exceptia lui Dan Boeriu si, cred eu, a lui micawber, care scrie mult prea bine ca sa nu aiba ceva studii in domeniul umanioarelor, oricare ar fi ele), parerile lor cantaresc exact la fel de mult. A, mie personal mi s-ar fi parut normal sa fie adaugati pe lista inca niste bloggeri, fiindca mie personal imi place si ce si cum citesc si cum scriu despre.  Sugestiile mele ar fi macar Mihaela Ursa, Radu Vancu, zum, white noise, c. sirb si mihaela butnaru, adina b, bughi mambo rag, terorista, dreaming jewel si evaziuni spontane.  Sigur ca l-as pune si pe Octavian Soviany, dar probabil era exclus anul asta din cauze evidente.  Cam atat am avut de spus, sper sa nu supar pe nimeni 🙂  Va incurajez pe toti, oricum, sa cititi ce a scris Dan L. Boeriu pe subiect, mi se pare cel mai echilibrat si interesant.

As vrea sa mai mentionez ca, in ciuda reactiilor foarte controversate la cartea ei si a faptului ca eu nu am citit-o inca, ma bucur foarte mult ca Mirela Stanciulescu a ajuns pe lista celor cinci.  Este o performanta aproape incredibila din punctul meu de vedere, fiindca Mirela mi-e colega de corporatie, asa ca stiu exact cat timp (nu) are la dispozitie pentru a scrie.  Este traducatoarea in romaneste a Plutei de piatra a lui Saramago – printre altele – si asta este o alta performanta notabila, in conditiile in care Mirela mai vorbeste (cel putin) doua limbi straine fluent pe langa portugheza.

Ok, acum ma intorc la Parabole si la ceva timp cu mine.  Oamenilor, embrace the present and expect miracles!  🙂

Dor de stele

Turbion – Robert Charles Wilson

Nemira, 2008. Trad. Ana-Veronica Mircea

Robert Charles Wilson - Turbion
Robert Charles Wilson – Turbion

Dupa cum spunea dreaming jewel foarte bine la un moment dat pe blogul ei, Wilson asta e un povestitor ca lumea.  Dupa Jocurile foamei, alerta, dar comerciala si scrisa fara cine stie ce inclinatii artistice, proza lui Wilson te izbeste ca facand parte dintr-o cu totul alta categorie.  Pe langa ideea SF, atragatoare, viabila si ofertanta, Wilson construieste o foarte veridica societate americana a viitorului apropiat, iar personajele lui sunt extrem de bine conturate.

Tyler e baiatul menajerei din resedinta unui bogat magnat american, un om inteligent, cu o vointa extrem de puternica si, in consecinta, conducand o familie disfunctionala. Sotia lui e alcoolica, iar cei doi copii, Jason si Diane, cresc impreuna cu Tyler si-i sunt cei mai buni, de fapt singurii prieteni.  Ambii sunt de o inteligenta iesita din comun, dar Jason este aproape genial, iar tatal lui nu numai ca-l incurajeaza in permanenta, dar o face in detrimentul Dianei si a tuturor celorlalti, percepand, printre altele, si prietenia cu Tyler ca o amenintare la potentialul propriului sau fiu.  Desigur ca Tyler, un copil sensibil, dar absolut “obisnuit” prin comparatie cu prietenii lui, este fascinat de amandoi si, pe deasupra, indragostit cu totul de Diane.  Aici Wilson mi se pare foarte abil, nu cade in capcana de a-i face pe micii stapani ai domeniului sa-l priveasca pe Tyler cu dispret sau condescendenta.  Prietenia e reala si din partea lor, desi ambii percep indragosteala lui Tyler de Diane.  Jason il intelege si incearca sa-l avertizeze cu blandete asupra obsesiei nepotrivite pentru sora lui, iar Diane ii ofera atat cat ii poate oferi fara sa-l faca sa sufere mai mult decat e necesar.  Ce-mi place foarte mult e ca relatiile conturate de Wilson intre cei trei in copilarie sunt veridice si se dezvolta absolut impecabil pe parcursul intregii carti, care ii urmareste pentru restul vietii.

In contextul dat intervine factorul SF.  Intr-o seara petrecuta de cei trei copii in gradina, in timp ce magnatul dadea o petrecere la resedinta, stelele dispar de pe cer.  Nu e foarte clar de ce nu s-au consultat imediat fizicienii si cercetatorii cu cei de pe fata insorita a globului sa vada ce s-a intamplat acolo, dar America asteapta cu infrigurare dimineata sa vada daca soarele mai rasare sau nu.  Rasare, insa devine destul de rapid evident ca e ceva ciudat la mijloc, pentru ca stelele nu reapar.  Intr-un interval destul de scurt, cativa ani, se clarifica o parte din fenomen, fara sa fie, desigur, inteles pana la capat.  Pamantul a fost inconjurat de un soi de ecran pe care cercetatorii il denumesc membrana turbionara.  Dupa ce incearca s-o penetreze cu rachete si device-uri, constata cu stupefactie ca membrana functioneaza ca scut impotriva actiunii ucigase a radiatiilor solare, fiindca in afara ei timpul se scurge cu o viteza de sute de mii de ori mai mare, practic Universul se transforma intr-un ritm care ar fi dus Pamantul la extinctie, din cauza imbatranirii soarelui.  O secunda pe Pamant e echivalenta cu mai mult de un an dincolo de membrana.

Omenirea este, desigur, disperata – urmeaza, practic, sfarsitul lumii, in momentul in care oricine ar fi creat membrana – desigur ca se nasc ipoteze de la zeitati la niste entitati numite ipotetici de oamenii de stiinta – o va retrage.  Nu se intelege scopul ipoteticilor, insa, desigur, cercetatorii incep sa se ocupe de fenomen cu toate fortele.  Varful de lance in domeniu devine compania condusa de tatal lui Jason, Periheliu, care se lansase restabilind comunicatiile prin baloane ce retransmiteau prin unde radio atunci cand satelitii au devenit complet inutili din cauza membranei.  Jason e creierul principal si vine cu ideea de a lansa sonde cu diverse molecule de gaz si carbon, apoi bacterii, pentru a terraforma planeta Marte.  Datorita diferentei vitezei cu care timpul se scurge intre cele doua planete, fenomenele care au dus la aparitia vietii pe Pamant pot fi replicate pe Marte in timpul catorva ani terestri.  Ideea este, fireste, sa se perpetueze specia umana, chiar daca Pamantul ar disparea.  Experimentul reuseste, iar in momentul aproximativ in care s-a calculat ca se ivesc fiintele vii pe Marte, aceasta este, la randul ei, inconjurata de o membrana turbionara (ipoteticii vor, se pare, sa protejeze si viata de acolo).

V-am dat deja niste asa-zise spoilere, insa mi se par necesare pentru a va deschide apetitul spre carte – ideea este, dupa cum vedeti, extrem de promitatoare.  Romanul ii urmareste pe cei trei, Tyler, Jason si Diane, in aceasta cursa pentru salvarea omenirii.  Sondeaza motivatiile, sentimentele si solutiile pe care le gaseste fiecare dintre ei pentru a face fata unei paradigme complet diferite in care se gaseste specia.  Bineinteles ca nu lipseste controversa mea preferata, atitudinea religios-habotnica contra celei rational-stiintifice, conflictul dintre cei care aleg o viziune sau alta, esecul uneia in fata celeilalte.  Si, har lui Darwin, Wilson alege ratiunea!  Constructia SF are parti oarecum spectaculoase, cum ar fi intalnirea cu reprezentantul martienilor, noua specie umana creata de pamanteni, si, in special, ideea de a trimite sonde biologice autoreproductive pentru a primi informatii din restul universului.  Insa partea “umana”, evolutia personajelor si povestile lor nu sunt cu absolut nimic mai prejos.  Va mai dezvalui doar ca exista prin zona si celebrul conflict despre cat e de moral sa-ti extinzi durata vietii in mod artificial, daca asta ar fi posibil 🙂  Nu va indepartati va rog, ceea ce am descris mai sus nu da nici pe departe masura a ceea ce se intampla cu adevarat in roman si nici nu desconspira nimic suficient de important incat sa afecteze placerea lecturii.

O carte foarte bine scrisa, unul dintre acele romane care poate concura cu succes la atragerea cititorilor de “mainstream” catre… era sa zic dark side 🙂 Am continuat cu Axa, a doua parte a acestei serii care inteleg ca mai contine Vortex, insa am reusit s-o uit la Berlin, asa ca fac o mica pauza pana o recuperez.  Inceputul suna la fel de bine ca Turbion.

Şi foamea ce-am astâmpărat

The Hunger Games. The Hunger Games-Catching Fire.  The Hunger Games-Mockingjay – Suzanne Collins

Scholastic UK Ltd., 2009

The Hunger Games 01The Hunger Games 02. Catching FireThe Hunger Games 03. Mockingjay

Deşi se poate argumenta foarte convingător că seria lui Suzanne Collins este comercială până la lacrimi, că ne întâlnim cu un fel de Dan Brown al SF-urilor sau un Coelho al distopiilor, cred că este destul dificil pentru cineva care citeşte prima parte a Jocurilor foamei să nu se lase antrenat în aventurile adolescentei Katniss Everdeen din arena luptei pentru supravieţuire.  Stephen King spunea în cronica la primul volum că l-a enervat rău numele eroinei, dar cartea i-a plăcut foarte tare – sunt de acord cu el în ambele privinţe, după cum puteţi constata, “Katniss” sună ca porcu!

Ideea pe care e construită cartea e foarte promiţătoare.  Pe teritoriul fostei Americi de Nord există acum un soi de republică numită Panem, formată din 12 districte şi condusă dictatorial de Capitol, un oraş-capitală ce duce cu gândul, evident, la Capitoliul din Washington.  În urmă cu aproape 75 de ani se petrecuse o mare rebeliune a districtelor împotriva Capitolului, soldată cu victoria acestuia din urmă, anihilarea completă a celui de-al treisprezecelea district al Panem şi, pentru că aluzia la “panem et circenses” e îndreptăţită, instaurarea Jocurilor Foamei ca formă de pedeapsă pentru rebeliune, descurajare şi umilinţă.  Jocurile sunt un uriaş reality-show organizat anual, la care fiecare district este obligat să tragă la sorţi numele unei fete şi al unui băiat între 12 şi 18 ani care să-i reprezinte în show.  Cei astfel “recoltaţi” în fiecare an sunt trimişi într-o arenă special construită, unde trebuie să se ucidă unii pe ceilalţi până când rămâne un singur supravieţuitor.  Viaţa în Districtul 12, cel în care trăieşte eroina noastră, este extrem de grea pentru toată lumea.  E districtul minier (fosta Appalachia), oamenii sunt cu toţii la limita supravieţuirii, iar Katniss îşi susţine singură mama şi sora mai mică după moartea tatălui într-un accident minier.  Se descurcă vânând ilegal dincolo de gardul electrificat impus de Capitoliu, împreună cu cel mai bun prieten al ei, Gale, face speculă în piaţa neagră a Districtului şi se înscrie în fiecare an pentru “tesserae”, raţii de alimente suplimentare obţinute prin multiplicarea şanselor de a fi “recoltată” pentru Jocurile foamei.  În bolul cu numele tuturor copiiilor între 12 şi 18 ani din District numărul biletelor cu numele fiecăruia se dublează în fiecare an – 1 bilet la 12 ani, 2 la 13 etc, la care se adaugă câte un bilet pentru fiecare “tesserae” la care te-ai înscris.  Vă puteţi lesne imagina ce urmează: la tragerea la sorţi din anul respectiv e selectată din bol dulcea soră mai mică a lui Katniss, Prim, iar fata de 16 ani se oferă voluntar s-o înlocuiască pe fetita de 12.  Alături de ea e selectat un băiat de aceeaşi vârstă, Peeta Mellark, fiul brutarului, care-i salvase viaţa lui Katniss cu multă vreme în urmă, după moartea tatălui ei, oferindu-i două pâini în ciuda pedepsei primite de la mama sa.  Cei doi sunt aruncaţi în oribilul spectacol al Jocurilor, conştienţi că e posibil ca, la un moment dat, să fie nevoiţi să se ucidă unul pe celălalt – let the circus begin!

Desigur că desfăşurarea Jocurilor din primul volum e extrem de palpitantă şi, pentru a nu da în continuare spoilere, voi încerca să fac o listă cât mai generală cu ce mi-a plăcut şi ce nu de-a lungul seriei.

Plusuri:

  • Katniss nu e perfectă.  Nu e grozav de frumoasă, face uneori gafe monumentale, e antipatică, nu dă bine la public;
  • Oscilaţia ei continuă între Peeta şi Gale, ambii îndrăgostiţi de ea.  Apropierea de fiecare, în momente diferite, e foarte realistă şi bine condusă de Collins
  • Mentorul Haymitch, fostul câştigător din Districtul 12, e un personaj extrem de credibil şi de simpatic o mare parte din cele trei volume, ba chiar salvează de la ridicol aventurile de câteva ori
  • Aproape niciun personaj nu e plat, foarte bun sau foarte rău, cu toţii au slăbiciunile lor şi frumuseţea lor, sunt cvasi-fireşti; excepţiile sunt Cinna, stilistul, care e prea mişto şi, o vreme, preşedintele Snow, care e prea nashpa; dar Collins se scoate pe final pe tema lui;
  • Aventurile din arenă sunt foarte mişto în primul volum; câţiva dintre ceilalţi competitori sunt interesanţi în al doilea; acţiunea te ţine în priză 100%
  • Foarte bună privire asupra industriei mass-media şi a manevrelor de culise

Minusuri:

  • Peltea lungită americană, volumul al treilea cu luptele împotriva Capitoliului, conduse din Districtul 13, e aproape insuportabil; dacă n-ar lua-o Peeta razna şi n-ar fi deosebit de scârbos cu Katniss, cred că n-ar fi lizibil deloc
  • Nesfârşitele descrieri ale mâncărurilor pe care le primesc concurenţii la Capitoliu.  Înţelegem că se murea de foame în Districte, dar devine enervant. Idem descrierile costumaţiilor.
  • Collins nu e senzaţională la descrieri de lupte etc., se cam vede că e femeie
  • Tensiunea scade, Jocul din volumul al doilea nu e nici pe departe la fel de interesant ca primul
  • Mult prea multe detalii nesemnificative

Per total aş recomanda amatorilor de lectura Jocurilor foamei, dacă rezistă curiozităţii, să citească numai primul volum şi, eventual, pe al doilea.  Al treilea mi s-a părut dezamăgitor şi e păcat, aruncă o umbră asupra întregii serii.  Alte impresii vedeţi la dreaming jewel aici.

Surprise, surprise

The Inheritance & Other Stories – Megan Lindholm, Robin Hobb

Subterranean Press, 2011

The Inheritance and Other Stories

Am primit cartea cadou de la Aron şi m-am apucat de ea într-o doară, într-o seară, gândindu-mă că am seria Farseer a lui Robin Hobb, scoasă de Nemira, de vreo nu ştiu câtă vreme şi nici măcar o privire n-am aruncat prin ea.  N-am mai citit aproape deloc fantasy în ultima vreme şi nici SF dacă ignorăm faptul c-am recitit prin februarie parcă a şpea oară primele trei volume din seria Ender.  Sincer, nu mă aşteptam la cine ştie ce.  E prima oară când aflu că Hobb foloseşte alt pseudonim pentru a scrie SF – Megan Lindholm – iar majoritatea povestirilor din culegerea de faţă sunt semnate Lindholm, cred că Hobb le are numai pe ultimele trei.

Am avut o surpriză extrem de plăcută!  Practic am înghiţit toate scurtele povestiri ale lui Lindholm într-o seară, fapt care m-a determinat să înjur ca la uşa cortului ceasul deşteptător a doua zi.  E adevărat că nu am nici cea mai vagă idee de ce caracterizează autoarea ceea ce scrie în aceste povestiri drept SF, în opinia mea sunt totalmente mainstream, cu mici intarsii de magie pe ici-colo, vagi aluzii cum că unele s-ar petrece într-un viitor nu prea îndepărtat, iar una e despre o vampiră (ăsta o fi femininul?).  Să-mi spună şi mie cineva, mai nou vampirii sunt SF?  Nu se încadrau la horror?  Sau care e şmecheria? În fine, n-aş vrea să determin iar interminabile discuţii despre graniţele dintre genuri, însă am impresia că nici fandomul şi nici scriitorii înşişi nu mai au habar de distincţiile astea de mult.

Revenind la The Inheritance, mi-au plăcut extrem de tare toate povestirile Lindholm şi mi s-au părut acceptabile spre bune cele semnate Hobb, astfel încât a doua zi m-am apucat de seria Farseer (cu primul volum, Ucenicul asasinului) şi n-am fost dezamăgită deloc – vă zic mai încolo de ce am fost pur şi simplu obligată să fac o pauză.  Volumul de povestiri e foarte interesant şi pentru că, înainte de fiecare poveste, autoarea face o mică introducere la temă – cum i-a venit ideea, cum scrie, o grămadă de mici detalii care te fac să te apropii de ea.  Mie asta mi-a făcut-o simpatică, deşi e numai un artificiu de marketing.  Pare genuine, după vorba lor.

Iar povestirile sunt scrise ca la carte, au fiecare un miez puternic şi interesant, sunt sensibile şi de impact fără să fie melodramatice.  Ideile sunt foarte diverse, facand fiecare bucata sa aiba prospetime si sa te faca sa vrei sa continui.  Americanca mi-a atras atentia in mod cert cu aceasta carte.  Probabil voi continua cu saga Farseer, insa m-am blocat trei zile intregi, fara sa fiu capabila de nimic altceva, in Jocurile foamei a lui Suzanne Collins!  Dealtfel inchei aceasta insemnare astazi, desi am inceput-o acum aproape o saptamana, fiindca nici sa scriu pe blog n-am avut rabdare din cauza trilogiei.  Promit insemnare separata curand 🙂

Eveniment SRSFF

SRSFF împreună cu ATLANTYKRON Summer Academy of Learning organizează în perioada 5 – 7 august 2011, Consfătuirea Naţională dedicată Science-Fiction sub titlul RomCon 2011 – O nouă speranţă
http://culturalsflearnings.blogspot.com/2011/07/romcon-2011-5-7-august-atlantykron.html
 
http://www.srsff.ro/romcon-2011/
 
Le urez mult succes şi-mi pare rău că nu voi putea participa.

Gaudeamus şi SRSFF

Mâine începe Gaudeamus (da, toată lumea ştie deja), găsiţi programul complet al Târgului pe Ziarul Financiar, a pus white noise nişte link-uri pe care nu le găsesc nicicum în momentul ăsta, dar vă descurcaţi voi.  Dacă vreţi programul lansărilor interesante şi cel al evenimentelor F şi SF, le găsiţi la dreaming jewel

Vineri la ora 18:00 va avea loc decernarea premiilor SRSFF la standul librăriei Nautilus (al doilea an, sperăm să iasă frumos).  Acolo e musai să ajung, să văd cum reuşesc eu prin Bucureştiul ăsta dement, având în vedere că am o şedinţă până la 17:00. 

SRSFF a scos de ceva vreme şi antologia Pangaia,

pangaiaanunţată de mult – pe care eu una abia aştept s-o citesc. Găsiţi detalii pe site-ul lor şi la cultural sf, de cumpărat o găsiţi ori pe imagina store, ori pe Amazon.  Pe Imagina Store e de intrat oricum, fiindcă au mai fost lansate încă cinci volume din seria Seniorii Imaginaţiei, despre care puteţi citi, în parte, tot pe site-ul SRSFF.

Vă urez tuturor nişte zile de târg cât mai plăcute şi sper să ne întâlnim cât mai mulţi vineri seara şi sâmbătă în cursul zilei (atunci îmi propun eu să fiu acolo).  Sâmbătă, de exemplu, vreau neapărat să fiul la 14:00 la Tracus, la lansarea lui Radu Vancu.

Doctorul şi cuvintele

Vindecătorul – Sebastian A. Corn

Cartea Românească, 2008

Despre Sebastian A. Corn sau, mai precis, scrisul său, v-am mai povestit de curând, după ce am citit Adrenergic.  Însă după Vindecătorul îmi vine să spun cu totul și cu totul altceva! Iar asta e de bine. Pentru că am primit confirmarea definitivă (mai citisem povestiri ale sale, multe lucruri pe blog, am ascultat la Cenaclul ProspectArt una) că domnul doctor Chirculescu, pe numele său adevărat, este talentat literar într-un spectru foarte larg, e plurivalent, dacă se poate spune astfel.  Romanul acesta, deși am să pun eticheta de SF pentru fanii genului, este, în fapt, un fiction care se încadrează perfect în mainstream.  Însă, prin bogăția fanteziei lui Corn, poate fi ajudecat și peste granița aceea pe care eu o consider fictivă, de către lumea „seniorilor imaginației” 🙂

Ar fi fost un material excepțional de discuție pentru prima parte a Cenaclului ProspectArt de vinerea trecută, când a fost invitat dl. profesor Lucian Boia, care s-a ocupat extensiv, după cum mulți dintre voi probabil știți, de istoria imaginarului (pentru o  cronică impecabilă a evenimentului intrați la dreaming jewel pe blog). Spun asta pentru că Vindecătorul este povestea omului care a răspândit cuvintele în lume, la începuturile ei, și sondează extensiv și profund exact acele mituri primordiale și perene despre care domnul profesor ne-a vorbit atât de frumos.  Scrisă la persoana întâi, de acela ce a fost chemat să răspândească vorbele, cartea ne arată că drumul lui Krog, cu misiunea lui de a aduce lumina cuvintelor printre oameni, e și un drum inițiatic, către cunoașterea trăsăturilor ce definesc umanitatea.  Corn face un efort extraordinar de a re-crea începuturile conștiinței rasei umane și reușește să creeze o imagine credibilă, posibilă, a timpurilor acelor prime întrebări fundamentale.  Face asta cu har de povestitor, într-un stil literar foarte bun și foarte diferit de ce mai citisem înainte. 

Aceasta mi se pare calitatea esențială a acestui scriitor, care nu poate fi dată decât de o inteligență extrem de mobilă și de vie – își reinventează stilul în funcție de temă și-i iese al naibii de bine.  Nu știu dacă această părere a mea are influență asupra percepției pe care am avut-o despre roman, probabil că da, însă Vindecătorul mi se pare cea mai bună, mai completă, mai rotundă „ispravă” a lui Florin pe care am citit-o până acum.  Mi se pare foarte important că e capabil să arunce cât colo cyber-punk-ul și acele mirifice kestii organice cu care s-a jucat (cu mințile noastre) în ceea ce citisem eu până acum și să urce cu curaj și succes Golgota unui cu totul alt registru, însă nu cred că este singurul factor care a contat  în impactul pe care l-a avut cartea asupra mea.  I simply and truly enjoyed it, cred că m-am gândit la toate cele de mai sus mai degrabă după ce am terminat-o, sau, în fine, le-am conștientizat după.

Cum i-am scris și pe blog, way to go, Doc!

Graniţa dispare

Mentaliştii – Florin Manolescu

Cartea Românească, 2009

Mă refer aici la graniţa aceea convenţional trasată între SF şi mainstream.  Am făcut cunoştinţă live cu dl. profesor Manolescu la un Cenaclu SRSFF cu totul deosebit, la Centrul Calderon, unde a fost invitat (şi) pentru a citi dintr-un alt volum al său, Misterul camerei închise – nouă povestiri incredibile,  apărut la Humanitas.  Ne-a impresionat pe toţi cei prezenţi printr-o atitudine minunată, de o fineţe şi o modestie ieşite din comun în breaslă, însă şi prin calitatea impecabilă a textului.  Eu, din întâmplare, nu citisem absolut nimic scris de domnia sa, nici critică nici proză, aşa că am avut un prim contact de mare efect.  Cred că studenții săi de la Universitatea Ruhr din Germania sunt tare fericiți că au un „prof” de asemenea ținută.

Mentaliștii conține „alte nouă povestiri incredibile” (subtitlul cărții), care sunt incredibile, însă și incredibil de frumoase!  Sunt construite toate în felii de istorie alternativă, iar autorul jonglează cu ideea călătoriei în timp. Afirmația mea că granița cu mainstream-ul este foarte transparenta vine, însă, din firescul și talentul cu care sunt puse în scenă micile povești. Personaje pitorești (o să vă placă la nebunie domnul Motaș, mie mi s-a părut frate bun cu personajul lui Filip Florian), detalii încântătoare despre locurile prin care se petrec evenimentele – de la Paris, la Viena, Berlin și București, întâmplări pasionante și, mai presus de toate, o știință a scrisului greu de egalat.  Nu lipsește un umor fin, jucăuș, necoroziv și nici o învăluire în magie, magia lecturii, așa cum o fac cei mai buni dintre cei buni.  Sunt scrise, așa cum scrie DCM pe coperta IV, din pură plăcere, însă într-un stil rafinat și inteligent, care îl poartă pe cititor în una din cele mai frumoase lumi, îl convinge întru posibil, îi dăruiește cîteva ore de vrajă.

&Revanșa este prima povestire, în care profesorul Otto Flamm reprezentând o Germanie înfloritoare, vizitează Parisul într-o istorie schimbată de început de secol XX, în care Turnul Eiffel se afla în Berlin, iar pe Champs Elysees se consumau cârnăciori și halbe de bere. 🙂  Fumurile lui Flamm și discursul lui fulminant in fața Academiei, mixajele istorice delicioase, finalul când își citește vederea trimisă lui însuși, o să vă facă să zâmbiți, iar miezul este surprinzător.

În &O poveste de Crăciun apare deliciosul domn Motaș și o poveste despre cifruri, Bletchley Park și Leonid Dimov, în care te lași cuprins de emoție, thrill și poezie.  &Saliera ne introduce într-o lume cu infractori geniali ca-n filmele din anii 50 și ne plimbă prin orașul meu favorit, Viena, pe la Hotel Sacher, citim despre românii tenismeni care pierd în fața austriecilor cupa Davis în mijlocul unor năstrușnicii demne de un mai alert Hercule Poirot. 

&Mentaliștii ne introduce într-un București sub ocupație germană de un farmec pe care ni l-am dori și acum, cu un copil genial și părinții săi, minicapodopere de portrete bourgeois. Ne trec fiorii la scamatoriile incredibile ale „mentaliștilor” ce evoluează într-un circ ce parcă e cumva concentric cu cel general și la istețimea copilului care-i depășește printr-o frumoasă întoarcere de condei. În &Un scandal la București domnul Motaș se dovedește mai inteligent decât Sherlock Holmes, iar &Mașina timpului este o bijuterie de mici dimensiuni în care foarte impresionantă este portretizarea unui om și a timpurilor pe care le trăiește în câteva linii.  &Serendipity ne arată din nou vocația de detectiv a domnului Motaș alături de pasiunea lui pentru muzică bună și istorii de familii străvechi, iar &Harta caporalului Maximilian Scurtu este de un umor genial și surprinzător.

&Ultima poveste e tristă și duioasă, vorbind despre Bucureștii demolați și de aventurile extraordinare ale domnului Motaș, ce se întâlnise cândva cu Papa, dar mai ales de sentimentele stăpânului său lipsit de prezența inteligentei feline, pe care o așteaptă gătindu-i mâncarea preferată, ardei umpluți cu smântână. Am uitat să vă spun că domnului Motaș îi place la nebunie caimacul în cafea și că nu o servește decât fierbinte! 🙂

O carte pe care am citit-o imediat, cu o plăcere pe care n-o mai simțisem de mult, cu o senzație de parcă beam cafeluța fierbinte la gura sobei, într-o casă veche pe o străduță umbroasă din București, în timp ce bunica îmi istorisea câte-n lună și-n stele, iar eu mă întrebam dacă nu cumva fabulează, întinzându-mă pe fotoliu ca o pisică. 

Cărţi la grămadă

Despre care nu mai am cum să pun însemnări separate, fiindcă n-am avut chef la momentul respectiv (după unele nu m-am omorât), însă m-am gândit să le menţionez în treacăt, pentru cine e interesat.

Frumoasa rusoaică – Victor Erofeev

Paralela 45, 2006. Trad. Antoaneta Olteanu

Nu vă obosiţi, părerea mea. N-am reuşit s-o termin. Prostituată rusoaică face fiţe – şi Erofeev o vede mare simbol al Rusiei.  Amănunte sordide despre acuplări, conştiinţa femeii care caută o legătură cu divinitatea fiindcă viaţa a fost nasoală şi nedreaptă, ştabi comunişti şi scriitori bătrâni, libidinoşi şi comunişti, goana după ţoale şi portocale. Conversaţii inepte fără cap şi coadă între târâturi cu pretenţii de poezie a mizeriei.  Talent literar are ceva, însă figurile astea naturaliste m-au plictisit teribil.  Povestea cred c-ar fi fost interesantă dacă n-ar fi stricat-o cu harfele gen “îi plăceau prăjiturile cu cremă, dar nu ştia pe unde ne pişăm” (am deschis cartea la întâmplare să caut un citat, tâmpeniile astea sunt peste tot).

Cutia cu bătrâni – Andrei Oişteanu

Cartea Românească, 2005

Conţine două mini-romane, „Comisionarul” și ”Arhivarul”.  Primul mi s-a părut uluitor, total ieșit din comun, un subiect excepțional și niște dialoguri demențiale.  Merită citit cu asupra de măsură, dovedește un talent formidabil de scriitor și de gânditor.  Al doilea a început interesant și apoi m-a pierdut, m-a plictisit, l-am fușerit.  E pretențios și n-are o poveste legată, prea multă magie fără rost.  Dar mă bucur că am făcut cunoștință cu prozatorul Oișteanu pentru Comisionar, care este una dintre cele mai interesante și surprinzătoare proze citite recent.

Între bariere – Doru Stoica

Millennium Press, 2009

Prietenii mei SRSFF-iști m-au înnebunit cu cartea asta, că ce mișto ar fi.  Prima povestire, ”Între bariere”, merge.  N-are nimic SF (nici celelalte nu prea au decât urme, mai degraba de fantasy – asta nefiind vreun defect în sine) și e haioșică.  „Despre chinezi, primari, burice” e de necitit (da, Doru Stoica are umor, scrie ok, dar subiectele sunt praf; umor absurd cu iz fantastic în lumea satului românesc; ăăăă, de ce aș vrea să citesc așa ceva?), idem ”Interneci” și ”Despre șoferi”.  Nu tu poveste, nu tu subiect, hai să râdem.  Urmează Jeopardy, Documentar, Suciu și O zi.  Le-am parcurs cu greu, deși sunt foarte scurte (mă chinuiam să nu adorm în metrou).  Nu mi-au smuls niciun zâmbet, vorba lui DJ, pierdut timp, îl declar nul.  Ultima, ”La cercuri”, e chiar mișto și parcă salvează cărticica din punctul meu de vedere.  Mare mirare c-a plăcut tuturor.

Povestiri de duminică – Mircea Opriță

Millennium Press, 2010

Bună, chiar foarte, o surpriză plăcută (spre rușinea mea, nu auzisem niciodată de Mircea Opriță).  Sunt 10 povestiri SF (nu mult, cât le stă bine), primele numite 5 ficțiuni recente, celelalte 5 din alt secol, scrise bine, ingenioase, cu umor.  Favorita mea este ”O floare pentru căpitan” care, deși ușor previzibilă, îți dă ceva fiori.  Mi-au mai plăcut mult ”Caliban, du-te la bibliotecă!” și „Semnul licornului”, deși toate merită citite.  Dl. Opriță are imaginație și este un scriitor precis, corect, egal, a reușit în acest volum să se pună foarte bine în valoare prin diversitatea temelor abordate și constanța valorii indiferent de subiect. 

Liars in Love – Richard Yates

Vintage Books, 2008

O carte ce cuprinde 7 povestiri ale lui Yates (autorul lui Revolutionary Road, care mie mi s-a părut o capodoperă).  Ca și romanul, dealtfel, povestirile vorbesc despre relații nefericite, fragilitatea naturii umane, răul deseori involuntar care lovește iremediabil psihicul.  Richard Yates, știu că mă repet, este unul dintre cei mai mari scriitori pe care eu i-am citit – simplitatea mijloacelor pe care le folosește te face să consideri rezultatul uluitor.  Secretul lui stă într-o extraordinară inteligență și forță de pătrundere în misterele psihologiei umane.  Povestirile din prezentul volum sunt una mai impresionantă ca alta, iar pe coperta 4 este un citat din Kurt Vonnegut: ”Every good writer I know acknowledges Yates as a master”.  De reținut. 

« Older entries